Eveniment

Autorul francez nu mai are nevoie de nici o prezentare: statutul său de „marcă înregistrată“ face deliciul editorilor săi din toată lumea. Cu atât mai mult nu puteam rata şansa (sau, mai degrabă, tentaţia) de a arunca o privire dincolo de imaginea sa publică, prin intermediul unei convorbiri dezinhibate şi tranşante în care Pascal Bruckner a ştiut să adauge, rămânând fidel tradiţiei literaturii franceze pe care o onorează, ingredientul farmecului şi al ironiei, dincolo de responsabilitatea permanentă de a spune lucrurilor pe nume: Chapeau!

I. Omul supt vremi
– Titlul uneia dintre cărţile dvs., Misère et prospérité, a fost tradus, în româneşte, Mizeria prosperităţii (introducând o relaţie genitivală între cele două componente în locul simplei lor alăturări): credeţi că, prin această intervenţie, traducătorul dumneavoastră, Vasile Zincenco, a vrut să iasă, ceva mai abrupt, încă de la copertă, în întâmpinarea conţinutului cărţii?

– Cu siguranţă că da! Vasile Zincenco, pe care îl cunosc de ani buni, stăpâneşte perfect rafinamentele limbii franceze, şi chiar îmi semnalează greşelile de limbă franceză care îmi mai scapă! Aşa că nu pot avea decât o încredere totală în traducerea sa, şi în virtuţile ei de a pune în valoare textul original, care construieşte, într-adevăr, acest paradox revelat de la bun-început de titlul versiunii româneşti.

– Cum vedeţi relativizarea extremă a valorilor din ziua de azi? Ne putem teme de o nouă „plagă“ a lumii postmoderne?

– Cred că acest proces este extrem de periculos, întrucât se poate pune semnul de egalitate între toate atitudinile: opresiunea femeilor şi eliberarea lor, servitudinea şi libertatea etc. Marele risc al relativizării şi al corectitudinii politice este faptul că, în numele toleranţei, putem ucide toleranţa. Cred că încă mai există, în ziua de azi, suficienţi oameni în stare să se lupte pentru valorile lor şi, cu tot respectul pentru diversităţile culturale, e intolerabil ca în numele unei credinţe (sau al unei religii) să se oprime, fără a clipi, tot restul umanităţii!

– Cum vi se pare relaţia actuală dintre libertatea individuală şi sistemul social al societăţii de consum?

– Libertatea individuală şi libertatea de a consuma sunt, evident, cuceriri importante ale epocii moderne, dar consumatorul e, de regulă, cineva care se gândeşte la plăcerea sa egoistă, nefiind neapărat şi un bun cetăţean, ba chiar dimpotrivă: de regulă, pentru a fi un bun cetăţean trebuie să fii dispus să-ţi uiţi propriile interese restrânse, intime, să te desfaci, fie şi pentru moment, de propriul tău egoism, adânc înrădăcinat în tine. Mai avem, din păcate, încă atât de mult de lucrat la trecerea de la libertatea privată la cea politică!

– Dincolo de „infantilism“ sau „victimizare“, ce alte „tare“ sau „flageluri“ ale timpurilor moderne vă propuneţi să investigaţi, la modul clinic, pe viitor? Dacă aţi descoperit, între timp, o nouă cheie de interpretare a lumii în care trăim, care ar fi aceasta?

– Există un concept ce poate fi aplicat întregii Europe: „reaua conştiinţă“ („la mauvaise conscience“). Europa de azi se formează şi din sentimentul de culpabilitate faţă de trecutul său, fie el colonial (în privinţa ţărilor din vest), comunist (în est) sau fascist (în toate cazurile cunoscute). Această veritabilă mitologie modernă poate avea consecinţe extrem de periculoase, în primul rând în ceea ce priveşte imaginea de sine a Europei, de aici decurgând însuşi viitorul ei.

– Putem, oare, vorbi, în cazul de faţă, de situaţia-paradox a judecătorului penitent din Căderea lui Albert Camus?

– Este exact aceeaşi situaţie: Europa se flagelează şi se acuză în mod continuu şi, spre deosebire de Statele Unite, Europa nu are încă încredere în ea însăşi, trăind într-o scuză perpetuă faţă de celelalte culturi. Cred că, în timp, şi acest lucru poate deveni foarte periculos.

