editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Mădălina Marinache

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mihaela Gavriloiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: The Marriage Portrait

Autor: Maggie O'Farrell

Copyright © Pandora M, 2023
pentru traducerea în limba română

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-685-7

ISBN (EPUB): 978-606-978-712-0

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Pentru Mary-Anne și Victoria

Notă istorică

În anul 1560, Lucrezia di Cosimo de’ Medici, în vârstă de cincisprezece ani, a părăsit Florența ca să-și înceapă viața de femeie căsătorită alături de Alfonso al II-lea d’Este, duce de Ferrara.

Peste mai puțin de un an, Lucrezia avea să moară.

Cauza morții, anunțată oficial, a fost prezentată drept „friguri putrede“, dar s-a zvonit că fusese ucisă de soțul ei.

„Iat-o pe ultima mea ducesă, pictată pe perete,

Arată de parc-ar fi vie.“

Robert Browning, „Ultima mea ducesă“1

„[...] femeile ținute în frâu de voia, de porunca ori de bunul plac al taților, al mamelor, al fraților sau soților rămân închise cea mai mare parte a vremii în strâmtele hotare ale odăii lor și, stând așa în huzur, pe de-o parte de voie și pe de alta de nevoie, se tot gândesc la câte toate.“

Giovanni Boccaccio, Decameronul 2

1. „That’s my last Duchess painted on the wall, / Looking as if she were alive“ („My Last Duchess“).

2. Giovanni Boccaccio, Decameronul, volumul 1, traducere de Eta Boeriu, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 5.

Un loc sălbatic şi pustiu

Fortezza, în apropiere de Bondeno, 1561

Lucrezia se așază la masa lungă, lustruită și scânteietoare ca luciul apei, pe care ici-colo stau farfurii, cupe întoarse cu gura în jos, o coroniță împletită din crengi de brad. Soțul ei stă și el la masă, nu la locul său obișnuit, în capătul celălalt, ci lângă ea, destul de aproape încât Lucrezia să-și plece capul pe umărul lui, dacă și-ar dori; el despăturește șervețelul, aranjează un cuțit și trage lumânarea spre ei doi, când Lucrezia vede cu o limpezime stranie, de parcă i-ar fi pus cineva în fața ochilor o bucată de sticlă colorată, sau poate i-ar fi luat-o, că are de gând s-o ucidă.

Ea are șaisprezece ani, nu a împlinit nici măcar un an de căsnicie. Au călătorit mare parte din zi, profitând de dramul de lumină pe care îl oferă anotimpul, plecând din Ferrara în zori și pornind călare spre cabana de vânătoare, după cum a numit-o el, departe, în nord-vestul provinciei.

Dar asta nu-i o cabană de vânătoare, voise Lucrezia să spună când au ajuns la destinație: o clădire cu ziduri înalte, din piatră închisă la culoare, mărginită de o parte de pădurea deasă, iar de cealaltă, de un cot șerpuitor al fluviului Po. Ar fi vrut să se răsucească în șa și să întrebe: „De ce m-ai adus aici?“.

Însă n-a spus nimic, și-a lăsat iapa să-l urmeze pe potecă printre copacii cu crengile lăsate, pe podul cu arcade și în curtea clădirii bizare, fortificate, în formă de stea care, chiar și atunci, i se părea straniu de pustie.

Caii au fost luați de acolo, Lucrezia și-a scos mantia și pălăria îmbibate de apă și el a privit-o în acest timp, stând cu spatele la flăcările din cămin, iar acum le face semn slujitorilor de la țară, din umbrele de la marginea sălii, să se apropie și să le pună mâncare în farfurii, să taie pâinea, să le toarne vin în cupe, și deodată Lucrezia își amintește cuvintele cumnatei ei, rostite într-o șoaptă gâtuită: Pe tine va da vina.

Degetele Lucreziei apucă marginea farfuriei. Certitudinea că-i dorește moartea este aproape o prezență alături de ea, ca și când o pasăre de pradă cu pene întunecate i-ar fi coborât pe brațul scaunului.

Acesta e motivul călătoriei neașteptate într-un loc așa de sălbatic și de pustiu. A adus-o aici, în această fortăreață de piatră, ca s-o ucidă.

Uluiala o smulge din corpul ei și Lucreziei aproape că-i scapă un hohot de râs; plutește pe lângă tavanul boltit, se uită la ea însăși și la el cum stau la masă, îndesându-și în gură supă și pâine sărată. Îl vede cum se apleacă spre ea, își odihnește degetele pe pielea goală a încheieturii ei cât spune ceva; se privește cum dă din cap aprobator, înghițind mâncarea, rostind câteva cuvinte despre călătoria lor aici și despre peisajul interesant pe care l-au traversat, de parcă n-ar fi nimic anapoda între ei, de parcă ar fi o cină obișnuită, după care se vor retrage în dormitor.

La drept vorbind, se gândește ea, stând încă aproape de piatra rece și asudată a tavanului sălii, călătoria de la curte și până aici a fost plicticoasă, pe câmpuri despuiate și înghețate, sub un cer așa de greu încât parcă se scurgea, istovit, pe vârfurile copacilor golași. Soțul ei impusese un mers întins, la trap, kilometri întregi de smucituri în șa, cu dureri de spate și picioarele frecate până la sânge de ciorapii uzi. Chiar și în mănușile căptușite cu blană de veveriță, degetele, cât apucau bine frâiele, îi fuseseră înțepenite de frig, iar coama calului se acoperise curând de gheață. Soțul ei mersese în frunte, cu două gărzi în spate. Cât orașul lăsase loc satelor, Lucrezia voise să dea pinteni calului, să-i înfigă călcâiele în coaste și să-i simtă copitele zburând peste pietre și pământ, să meargă prin peisajul întins al văii cu repeziciune, dar știa că nu trebuie, că locul ei e în spatele lui sau lângă el, dacă era poftită, niciodată în față, și tot așa au mers, la trap.

