editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Alexandra Turcu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: Taş ve Gölge

Autor: Burhan Sönmez

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-678-9

ISBN (EPUB): 978-606-978-711-3

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Cimitirul Merkez Efendi

Istanbul

1984

Avdo s-a gândit la piatra funerară pe care avea s-o facă pentru mortul cu șapte nume pe care-l îngropaseră azi. A tras din țigară, a sorbit din ceai și, împingând în față degetele mâinii care ținea țigara, ca și cum ar fi vorbit cu cineva, și-a zis că piatra de mormânt trebuie să fie neagră și cu o gaură în mijloc. Trebuie să poți vedea golul de pe partea cealaltă. Hăul trebuie să crească și să se adâncească pe măsură ce privești. Omul care murise fusese soldat. Când l-au găsit, trântit cu brațele depărtate pe malul Eufratului în timpul Operațiunii Militare din Dersim, era inconștient și-și pierduse memoria. I-au zis că-l cheamă Haydar, că fusese rănit de o bandă de kurzi zaza și că trebuie să se realăture unității sale. Nu a trecut mult timp și era înarmat și-și folosea aprig biciul în vreme ce adunau dușmanul și-l mânau, desculț, în exil. Călătoria era lungă și uneori Haydar se simțea amețit, ca și cum ar fi fost cât pe ce să cadă, însă credea în cine era și în ce făcea. Când s-au oprit într-o tabără, un bătrân orb, aflat printre prizonierii dintre care jumătate pieriseră deja, i-a recunoscut vocea și i-a zis că ei doi sunt din același sat. Ce i s-a întâmplat?, l-a întrebat orbul, iar apoi i-a zis lui Haydar care-i e trecutul. Numele său adevărat era Ali. În timp ce erau strânși, probabil fusese împușcat pe malul râului când fugea de soldați. Dându-și seama că-și pierduse memoria, atunci când l-au găsit, și zicându-i că este soldat, îi dăduseră un nou trecut și-un nou viitor. După ce l-a ascultat pe bărbat, Haydar a fugit în Câmpia Mesopotamiei din sud, unde în cele din urmă a ajuns să creadă că nu-i aparține niciuna dintre aceste identități. Acolo i-a vorbit câmpia: tu nu ești nici Haydar, nici Ali, fiindcă nu ai nicio amintire din copilărie și, fără nicio amintire a acelor ani, n-ai să știi niciodată cine ești cu adevărat. A cutreierat pământul, orientându-se după stele. A găsit refugiu în Dumnezeu și a citit toate cărțile care i-au ieșit în cale, în căutarea unui răspuns. De la Ierusalim la Cairo, din Creta la Atena, de la Roma la Istanbul, a rătăcit timp de patruzeci de ani, găsindu-și un nou nume și-o nouă religie în fiecare oraș din care-și făcea casă. Astăzi fusese adus la Cimitirul Merkez Efendi într-un sicriu învelit cu muselină decolorată, cu cele șapte nume scrise pe-o bucată de hârtie: Ali, Haydar, İsa, Musa, Muhammed, Yunus, Adem. Ultima săptămână și-o petrecuse la pat. În camera lui ticsită, ținea o scrisoare și o geantă pentru vecinul care mai trecea pe la el; acestea trebuiau predate, la moartea sa, meșterului pietrar Avdo.

După ce a plecat toată lumea, când în cimitir era liniște și ceața se lăsa peste Istanbul, Avdo a deschis scrisoarea:

„Avdo, îți încredințez lucrarea pietrei mele funerare. Am fost cunoscut sub multe nume; am adoptat multe religii. Până la urmă, n-am nicio credință. Și, cu atât de multe nume, nu am de fapt niciunul. Te-am cunoscut pe când erai copil și cântai atât de frumos. Numele tău mi-a rămas în minte, Avdo, pe-al meu din vremea aceea nu mi-l mai amintesc. Poate-l știi tu. Anul trecut, întâmplător, am aflat că locuiești în cimitirul ăsta. Am aflat ce s-a întâmplat. N-am putut veni. Cu siguranță erai deja destul de ocupat cu toți morții din jurul tău. Mi-au spus că pietrele tale funerare se potrivesc întotdeauna cu spiritul decedatului. Fă-mi și mie una. Fă ca piatra mea să spună universului: singurul neajuns al lui Dumnezeu este acela că nu există. Fă o piatră pentru asta. Pun și niște bani în scrisoarea asta ca să acopere cheltuielile, dar și pentru cântecele alea pe care le cântai când erai mic. Mai las și în geantă câteva lucruri care ți-ar putea fi de folos“.

Avdo a băgat scrisoarea în plic oftând, după ce a citit-o de două ori. Privind ceața care se lăsa peste morminte, s-a întrebat ce voci se vor auzi la noapte. În nopțile astea cețoase auzea uneori vocile copilăriei sale, alteori vaietele morților. Citind scrisoarea se simțise de parcă copilăria lui desculță l-ar fi privit prin ceață. La vreo doi metri distanță stătea în picioare băiețașul acela, ca un chiparos răbdător. Agitându-se ușor și, la fiecare pas, făcând crengile uscate să trosnească. Cu fiece foșnet, copilăria lui prindea viață prin sunete. Râsete, cântece și strigăte se desfășurau fir cu fir, complet indiferente față de morții care gemeau. Avdo auzea iarăși aceste voci și era mulțumit. Lăsându-se pe spate, a ascultat cu atenție în noapte. Și-a amintit trecutul său, știa cine e, fiindcă își știa numele. Nu era ca omul cu șapte nume. În cuferele păzite ale minții, păstra tot ceea ce îndurase de-a lungul anilor. Își amintea până și cele mai vechi cântece; cuvintele îi erau încă proaspete în minte. S-a gândit la un cântec pe care obișnuia să-l cânte prin piețe și piațete, o melodie care-l încânta. A fredonat melodia și apoi a început să cânte încetișor, ca să nu trezească câinele care-i dormea la picioare. Ah, iubito, te rog, nu-mi irosi ziua / O zi durează tot atât cât o viață / Ah, iubito, nu-mi încuia într-o peșteră luminoasa viață / O viață durează tot atât cât o zi.

