editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

corectură:

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: How to Love Your Daughter

Autor: Hila Blum

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-687-1

ISBN (EPUB): 978-606-978-707-6

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Prima dată când mi-am văzut nepoatele stăteam de cealaltă parte a străzii, fără să îndrăznesc să mă apropii. În suburbii, printre ferestrele mari și mici ale orașului Groningen, mă rușinam de ușurința cu care obțineam ce voiam, aproape înspăimântată de cât de ușor cădeau ele pradă privirii mele. Dar și eu eram fără apărare. Dacă s-ar fi întors doar un pic, m-ar fi văzut acolo.

Însă fetele nu erau preocupate de ce se întâmplă afară. Erau prinse în lumea lor, în grijile lor mărunte; fete cu părul auriu și fin, răsfirându-se ca nisipul printre degete. Stăteau singure în salon, mult prea aproape de mine. Dar dacă m-aș fi întrebat, nu aș fi putut să explic de ce mă aflu acolo. Am plecat.

Am așteptat să se lase întunericul și să se aprindă luminile. De această dată m-am apropiat mai mult de casă și, după câteva momente de ezitare, am traversat strada. Aproape că m-am lovit de fereastră. Eram atât de uimită de simplitatea cu care se mișcau cu toții acum. Nu așa mi-o aminteam pe fiica mea, iar intensitatea acelei clipe mă copleșea. I-am șoptit numele de câteva ori cât să mă adun.

— Leah, Leah.

Am stat doar câteva minute. Fiicele lui Leah, Lotte și Sanne, stăteau lângă masă, mișcându-se fără încetare, trecând de colo-colo prin lumina galbenă a casei. Johan, soțul ei, stătea în picioare în bucătărie, cu spatele la mine, și ajuta la pregătirea cinei. Leah s-a dus în altă cameră, trecând prin dreptul ferestrelor, dispărând și apărând apoi din nou în altă încăpere, sărind parcă printre realități, trecând parcă prin pereți. Șemineul din salon era stins, dar părea că încălzește întreaga casă. Și peste tot erau cărți, chiar și în bucătărie. Era o casă ca o inimă bună, în care totul era menit să amintească de puritatea materiei prime, de lemnul arborilor din pădure, de moliciunea norilor de pe cer. Și, fiindcă mă uitasem la fiica mea și la familia ei fără știrea lor, pericolul mă amenința și pe mine, goliciunea vieții lor luminându-mi ochii cu strălucirea ei primejdioasă.

Cu mulți ani în urmă, am citit într-o carte despre o femeie necunoscută. Era din Dublin și avea unsprezece frați și surori, iar când a împlinit optsprezece ani, s-a măritat și a născut două fete. Fetele ei nu merseseră niciodată singure pe stradă. N-au dormit niciodată în același pat. Femeia nu povestea prea mult despre fetele ei, dar am înțeles ce a vrut să spună — le-a iubit, dar în același timp nu a știut să le iubească. Aceasta este problema iubirii, că a încercat.

Femeia, soțul și fiicele lor se duseseră într-o vacanță, cu mașina, într-o călătorie de familie. Începuse o ceartă prostească, iar când femeia s-a uitat în oglinda mașinii, a văzut-o în spate pe fiica ei mai mare cum rămăsese cu gura căscată. Părea că gura fiicei se afundase în chipul ei și a avut presimțirea unui lucru teribil care ar fi putut să-i schimonosească chipul. Cu aceste cuvinte. Ceva ce ar fi putut să-i amărască frumusețea, povestea ea, mai devreme sau mai târziu, poate chiar înainte să crească. Iar femeia a spus în inima ei, trebuie să mă îngrijesc să fie fericită.

Când am citit despre ea, eu însămi aveam o fetiță mică. Leah. Avea poate un an și jumătate și era vioaie, vorbăreață și gălăgioasă. Pentru ea și pentru urechile tatălui ei, o numisem Corn de ceață. Meir și cu mine ne întorceam tot timpul după Cornul nostru de ceață. I-am pus zeci de nume, îmi era dor de ea în fiecare clipă în care lucram la studio și când ne revedeam o strângeam tare în brațe. O iubeam pe fiica mea cu ușurință, iar tatăl ei era și el îndrăgostit de ea. În fiecare seară, după ce adormea, vorbeam despre ea și o lăudam unul celuilalt. I-am dat tot ce îmi lipsise și chiar mai mult, iar fetița mă iubea și ea.

Fiecare lucru legat de bebeluș — saliva care i se scurgea pe bărbie, pe gât, pe nasturii cămășilor, scutecele pline de urină, puroiul infecțiilor de la ochi și orice era în nasul ei — fiecare lucru legat de Leah era bun pentru mine. Uneori, când mă uitam la ea sau îi simțeam mirosul, gura mi se umplea de salivă și simțeam cum aș vrea să-mi înfig dinții în ea.

— O să te mănânc, îi spuneam, o să te mănânc cu totul.

Și Leah râdea. O gâdilam ca să aud râsul acela zgomotos, iar dacă oamenii din jurul nostru se opreau să se uite la noi, nu mă rușinam deloc, ba dimpotrivă.

Când a împlinit patru ani, mi-am dorit un alt copil. I-am spus lui Meir:

— Imaginează-ți două Leah.

Cred că am folosit chiar aceste cuvinte, dar nu a fost de acord nici atunci și nici mai târziu. Luni de zile am fost supărată pe el și, în cele din urmă, totul a fost uitat. Meir avea cincizeci de ani, ne-am mutat într-un apartament spațios, ne-am găsit locurile noastre de muncă stabile, am dormit bine noaptea, iar Leah a avut patru ani, și apoi cinci, și apoi șase. Nimic nu ne lipsea și Leah a crescut.

