Eveniment

Asociaţia Interdisciplinară de Psihanaliză Aplicată şi Editura Trei au organizat luna trecută la Bucureşti o întâlnire la care scriitorul Ion Vianu a vorbit despre experienţa sa psihanalitică din anii comunismului. Ion Vianu a fost cel care a dezvăluit, în anii '80, la postul de radio Europa Liberă, tentativele regimului comunist de a folosi psihiatria ca armă politică. După 1989, el s-a implicat în reformarea sistemului de tratatment psihiatric şi aducerea lui aproape de standardele lumii civilizate. |mpreună cu criticul literar şi scriitorul Matei Călinescu, stabilit şi el în străinătate, a publicat volumul autobiografic "Amintiri în dialog".

— După reîntoarcerea în România, aţi ajuns să cunoaşteţi "lumea psi" postrevoluţionară. Cum vi s-a părut în comparaţie cu ce se întâmpla înainte de plecarea dumneavoastră din 1977 şi, de asemenea, prin comparaţie cu ce se întâmplă în locurile unde aţi profesat în străinătate?

— Înainte de plecarea mea, nu exista în România - şi nici nu existase vreodată - o şcoală psihanalitică în adevăratul sens al cuvântului. Au existat psihanalişti, izolaţi şi fără o formaţie regulată. În lumea apuseană, de pildă în Elveţia, unde am trăit eu, formarea psihanaliştilor e extrem de riguroasă, îndelungată. Societăţile psihanalitice dispun de dreptul discreţionar de a accepta sau a respinge, fără să aibă a se justifica, un candidat-analist ca membru al societăţii lor. În schimb, nimeni (adică nici un psihiatru sau psiholog) nu poate fi împiedicat să folosească, în calitate de terapeut, repere psihanalitice în activitatea lui curativă. Actualmente, psihoterapiile au devenit un supermarket foarte vast, unde se vând tot felul de produse. Printre ele, produsul "psihanaliză" are mai puţină căutare ca altădată. Asta se explică prin atmosfera anticulturală care domină azi pretutindeni, fiindcă din punct de vedere cultural psihanaliza e mai exigentă. Se explică şi prin căutarea unei eficacităţi rapide, imediate, psihanaliza ţintind la o transformare mai greu de măsurat a individului. Aici, în România, totul e la început. Se poate spune totuşi că, faţă de 1990, s-au schimbat multe. Există psihanalişti cu o formaţie regulată şi o societate de psihanaliză internaţional recunoscută. Activitatea editorială e remarcabilă. Editura Trei, în special, publică operele complete ale "dascălilor" psihanalizei, Freud şi Jung, şi nu numai ale lor.

— Aţi vorbit, în cadrul conferinţei organizate de Asociaţia Interdisciplinară de Psihanaliză Aplicată, despre faptul că românii sunt pragmatici. Dacă ar fi să vindeţi produsul "psihoterapie", cum i-aţi prezenta avantajele?

— Clasic, se face deosebirea între psihoterapie şi psihanaliză. Cea dintâi e rapidă, ţinteşte la obţinerea unor rezultate mai rapide şi mai precise. Psihanaliza e o terapie a personalităţii. Scopurile ei sunt mai depărtate. Dar asta nu înseamnă că un ins "pragmatic" nu e şi unul care vrea să se transforme în profunzime.

— Tot în faţa tinerei asistenţe a simpatizanţilor psihanalizei aplicate, aţi spus că pentru prima oară recunoaşteţi că au existat ocazii să faceţi ca psihanaliza să fie acceptată de regimul vremii şi totuşi şansele au trecut fără să se profite de ele. Puteţi să ne spuneţi mai multe despre asta?

— Da, noi am fi putut să dăm lupta în anii şaizeci-şaptezeci, dacă nu pentru a impune psihanaliza ca pe un subiect major, cel puţin ca pe un capitol al dezbaterii culturale. Nu trebuie să dăm vina numai pe opresiunea ideologică pentru a ne scuza pasivitatea. Marele păcat al deceniilor acelea, deceniul al şaptelea şi al optulea, a fost că noi nu mai speram în schimbare. Dacă aş face o recomandare generaţiei ce vine, aceasta ar fi să nu-şi piardă niciodată speranţa. Noi, atunci, în anii şaptezeci, ne refugiaserăm în pesimism, iar emigrarea era singurul orizont. Emigrarea sau supunerea. Doresc din inimă ca generaţiile care vin în urma noastră să nu mai trăiască din speranţa emigrării.

