editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Mădălina Marinache

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: (Cursed Bunny)

Autor: (CHUNG BORA)

The original Korean edition was published as “” authored by Chung Bora

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-704-5

ISBN (EPUB): 978-606-978-738-0

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Iepurele blestemat

— Când faci fetișuri blestemate, negreșit trebuie să le faci frumoase.

Așa îmi spune mereu bunicul.

Și îi dau dreptate, căci lampa în formă de iepure ce stă sub un copac e foarte drăguță. Copacul nu seamănă cu unul real, dar trupul iepurelui a fost modelat cu grijă la detalii. Corpul alb ca zăpada contrastează cu negrul de pe vârful urechilor și al cozii, cu ochii ca doi tăciuni. E confecționat dintr-un material tare, însă botul, mic și rozaliu, și blana deasă sunt moi. Când aprind lampa, iepurele emană o lumină albă, strălucitoare. Am senzația că e viu, că dintr-o clipă în alta va ciuli urechile și va începe să amușine.

Așa cum în spatele fiecărui obiect se ascunde o poveste, și lampa în formă de iepure are propria istorie, de vreme ce este un fetiș blestemat. Bunicul se așază pe fotoliu și începe să-mi spună pentru a nu știu câta oară povestea lămpii pe care a făcut-o special pentru prietenul lui.

Meșteșugul fabricării fetișurilor blestemate are două reguli nescrise, transmise în familia noastră din generație în generație: nu căuta să te răzbuni folosind fetișurile făcute de tine și nu-i blestema pe alții cu fetișurile făcute de mâna ta sau de un membru al familiei, în propria casă. Iepurele-lampă a fost singurul fetiș care a făcut excepție de la aceste reguli.

— Cei din familia amicului meu au fost fabricanți de băuturi spirtoase artizanale, îmi spune bunicul, și apoi mă întreabă — niciodată nu uită să facă asta —, tu știi ce-i o spirtărie?

Firește că știu, căci nu-i prima oară când ascult povestea fabricanților de tării artizanale. Bătrânul nu-mi dă niciodată șansa să-i răspund la întrebare, așa că numaidecât începe să-mi explice.

— Acum îi zicem distilerie. Azi cu greu mai găsești distilerii, dar în vremea aceea era cea mai mare din regiune. Familia prietenului meu avea o făbricuță unde produceau alcool și toți vecinii noștri munceau acolo. Era o familie foarte respectată prin părțile noastre.

Bunicul nu își mai amintește cum un om ca el, crescut într-o casă unde se făceau fetișuri blestemate, și fiul unei familii atât de respectate în comunitate ajunseseră să se împrietenească.

— Nu știu, nu mai țin minte, îmi spune bătrânul, așa cum o face de fiecare dată.

Familia bunicului meu — cu alte cuvinte, familia mea — a fost ceea ce oficial mai demult se numea o familie de fierari. Onoram comenzile vecinilor, adică reparam sau făceam unelte agricole și tot felul de ustensile. Toți vecinii și copiii din cartier știau cu ce ne ocupăm.

Îndeletnicirile care azi sunt respectuos denumite „profesii oculte“ — șamanii, ghicitorii și îmbălsămătorii — în vremea aceea erau considerate niște meserii murdare, pentru cei din clasa de jos. Discriminarea era nedreaptă, dar așa erau timpurile. Familia bunicului meu, mai bine zis familia mea, nu era tratată nici măcar ca o familie din clasa celor care își câștigau traiul din îndeletniciri murdare. Adevărul e că oamenii nu știau drept cine să ne ia. Nu eram nici șamani ce exorcizau posedații de spirite malefice, nu ne pricepeam nici să ghicim viitorul, nu aveam nicio legătură cu cei care spălau, îmbălsămau și îmbrăcau morții, pregătindu-i pentru ceremonia funerară. E drept, meșteșugul pe care-l practicam avea de-a face destul de vag cu îndeletnicirile oculte, însă nimeni nu a îndrăznit vreodată să ne spună în față ce crede despre noi. Prin urmare, fierăria noastră mergea bine — cel puțin așa se vedea din afară. Se răspândise zvonul că blestemăm pe oricine încearcă să se ia de noi, însă nimeni din familia noastră nu a folosit vreodată un fetiș ca să blesteme un cunoscut. Vecinii noștri nu știau acest amănunt, dar chiar dacă ar fi știut, n-ar fi folosit la nimic, fiindcă, în afară de adusul și luatul comenzilor, încercau să ne evite, să nu ne bage în seamă.

— Dar prietenului meu nu i-a păsat de gura lumii, îmi repetă bunicul a nu știu câta oară.

Amicul său nu pleca urechea la zvonurile și bârfele care se răspândiseră prin oraș și ignora privirile vecinilor, pe jumătate îngrozite, pe jumătate curioase.

Pentru băiatul meșteșugarului de tărie, toți copiii din cartier erau prieteni — erau, la urma urmei, copiii celor care se născuseră și crescuseră în același loc cu părinții lui, care învățaseră sub acoperișul aceleiași școli cu maică-sa și taică-său. Nu se întreba de ce n-ar fi avut voie să se joace cu ceilalți copii din simplul motiv că părinții lor aveau alte îndeletniciri decât părinții săi. Fiindcă băiatul celui care avea făbricuța de spirtoase — om înstărit, cu pământuri întinse și influență în regiune — era atât de prietenos cu bunicul, puțin câte puțin, și ceilalți copii au început să-l accepte.