Când cânta la temelia acelor ziduri reci, femeile ieșeau din casele lor și mângâiau creștetul copilului care cânta cu atâta patimă. Îi dădeau pâine, lapte cald, uneori un pat. Era bucuros și, ca orice orfan, se refugia în mila lor, în mâinile și răsuflarea lor. În casele lor, avea parte de cel mai frumos somn. Visând că femeia e mama lui, închidea ochii cu speranța că atunci când se va trezi, în zori, va descoperi că visul a devenit realitate. Nopțile acelea erau lungi cât o viață. Dimineața deschidea ochii, se uita iubitor la mama din casa aceea și-i povestea visul: un bătrân dintr-un cimitir cioplea la o piatră, adăpostindu-l de frig, lăsându-l să se joace cu câinele lui. Și bătrânului îi era dor de mama lui, o mamă pe care n-o văzuse niciodată.

Cine visa? Oare bătrânul Avdo își visa copilăria sau tânărul Avdo se visa pe el însuși bătrân?

La radio au anunțat că urmează cea mai lungă noapte a anului. Ceața avea să se ridice la miezul nopții și spre zori urma să ningă. Orașul avea să se ducă la culcare pe furtună și să se trezească îmbrăcat în alb. Nu era treabă ușoară să supraviețuiești vântului umed din nord, care sufla peste mare, și frigului care ți se strecura-n oase. Avdo avea o casă cu acoperiș zdravăn și ziduri solide și avea focul lui. În nopți ca aceasta, lăsa aprinsă lumina de afară. Era un far pentru cei fără adăpost. De-ar fi putut și câinele lui, Toteve, să le trimită un fel de semnal câinilor vagabonzi, chemându-i cu un urlet. Dar animalul bătrân zăcea acum sub masă, tolănit într-o lume a păcii. În ultima oră nu se clintise. Îmbătrânea an după an și acum profita de fiecare ocazie ca să se odihnească, vârându-se în mica vizuină pe care și-o săpase în spatele casei, unde-și petrecea orele de peste zi. Își pierduse pofta de mâncare în ultima vreme și adesea își lăsa neterminat terciul preferat.

Și Avdo îmbătrânea. Barba îi încărunțise și-și pierdea dinții, își dădea seama după răceala care îi cuprindea adesea spinarea. Brațele-i erau încă puternice și muncea în picioare cât era ziua de lungă, trăgând de marmură și piatră. Trupul lui masiv nu obiecta cu nimic, în afară de punctul înghețat de la șale. Îl simțea în vântul de toamnă și în decembrie evita frigul. Focul din micul grătar de lângă masă îi încălzea ceaiul, dar lui nu-i mai ținea de cald. Se obișnuise să-și înfășoare o pătură la spate ori de câte ori stătea jos. Cea mai rece perioadă din an, zemheri, pusese stăpânire pe el.

A amestecat trei lingurițe de zahăr în ceai și-a ascultat atent sunetele din întunericul palid. A auzit țipătul unei bufnițe undeva dincolo de altarul din partea de vest a cimitirului. S-a holbat în spațiul gol, străduindu-se să dibuie cu precizie unde se află. Noaptea nu era liniște, ci mai degrabă sunet distilat. Numeroasele sunete diferite ale zilei deveneau larmă, însă sunetele nopții se ițeau distincte. Cântecele copilăriei, vaietele sufletelor, țipătul unei bufnițe. Niciunul nu se distingea limpede în haosul zilei. Lucrul ăsta era valabil și pentru dor și durere. Singur puteai simți durerea pură în timpul nopții. Apa care curgea acum, în întuneric, din fântâna de lângă arborele lui Iuda invoca acele vechi regrete, tristețea unui iubiri pierdute cu ani în urmă, încolăcită în jurul inimii. În timpul zilei povara era mai ușor de dus; noaptea chiar ajungeai să crezi că ești singur.

Și sufletele credeau că sunt singure pe lume, vaietele lor plutind ușurel în derivă prin ceață acum. În fiecare dimineață în care se trezeau crezând că soarele răsare pentru ele găseau o consolare în o mie și unu de vise și-n pașii vizitatorilor care treceau printre morminte. Zăboveau în tumultul lumii, pierzând noțiunea timpului, până se lăsa iarăși seara. Tremurau în amurg și, pe măsură ce lumina care scădea se amesteca cu înserarea care creștea, ajungeau să înțeleagă că nu mai au viitor. Era tristețe și frică. Cine le putea ajuta? O bufniță, un câine bătrân și Avdo. Singurii care le ascultau când se rugau cerului.

Avdo a privit spre sufletele care gemeau în cimitir. Dumnezeul nostru, plângeau ele, dacă tu nu exiști, atunci noi cum de-am aflat speranța? Dumnezeul nostru! Ne-ai lăsat în lumea asta cu un strop de speranță, însă privind în ochi disperarea.

Avdo a zâmbit. Bieții morți, și-a zis în barbă.

Nu-ți poți alege locul nașterii, însă poți alege unde vei muri. Și totuși, cei din cimitir nu pricepeau asta decât după ce mureau.