Eveniment

Ultimul roman al lui Pascal Bruckner, tradus recent de Vasile Zincenco pentru colecţia Eroscop a Editurii Trei din Bucureşti (care l-a publicat în timp record, la numai câteva luni de la apariţia din Franţa, poate în amintirea vremurilor în care eram ceva mai europeni şi, cine ştie, anticipând o sincronizare curândă cu lumea bună a literelor de pretutindeni), sub titlul Iubirea faţă de aproapele (deşi originalul, L’amour du prochain, permite şi o altă interpretare, de altfel sugerată chiar în textul propriu-zis: Iubirea faţă de „ce va urma“, de „următorul“ partener sexual sau eveniment eventual sapienţial), îl reconfirmă pe „autorul cărţii LUNI DE FIERE“, etichetă marcată explicit şi pe copertă (dreapta-sus, în punctul de maximă vizibilitate), sub forma circulară a conturului unei ştampile, şi de care Pascal Bruckner nu prea are şanse să mai scape vreodată (în afara cazului, suficient de improbabil, în care ar reuşi să scrie o carte care să depăşească succesul la public al volumului său cult sau fetiş, ecranizat de Roman Polanski sub titlul Bitter moon – Luna amară, titulatură preluată între timp şi de o trupă rock din România, dovadă în plus că faima romanul său cult continuă să se propage, cu efecte incontrolabile, şi că o reuşită literară de tinereţe nu e neapărat un lucru în totalitate avantajos pentru „restul“ carierei cuiva): posteritatea îl va întâmpina, aproape sigur, cu acest stigmat, iar istoria literară va simplifica, nonşalantă, şi mai mult datele problemei, nedreptăţind o operă ce merită cel puţin un examen corect, dincolo de reverberaţiile sale publice.

Este, pentru autor, efectul reuşitei unui frate mai mare dintr-o familie în care noblesse oblige asupra celorlalţi, puşi în faţa unui termen de comparaţie permanent şi adesea insurmontabil, sau o concesie făcută strategiei editoriale de marketing (ce a impus, în cazul de faţă, şi o copertă nu foarte inspirată ca realizare, în ciuda sugestiei bune pe care, totuşi, o transmite: un trup feminin cu chipul anonimizat performează o răstignire atipică, inversă şi voluntară).

Ca şi în cazul unui alt roman-fetiş, Lolita de Vladimir Nabokov, prologul pune la baza acţiunii întregii cărţi un eveniment din trecut: acolo, în copilărie, aici în adolescenţă, la douăzeci de ani (de remarcat preferinţa stranie a lui Bruckner pentru cifrele exacte, protagonistul evoluând, cartezian, exact între aniversarea de treizeci de ani şi atingerea vârstei de patruzeci!), vârstă supremă când personajul-narator, „cu ochii arşi de trupuri“ feminine, „mai bolnav din cauza acestor făpturi inaccesibile decât satisfăcut de partenerele deja avute“, îşi jură să rămână credincios adevărului acelor clipe uluitoare ocazionate, la acea vârstă, de contemplarea „misterului feminin“ (un epigraf liminar din Max Ernst doar ce ne prevenise, deloc întâmplător, că „nuditatea femeii este mai înţeleaptă decât învăţătura filosofului“!) din perspectiva sexualităţii, condensată în următoarea revelaţie: „toate aceste trupuri mi se datorau tot aşa cum eram şi eu dator să-l ofer pe al meu cui îl voia“. „Prea multe minunăţii erau pe lume: refuzam să fiu izgonit de la acest festin.“

Dacă adăugăm la acest episod istoria copilăriei acestui „băieţel răsfăţat“ de părinţi ca „un caniş de lux“, terenul e pregătit pentru ce va urma: absolvent al Şcolii Normale Superioare şi al Şcolii Naţionale de Administraţie, devenit înalt „funcţionar din automatism şi soţ din lipsă de imaginaţie“, el are brusc, la aniversarea celor „treizeci de ani, vârsta primelor bilanţuri“, un profund sentiment de insatisfacţie personală, de vid existenţial (sau „tragică insuficienţă“), în pofida studiilor de excepţie, a carierei de diplomat, a căsătoriei reuşite sau a apartenenţei la un club exclusivist, Ta zoa trekei, sau poate tocmai din aceste motive: reuşitele sale vizibile, „respectabile“, nu reuşesc (sic!) să camufleze platitudinea „micii sale fericiri“ sau „glorii sociale“ de „netezimea unei plăci de sticlă“, iar aniversarea i se transformă, ce oroare, într-un „banchet funerar unde îngropam cu toţii o tinereţe ce nu avusese loc“.

Incidentul seducerii protagonistului de către o femeie mai în vârstă, care îl plăteşte pentru prestaţia sa erotică, îi oferă acestuia soluţia conducerii unei vieţi duble, în care să se consacre carităţii sexuale, construindu-şi o carieră paralelă, de gigolo. Intruziunea în aceasta a unui personaj feminin cu pasiune pentru trăirea religioasă sincretică, metisa Dora, deturnează întregul experiment înspre dimensiunea prostituţiei sacre, a iubirii universale înţelese reductiv ca panspermie.

Nu vom dezvălui finalul acestui roman, ale cărui iţe sunt urzite în baza unei logici desăvârşite a aberaţiei sexuale, cu pagini „hard“ (de care abundă literatura română recentă, dar cu puţine reuşite, printre care merită semnalată poate doar cea a lui Ştefan Caraman cu Piano man, roman construit, de altfel, în baza schemei din Luni de fiere, dar unde excesul aprofundat este autosatisfacerea manuală).

Regretăm, totuşi, că Pascal Bruckner rămâne francez (canonic) până în măduva oaselor, raţionalist şi cartezian până în pânzele albe, cu aceleaşi carenţe ca ale protagonistului său şi expunându-se, în final, aceluiaşi eşec: se vede treaba că aceleaşi calităţi ce fac un mare eseist îl pot sabota magistral pe romancier care, în momentul când risca să devină profund, punând un prim pas, tare timid, în teritoriul sacralităţii incomprehensibile, schimbă intriga, hodoronc-tronc, în roman poliţist (dar fără rafinamentul unui Umberto Eco, de pildă).

Recomandăm cititorilor o carte superbă, savuroasă, a unui mare stilist (păcat că planează asupra lui, în permanenţă, atributul de „marcă înregistrată“, lucru ce poate bruia, până la un punct, lectura), care însă nu-şi ascultă intuiţiile până la capăt şi nici nu îndrăzneşte să se aventureze prea departe în calea către abisal, preferând, (prea!) cuminte şi (prea!) prudent, terenul mai sigur al raţionalităţii.

de Mădălin ROŞIORU
Sursa: Revista Tomis, septembrie 2005 < inapoi