Pentru Andy

Piscina subterană

Piscina e undeva, adânc sub pământ, într-o cavernă uriașă, la câțiva metri buni sub străzile orașului. Unii dintre noi vin aici ca să se vindece pentru că sunt răniți. Suferim de dureri de spate, de platfus, de vise spulberate, de inimi frânte, anxietate, melancolie, anhedonie — necazurile obișnuite ale vieții de deasupra. Alții sunt angajați ai colegiului din apropiere și preferă să-și petreacă pauzele de prânz aici, dedesubt, în ape, departe de ecrane și de căutăturile aspre ale colegilor. Unii vin ca să scape, fie și numai pentru o oră, de căsniciile pe care le trăiesc dezamăgiți deasupra. Multora care locuiesc în vecinătate pur și simplu le place să înoate. Una dintre noi — Alice, fostă laborantă, acum pensionară și cu început de demență — vine aici pentru că asta face dintotdeauna. Și chiar dacă poate nu-și mai amintește cifrul de la vestiar sau unde și-a pus prosopul, îndată ce intră în apă știe precis ce are de făcut. Mișcarea brațelor e lină și amplă, picioarele împing cu forță, mintea e limpede. „Sus“, spune ea, „nu-s decât o bătrânică la fel ca oricare alta. Dar aici, la piscină, sunt eu însămi“.

cel mai adesea, la piscină reușim să ne lăsăm deo­parte frământările de deasupra. Pictorii ratați devin eleganți înotători de bras. Profesorii suplinitori spintecă apa ca niște rechini, cu o viteză de-ți taie respirația. Directorul de resurse umane, recent divorțat, înșfacă o placă de polistiren de un roșu spălăcit și dă din picioare fără jenă. Tipul scund care lucrează în publicitate face pluta ca o vidră, fixează norișorii pictați pe tavanul de un albastru șters și pentru prima dată pe ziua de azi nu se gândește la nimic. Ducă-se. Cei cuprinși de griji nu se mai îngrijorează. Văduvele întristate nu mai jelesc. Actorii fără teatru, care nu sunt în stare să facă priză deasupra, alunecă fără nicio sforțare pe culoarul rapid, în sfârșit în elementul lor. Am ajuns! Un scurt răgaz în care ne simțim și noi acasă în lume. Proasta dispoziție se risipește, ticurile dispar , amintirile se redeșteaptă, migrenele se dizolvă, iar vacarmul din mințile noastre se stinge, încetul cu încetul, cu fiecare mișcare de braț și cu fiecare lungime de bazin înotată. Și când ne terminăm turele, ne extragem din bazin, șiroind de apă și revigorați, cu echilibrul restabilit și gata să facem față unei noi zile la suprafață.

deasupra sunt incendii de vegetație, avertizări de poluare, secete severe, hârtii care blochează imprimanta, greve ale profesorilor, insurecții, revoluții, groaznice zile caniculare ce par să nu se mai domolească în veci (Val uriaș de căldură instalat pe perioadă nedeterminată pe întreaga coastă de vest), dar dedesubt, la piscină, e mereu o temperatură confortabilă de douăzeci și șapte de grade. Șaizeci și cinci la sută umiditate. Vizibilitate bună. Culoare calme și liniștite. Programul de funcționare, deși limitat, corespunde necesităților noastre. Unii dintre noi vin îndată ce se trezesc, cu prosoapele curate pe umăr și cu ochelarii de cauciuc în mâini, pregătiți pentru tura de la opt dimineață. Alții vin după-amiază, târziu, după lucru — intră când soarele încă strălucește pe cer, iar când ies la suprafață e noapte. Traficul s-a domolit. Buldoexcavatoarele au tăcut. Păsările au plecat toate. Iar noi suntem recunoscători că am evitat încă o dată căderea serii. E singurul moment în care nu suport să fiu singur. Unii dintre noi vin la piscină cu religiozitate, de cinci ori pe săptămână, și încep să se simtă vinovați dacă lipsesc fie și-o zi. Alții vin în fiecare luni, miercuri și vineri la prânz. E o tipă care vine cu jumătate de oră înainte de închidere și, până se schimbă și intră în apă, trebuie deja să iasă. Un altul e pe moarte, suferă de Parkinson, și vine și el când poate. Dacă sunt aici, deja știți că e una dintre zilele mele bune.

la piscină, regulile, deși nescrise, sunt acceptate de noi toți (suntem propriii noștri gardieni): nu se aleargă, nu se strigă, nu se acceptă copii. Se înoată doar circular (în sensul invers al acelor de ceasornic, ținându-te mereu în dreapta liniei negre). Toți plasturii se înlătură înainte. Nu intră nimeni fără să fi făcut înainte, la vestiare, dușul regulamentar de două minute (cu apă fierbinte și săpun). Nu se intră în apă cu răni deschise sau vreo erupție de origine incertă (cu excepția, totuși, a acelora dintre noi care sunt la menstruație). În piscină intră doar membrii legitimați. E permis să aduci pe cineva cu tine (nu mai mult de o persoană de căciulă într-o zi) dacă plătește taxa individuală corespunzătoare pe o zi. E voie cu bikini, dar nu se recomandă. Casca de înot e obligatorie. Telefoanele mobile, interzise. Nu se admit sub nicio formă abateri de la codul bunelor maniere. Dacă nu poți să ții pasul, te oprești la capătul culoarului și îl lași pe înotătorul din spatele tău să treacă-n față. Dacă vrei să depășești pe cineva, îl atenționezi atingându-i laba piciorului o dată. Dacă din greșeală dai peste un alt înotător, te oprești să te asiguri că e totul în regulă. Te porți frumos cu Alice. Îl asculți fără crâcnire pe salvamar. Întorci capul la intervale regulate și, desigur, nu uiți să respiri.