Yohai, fratele mai mic al lui Meir, a devenit tată mai târziu în viață, la fel ca Meir, și îmi povestește despre fiica lui. Când ea avea șapte ani, Yohai s-a despărțit de soție, iar acum, fiica lui are opt ani, și oricând o pune în pat și o sărută pe frunte și strânge pătura în jurul ei, deja îi simte lipsa. În fiecare moment fiica lui e și nu e acolo și chiar el însuși rămâne prins între ce a fost și ce va fi, întotdeauna îngrijorat. Am stat de vorbă într-o cafenea din centrul orașului. Până la moartea lui Meir, nu vorbiserăm niciodată cu adevărat, întotdeauna existând parcă o reținere între mine și Yohai. Când m-am întors acasă, pe seară, mă simțeam cuprinsă de neliniște. Am citit într-o carte despre o femeie, nu cea din Irlanda cu fiicele ei care nu mergeau singure pe stradă, ci alta, din Franța, a cărei fiică petrecuse doi ani în închisoare în tinerețea ei. Fiica scrisese în jurnal că nu are nicio îndoială că mama ei o iubește, poate chiar prea mult, dar mai mult dintr-un sentiment matern decât din afecțiune. Am lăsat cartea deoparte câteva minute, întoarsă cu copertele-n sus lângă mine, gândindu-mă că nu voi mai citi din ea. Când am crescut, scria fiica, am devenit cealaltă parte a zidului pentru ea.

Mă gândeam la Leah cea de paisprezece ani, de cincisprezece ani, anii cei mai primejdioși. Mă uitasem la ea de sute de ori, poate de mii de ori, și mă gândisem cum îmi taie răsuflarea. Uneori îi spuneam:

— Ești atât de frumoasă, încât cineva ar putea înnebuni privindu-te.

Dar Leah își dădea ochii peste cap și își înăsprea chipul. Știam că iubirea mea, oarbă la defectele ei, o dezamăgea, și totuși am continuat, nu m-am oprit. Nu voiam să existe un zid între noi.

Aș vrea să scriu totul despre Leah, totul deodată. Dar cuvintele sunt un mare neajuns.

Aș vrea să scriu despre Leah fără cuvinte, dar asta nu se poate.

În filme vedem asta de multe ori — o familie într-o mașină, un tată care conduce, o femeie frumoasă, încântătoare fără să facă vreun efort, doi copii agitați pe bancheta din spate, pălăvrăgind cu toții. Viața e în fața lor și ceva rău stă să se întâmple. Un hoț la drumul mare — un secret întunecat din trecut, gura adâncită a fiicei tale.

Am văzut odată un film scandinav — o tragedie a subtilităților. L-am văzut de trei ori fiindcă a fost important pentru mine să înțeleg totul. Familia își petrecea vacanța într-o stațiune de schi — tatăl, mama, fiul și fiica. Toți patru erau frumoși, dar nu foarte frumoși, ci de o frumusețe acceptabilă, și era clar că viața lor nu e cu totul lipsită de griji. Unul dintre lucrurile care i s-au întâmplat acestei familii, evenimentul care le-a cutremurat viața și care a dus la o încrengătură de fisuri și frânturi, a fost o avalanșă care a durat doar câteva secunde. Familia se afla în restaurantul de pe versantul muntelui, când a izbucnit o avalanșă care s-a oprit la o distanță oarecare de ei. După ce inițial săriseră cu toții de pe scaune pentru a-și găsi o ascunzătoare, s-au așezat din nou la masă și au continuat să mănânce. Dar lovitura a fost fatală. Ceva era deja frânt, căci în clipa în care s-a pornit avalanșa, tatăl s-a ridicat repede de pe scaun, încercând să scape, în timp ce mama a sărit imediat să-și apere copiii, să îi țină și să îi acopere. Din acea clipă, în care a știut că soțul urma să se salveze abandonându-i, tânăra femeie nu a mai reușit să își revină. Din acel moment al filmului și până la final, cu moderație scandinavă, abisul acelei clipe frânte a continuat să se adâncească.

Din când în când, voiam să văd filme despre o viață care se deformează aproape de la sine, și nu despre viața care se întâmplă cu surle și trâmbițe. Aș fi vrut să aud despre viața calmă a familiei noastre, a lui Meir, a lui Leah și a mea, despre acele greșeli atât de ușor de făcut și pe care totuși nimeni nu le iartă, acele accidente firești, rătăciri ale dorinței.

În primul an din viața lui Leah, mama mea venea des să ne viziteze, niciodată cu mâinile goale, ci întotdeauna cu cutii de mâncare pe care o pregătea pentru noi sau cu cadouri pentru Leah, cumpărate la prețuri exorbitante (nu arunca niciodată etichetele). Se așeza pe canapea, cu Leah pe genunchi, și o gâdila sau o legăna sau îi acoperea ochii cu palmele. Când terminau cu joaca, o hrănea; îi băga o linguriță de mâncare în gură și imediat îi ștergea bărbia, și apoi din nou, linguriță, șters și de la capăt. Așteptam momentul în care mama mea nu va mai putea, iar inima aproape îi va sări din piept. Cine îi putea rezista lui Leah? Te topea.

Mama m-a ajutat cu toate lucrurile legate de copil, și la fel a făcut și Meir. În fiecare dimineață o pregătea pe Leah pentru a ieși din casă și, uneori, o ducea la bonă, iar la prânz o luam eu de acolo. Până se întorcea de la universitate, stăteam acasă împreună, doar noi două sau, câteodată, cu mama mea.