La masă, așezată în fața bărbatului pe care acum îl bănuiește că o va ucide, își dorește să fi făcut-o, să-și fi mânat iapa la galop. Își dorește să fi țâșnit pe lângă el, chicotind încântată de nelegiuirea ei, cu părul și mantia șfichiuindu-i în spate, cât copitele împroșcau noroi. Își dorește să fi tras de frâie spre dealurile din depărtare, unde s-ar fi putut pierde printre cutele și piscurile stâncoase, ca să n-o poată găsi niciodată.

El își așază coatele de o parte și de alta a farfuriei, îi povestește că venea la cabană — cum stăruie el s-o numească — când era copil, cum îl aducea tatăl lui aici să vâneze. Lucrezia ascultă cum l-a obligat să tragă săgeată după săgeată către o țintă de pe un copac până i-au sângerat degetele. Ea dă din cap şi scoate murmure compătimitoare în momentele potrivite, dar ce vrea să facă, de fapt, este să-l privească în ochi și să spună: „Știu ce pui la cale“.

Ar fi surprins, descumpănit? Oare crede despre ea că e soția naivă, nepricepută într-ale treburilor lumești, abia ieșită din copilărie? Ea vede tot. Vede că și-a făcut planul cu mare grijă, cu atâta sârguință, despărțind-o de ceilalți, având grijă ca suita ei să rămână la Ferrara, să fie lăsată singură, să nu fie oameni de la castello aici, doar ei doi, două gărzi postate afară și câțiva servitori de la țară care să-i slujească.

Cum va face acest lucru? Ceva din ea îi dă ghes să-l întrebe. Un cuțit înfipt pe un coridor întunecat? Mâinile în jurul gâtului ei? O îmbrâncitură de pe cal, înfățișată drept accident? Ea nu are îndoieli că toate acestea s-ar afla în repertoriul lui. Ar fi bine să ducă treaba la capăt ca la carte, așa l-ar sfătui ea, pentru că tatăl ei nu este omul care să trateze cu îngăduință uciderea propriei fiice.

Lucrezia își așază cupa; ridică bărbia; întoarce privirea spre soțul ei, Alfonso, duce de Ferrara, și se întreabă ce va mai ieși la iveală.

Nefericitele împrejurări ale
zămislirii Lucreziei

Palazzo, Florența, 1544

În anii ce-au urmat, Eleonora avea să regrete amarnic felul în care a fost conceput cel de-al cincilea copil al ei. Imaginați-v-o pe Eleonora în toamna anului 1544: este în sala hărților a palazzo-ului din Florența, cu o hartă aproape de ochi (e oarecum mioapă, dar n-ar recunoaște niciodată acest lucru în fața nimănui). Doamnele ei de onoare stau la distanță, pe cât de aproape de fereastră posibil; deși e septembrie, în oraș încă este sufocant de cald. Fântâna din curtea de dedesubt pare să coacă aerul, răspândind tot mai multă căldură din dreptunghiul său de piatră. Cerul este jos și neclintit; nicio adiere nu face să freamăte perdelele din mătase de la geam, iar stindardele de pe meterezele palazzo-ului atârnă moi și fără vlagă. Doamnele de onoare își fac vânt și-și tamponează fruntea cu batista, oftând în tăcere; fiecare dintre ele se întreabă cât li se va mai cere să stea aici, în această încăpere lambrisată, cât timp va mai dori Eleonora să cerceteze harta aceasta și ce-o găsi așa de interesant la ea.

Ochii Eleonorei se plimbă pe reprezentarea Toscanei trasate de o peniță cu vârf de argint: piscurile dealurilor, șerpuirea ca de țipar a râurilor, coasta colțuroasă ce urcă spre nord. Privirea ei trece peste ciorchinele de drumuri care se înnoadă în orașele Siena, Livorno și Pisa. Eleonora e o femeie conștientă peste măsură de raritatea și valoarea ei: nu are doar un trup capabil să dea naștere unui șir de moștenitori, ci și un chip frumos, cu o frunte ca din fildeș sculptat, cu ochii depărtați de un căprui pătrunzător, o gură frumoasă și când zâmbește, și când se bosumflă. Pe lângă toate acestea, are și o minte ageră și vioaie. Privește scrijeliturile de pe harta aceasta și poate, spre deosebire de majoritatea femeilor, să le transpună în câmpuri pline de grâne, terase de viță-de-vie, recolte, ferme, mănăstiri, arendași plătitori de taxe.

Lasă jos harta și, tocmai când doamnele ei își foșnesc fustele, pregătite să plece într-o cameră mai bine aerisită, ea apucă alta. Studiază zona aflată chiar lângă coastă; nu par să fie semne pe acea porțiune a hărții, în afară de câteva petice de apă neclare și diforme.

Un lucru nu poate suporta Eleonora, irosirea. Sub conducerea ei, fiecare încăpere, fiecare coridor, fiecare anticameră din acest palazzo a fost renovată și a căpătat o întrebuințare. Fiecare zid tencuit golaș a fost împodobit și înfrumusețat. Nu le va îngădui copiilor, slujitorilor sau doamnelor ei nici un minut din zi irosit. Din clipa în care se trezesc și până în clipa în care pun capul pe pernă, sunt ocupați cu un program pe care l-a conceput ea.