A fost extraordinar că unii dintre noi, puţini, au avut îndrăzneala să protesteze deschis, în ţară. Totuşi, nu a fost de ajuns. Dar trebuia să-ţi vinzi scump pielea. Şi atunci, avea mai mult sens să dai protestului tău un caracter mai dur politic. Mie personal mi s-a părut mai important să deschid discuţia asupra abuzurilor politice ale psihiatriei, decât să mă investesc total în promovarea psihanalizei.

— Aparţineţi totodată şi lumii literare, iar în "Amintiri în dialog" aţi scris despre pendularea formării dumneavoastră între cele două domenii. Neîndemânarea dvs. de a lega noduri importante v-a îndepărtat de chirurgie, dar sunt oare cărţile pe care le scrieţi noduri bune, ce leagă istoria sănătoasă a României de viitorul pe care îl dorim sănătos, pentru a cicatriza rana adâncă făcută de comunism spiritului românesc?

— Nu cred că literatura trebuie să aibă o funcţie explicit educativă, aşa cum credea Stalin: "Scriitorul e un inginer al sufletului omenesc". Această propoziţie are meritul cinismului. Comunismul îl vedea pe scriitor ca pe un manipulator al individului, al societăţii. Eu cred că scriitorul are doar o singură obligaţie majoră: să se exprime pe sine în autenticitatea lui. Arta lui constă, în primul rând, în a-l lăsa să se asculte, să discearnă vocea care vorbeşte în el, din adâncime. Să transcrie, printr-un efort maxim al conştiinţei, vocea aceasta. Scriitorul e propriul său psihanalist. Fireşte că un conţinut moral poate să rezulte din transcrierea aceastei voci. Dar nu ca rezultat al unui act voluntar. Nu se poate face literatură bună cu porniri de moralist. Dacă încercăm s-o facem, rămânem aserviţi ideologiilor sau unei pedagogii minore.

—Credeţi că se scrie suficient despre perioada comunistă, sau efortul punerii în cuvinte a traumei nu a ajuns la apogeu?

— România a trecut printr-o experienţă care n-a fost numai detestabilă. Orice suferinţă poate fi valorificată ca o creştere. Merită să fie tratată cu gravitate, cu cutremur. Goethe a spus că tot ce are omul mai bun este cutremurarea (der Schauder ). Aş spune că tot ce e mai bun în istorie e cicatricea. Marile traumatisme istorice pot îndrepta defectele unui popor. Acest lucru nu se petrece imediat. Cred că ne aflăm într-o perioadă de latenţă, nu ne-am revenit încă. Abia peste câţiva ani (sau, cine ştie, mai repede) ne vom reveni, vom realiza ce lucru cumplit e lipsa libertăţii. Atunci vom deveni mai demni. Sau acest proces necesar nu se va realiza şi vom continua să coborâm, să ne supunem, să ascultăm de demagogi. O astfel de cale va fi una a decadenţei. Dar nu cred, repet, că literatura e pedagogie. Oroarea istoriei, "coşmarul istoriei" cum spunea James Joyce, transpare în scris, trebuie să transpară, pentru că experienţa noastră l-a înregistrat, dar noi nu trebuie să facem să încapă cu forţa în opera literară un anumit conţinut.

— Urmează să publicaţi un roman la Editura Trei, ne puteţi dezvălui câteva informaţii în avanpremieră?

— Aştept pentru foarte curând apariţia unui roman pe care l-am scris anul acesta, "Paramnezii". E istoria unui om care are o tulburare rară a memoriei: amestecă imaginaţia cu amintirea. Trecutul acestui personaj suferă o distorsiune: aceasta priveşte viaţa pe care a dus-o, tânăr, în România, existenţa în emigraţie şi întoarcerea într-o ţară schimbată, bizară. Distorsiunile memoriei, "paramneziile", nu sunt întâmplătoare, irealitatea e plină de sensuri... Veghează la aceasta, la început şi la urmă, fantomele, morţii iubiţi ce se întorc.

Interviu realizat de Viviana Muşa