în „viețile noastre adevărate“ de deasupra mâncăm prea mult, realizăm prea puțin, plimbăm câini, suntem travestiți, maniaci ai împletitului (Încă un rând), nedezvăluiți și obsesivi strângători de fleacuri, poeți minori, soți mutați după celălalt în interes de serviciu, frați gemeni, vegani, „Mami“, un creator de modă de mâna a doua, un imigrant fără acte, o călugăriță, un danez, un polițist, un actor care joacă rolul de polițist la TV (Agentul Mahoney), un câștigător la loteria vizelor, un dublu nominalizat la titlul de Profesorul Excepțional al Anului, un jucător de go recunoscut pe plan național, trei tipi pe care îi cheamă George (George podologul, George nepotul finanțistului căzut în dizgrație, George fostul boxer la Mănușa de Aur, categoria semimijlocie), două Rose (Rose și Cealaltă Rose), o Ida, o Alice, un autointitulat nimeni (Nu mă luați în seamă), un fost membru SDS, doi infractori condamnați, dependenți, îndrituiți, împrejmuiți, înveninați, epuizați, fără noroc (Cred că sunt seropozitiv), la apusul unor cariere șterse în imobiliare, în toiul unui lung, nesfârșit proces de divorț (E al șaptelea an), infertili, în floarea vârstei, rutinați, hăituiți, în remisie, în a treia săptămână de chimio, într-o deznădejde adâncă și de neînvins (Cu așa ceva nu te obișnuiești niciodată), dar dedesubt, la piscină, nu putem fi decât una dintre acestea trei: oameni de culoar rapid, mediu sau încet.

oamenii de culoar rapid sunt membrii alfa ai piscinei. Sunt exaltați și impulsivi și suprem încrezători în mișcările lor. Arată perfect în costum de baie. Din punct de vedere anatomic, sunt niște musculoși cu doar câteva sute de grame de grăsime în plus, atât cât să le înlesnească plutirea. Au umeri lați și torsuri prelungi, iar în categoria lor bărbații și femeile sunt în număr egal. Când înoată ei, apa se învolburează și fierbe. Cel mai bine e să nu le stai în cale. Sunt atleți înnăscuți, înzestrați deopotrivă cu ritm și viteză și cu un neobișnuit simț al apei pe care noi, ceilalți, nu îl avem.

oamenii de culoar mediu sunt evident mai relaxați decât secta celor de culoar rapid. Sunt de toate formele și dimensiunile și au renunțat demult la toate visele ce le vor fi nutrit de-a înota vreodată pe culoarul mai bun, cel rapid. Oricât s-ar strădui, asta nu se va întâmpla, și ei o știu. Chiar și așa, la răstimpuri, câte unul dă frâu liber unui acces de lovituri furioase din picioare, unei învârtejiri bruște și involuntare de brațe și picioare, închipuindu-și, pentru o clipă, că și-ar putea sfida soarta. Dar asta nu durează mult. Picioarele obosesc îndată, lungimile de braț se scurtează, umerii cad, plămânii încep să doară, și după una sau două lungimi de bazin revin la ritmul lor obișnuit, de zi cu zi. Asta e, își spun. Apoi, pașnici și afabili — Glumeam și noi, băieți! — își văd în continuare de înotat.

oamenii de culoar lent sunt, de regulă, vârstnici abia pensionați, femei de peste patruzeci și nouă de ani, cei care merg prin apă sau fac aqua-jogging, economiști veniți în schimburi de experiență din țări de lumea a treia, în curs de dezvoltare, fără ieșire la mare și unde, precum am auzit, abia descoperă înotul (La fel și condusul) și, câteodată, pacienți în curs de dezintoxicare. Fiți blânzi cu ei. Nu faceți presupuneri. Pot fi o mulțime de motive care le explică prezența aici: artrită, sciatică, insomnie, o proteză de șold nouă-nouță, dureri de picioare obosite după o viață de mărșăluit pe pământul uscat. „Mi-a spus mama să nu port niciodată tocuri!“ Piscina este sanctuarul lor, refugiul lor, singurul loc din lume în care scapă de dureri, fiindcă numai acolo, în apă, simptomele lor încep să se amelioreze. Îndată ce văd linia neagră mă simt bine.

deasupra, mulți suntem împiedicați și nelalocul nostru, tot mai înceți cu vârsta. Ne-au ajuns kilogramele în plus, au început renunțările, laba gâștei se insinuează tăcut, dar implacabil la coada ochiului, ca fisurile pe un parbriz. Dar dedesubt, la piscină, ne reîntrupăm în vechile ipostaze, cele tinere. Părul cărunt dispare sub căștile bleu­marin de înot. Frunțile se descrețesc. Șchiopătatul dispare. Bărbați care pe uscat au burți de bere și genunchi paradiți plutesc lin de colo-colo, cu centuri portocaliu aprins, făcând aqua-jogging pe loc. Femei durdulii, trecute bine de floarea vârstei, devin suple și vioaie în apă, lucioase ca niște delfini în costumele lor modelatoare din spandex. Abdomenele se aplatizează. Fesele se ridică.