II. Dincolo de mode şi timp
– Sunteţi mulţumit de ecranizarea celui mai cunoscut roman al dumneavoastră, Luni de fiere? Cum v-aţi simţit la premieră?

– Mă bucur că Roman Polanski, un realizator pe care îl admir mult, a fost semnatarul adaptării cinematografice, şi nu altcineva, chiar dacă nu e cel mai bun film al său: îmi plac mai mult ultimele sale filme. Oricum, pentru mine a fost o experienţă extraordinară, care mi-a dovedit amploarea, greu de anticipat sau de scontat, pe care o poate dobândi, la un moment dat, un text literar scăpat de sub controlul autorului sau al editorului şi devenit un fel de fenomen social cult.

– De ce aţi optat pentru un imaginar mai degrabă violent, fie că este vorba de registrul literaturii erotice (deschis de Luni de fiere şi continuat, iată, cu ultimul dumneavoastră roman, lansat astăzi, Iubirea faţă de aproapele) ori de mitologia răsturnată din Căpcăunii anonimi? S-ar putea vorbi, la rigoare, şi despre o „ogritudine“ erotică „căpcăunismul“ şi ca modus vivendi erotic fundamentat pe exces şi aberaţie)?

– Atracţia către „studiul“ violenţei are, probabil, în ce mă priveşte, şi o determinare psihologică personală: există o anumită violenţă în mine pe care o canalizez prin intermediul scriiturii. Dar principalul motiv al opţiunii mele literare este că violenţa permite, ca şi situaţiile limită, revelarea unor lucruri mai puţin obişnuite, ce nu apar, în mod normal, în viaţa cotidiană: poate fi un bun catalizator literar. Alăturarea pe care aţi făcut-o nu e decât o consecinţă firească a întâlnirii, în scris, a obsesiilor mele, unificate de vertiginea seducătoare a nemăsurii!

– Ar exista, deci, şi o dimensiune terapeutică în operele domniei voastre, atât în eseuri, cât şi, mai ales, în operele de ficţiune?

– Da şi nu. Nu tocmai, în ce mă priveşte, întrucât, la vârsta mea, ar fi
prea târziu (şi oricum s-a realizat, în timp, inclusiv prin scriitură). Şi da: putem vorbi despre o terapie efectivă, pentru cititorul aruncat în situaţiile limită înscenate de text, situate la extremele limitelor sale, ale propriilor sale toleranţe. Cât despre eseuri, mă tem că ar fi prea îndrăzneţ din partea mea să mă gândesc la ele ca la tot atâtea tentative de terapie socială: nu cred, totuşi, că au un impact de masă.

– O ultimă întrebare, ceva mai îndrăzneaţă, la care nu e obligatoriu să-mi răspundeţi: au existat, în cazul dumneavoastră, vocaţii paralele, concurente, care să vă fi disputat foarte serios şi pe care, de-a lungul vieţii, să fi fost nevoit să vi le reprimaţi, precum Antoine de Saint-Exupéry care, în Micul prinţ, mărturiseşte că, pentru a deveni pilot de linie, a abandonat „o carieră magnifică de pictor“? Aveţi vreun vis din copilărie, încă nerealizat, la care să vă mai gândiţi cu afecţiune sau chiar cu intenţia de a-i face, cândva, loc în viaţa dumneavoastră?

– Unele răspunsuri le puteţi găsi, dacă insistaţi, în textele mele: nu mă pronunţ asupra valorii lor de adevăr, caracterului lor ficţional i se adaugă, oricum, ficţiunea de uz personal a receptării. Dar vă pot declara, cu mâna pe inimă, că mi-ar fi plăcut să fiu muzician.

* * *

„Există o anumită violenţă în mine pe care o canalizez prin intermediul scriiturii. Dar principalul motiv al opţiunii mele literare este că violenţa permite, ca şi situaţiile limită, revelarea unor lucruri mai puţin obişnuite, ce nu apar, în mod normal, în viaţa cotidiană: poate fi un bun catalizator literar.“

Interviu, prezentare, fotografii şi traducere din limba franceză
de Mădălin ROŞIORU