— Părinții lui erau oameni înțelepți, cu mintea deschisă și suflet bun, îmi spune bătrânul așa cum o face de fiecare dată. Erau bogați, aveau bani și trecere, însă niciodată nu i-au înjosit pe ceilalți. Când se întâlneau cu vecinii, făceau aceleași plecăciuni adânci ca oricare alți oameni obișnuiți și întotdeauna săreau primii să dea o mână de ajutor comunității.

Părinții amicului au fost ceea ce în ziua de azi numim antreprenori de succes. Au început de jos, cu făbricuța în care vecinii munceau la producerea băuturilor spirtoase, vândute apoi altor vecini sau savurate împreună cu alți oameni din cartier. După ce au extins și modernizat producția, au început să vândă mai întâi în alte câteva regiuni, și apoi în toată țara. Când a izbucnit Războiul coreean, s-au refugiat în sud. Întorși acasă după terminarea războiului, nu au disperat când au găsit casa și distileria făcute una cu pământul. Privindu-și agoniseala de o viață în ruine și cenușă, și-au jurat să o ia de la capăt, să modernizeze și standardizeze procesul de producție într-o fabrică nouă.

Înțelegând dorința și ambiția părinților, prietenul bunicului a promis să ducă mai departe afacerea familiei.

— Noi, prietenii săi, am fost siguri că, de vreme ce avea să fie patronul noii fabrici, va urma facultatea de managementul afacerilor, dar el s-a dus la inginerie. Ne-a spus că are de gând să producă la scară industrială un vin de masă din orez care să aibă același gust cu vinul care se făcea odinioară manual, în distileriile tradiționale, prin fermentarea și distilarea orezului fiert la abur câteva ore. Era tânăr, avea nouăsprezece ani, abia terminase liceul și ne spunea că visul lui e să cucerească toată țara cu tăriile făcute în fabrica familiei. A fost al naibii de ambițios.

Schimbarea politicii naționale alimentare a zădărnicit planurile tânărului. Conform noii politici agricole, producția de orez trebuia să fie rezervată strict consumului intern. Prin urmare, a fost interzisă folosirea orezului pentru fabricarea prin fermentare a băuturilor alcoolice. Noile legi au dus la dispariția tăriilor fabricate prin metoda tradițională — peste orezul fiert la abur, amestecat cu malț, se adăuga apă și apoi compoziția se lăsa la fermentat. Piața a fost invadată de o poșircă cu gust dubios. Concret, etanolul cu concentrație de 99% se amesteca cu apă și, ca să facă porcăria grețoasă băubilă, producătorii adăugau și îndulcitori artificiali.

Chiar dacă noile reglementări au fost o lovitură dură pentru făbricuța sa, amicul bunicului meu nu a căzut pradă disperării. Nu era doar ultimul urmaș al mai multor generații de producători de spirtoase artizanale, ci și un expert în domeniu. A acceptat poziția autorităților — orezul e resursa indispensabilă pentru supraviețuirea națiunii, e mai important ca poporul să-l mănânce decât să-l bea —, dar, în același timp, a început să cerceteze metodele de producție prin care putea reînvia gustul de odinioară al vinului de orez fabricat prin tehnica tradițională manuală, considerată patrimoniu național. Ca să nu încalce noile reglementări ale guvernului, a studiat cu atenție proporțiile ingredientelor, tăria alcoolului, temperatura potrivită pentru fermentare și metodele de distilare.

Întotdeauna când ajunge în acest punct, bunicul obișnuiește să rupă dramatic firul poveștii.

— Ei, ce crezi că s-a întâmplat după aceea? mă întreabă, uitându-se în ochii mei. Ia ghicește: a dat greș sau a dat lovitura cu noua lui metodă?

Of, de câte ori am ascultat povestea asta! Știu răspunsul, dar râd și scutur din cap, ca și cum nu pot ghici urmarea.

— Era inteligent și perseverent și bineînțeles că a dat lovitura, mă lămurește de îndată bunicul. Dar... zice bătrânul și schițează un zâmbet amar, la scurt timp a pierdut totul.

Preocupat doar de dezvoltarea unei metode mai bune decât cele de odinioară de producere a băuturilor spirtoase de calitate și sănătoase, amicul său nu și-a dat seama că, după război, mult mai importante decât calitatea băuturilor sau tehnologia inovatoare erau legăturile cu oficialii de rang înalt din guvern, cunoștințele din cercurile influente ale societății, petrecerile cu oamenii de vază, mita — când situația o impunea — și sforile trase din culise.

În vremea aceea mai exista o companie renumită ce urmărea să domine piața băuturilor alcoolice, care după război începuse să funcționeze după alte reguli. Avea legături sus-puse și trecere în cercurile politice, iar oamenii din conducere erau maeștri în arta întreținerii clienților importanți în timpul liber1. Reclamele prezentau amestecul din alcool, apă și îndulcitori artificiali ca „băutură cu gust tradițional, preferată de oamenii simpli“.