Pentru Alexandra Bolaño și Lautaro Bolaño

„O oază de oroare în mijlocul unui deșert de plictiseală.“

Charles Baudelaire

Partea criticilor

Jean-Claude Pelletier l-a citit pentru prima dată pe Benno von Archim­boldi în 1980 de Crăciun, la Paris, unde studia la universitate limba germană, la vârsta de nouăsprezece ani. Cartea respectivă era D’Arsonval. Tânărul Pelletier nu știa atunci că romanul acela făcea parte dintr-o trilogie (compusă din Grădina, cu un subiect englezesc, Masca de piele, cu un subiect polonez, așa cum D’Arsonval era, evident, cu un subiect franțuzesc), dar acea ignoranță sau acel gol sau acea neglijență bibliografică, explicabilă doar prin vârsta lui fragedă, n-a diminuat niciun pic uluirea și admirația pe care i le-au stârnit romanul.

Începând din ziua aceea (sau de la ora târzie din noaptea când a terminat acea lectură inaugurală), a devenit un archimboldian entuziast și și-a început peregrinarea în căutarea altor opere de același autor. Nu a fost o treabă ușoară. Să găsești, chiar și la Paris, cărți de Benno von Archimboldi în anii optzeci ai secolului XX nu era nicidecum o treabă care să nu implice o mulțime de dificultăți. La biblioteca din cadrul catedrei de literatură germană de la universitatea lui nu se găsea aproape nicio referință în legătură cu Archimboldi. Profesorii lui nu auziseră nimic despre el. Unul dintre ei i-a spus că numele i se pare cunoscut. Înfuriat (înspăimântat), Pelletier și-a dat seama după vreo zece minute că ceea ce i se părea cunoscut profesorului era pictorul italian, despre care, pe de altă parte, ignoranța sa avea de asemenea dimensiuni olimpice.

A scris editurii din Hamburg care publicase D’Arsonval și nu a primit niciun răspuns. A colindat, de asemenea, prin toate librăriile germane pe care le-a găsit la Paris. Numele Archimboldi apărea într-un dicționar de literatură germană și într-o revistă belgiană dedicată, niciodată n-a știut dacă în glumă sau în serios, literaturii prusace. În 1981 a călătorit, împreună cu trei prieteni de la facultate, prin Bavaria și acolo, într-o mică librărie din München, pe Voralmstrasse, a găsit alte două cărți, un volum subțire de mai puțin de o sută de pagini intitulat Tezaurul lui Mitzi, și romanul englez menționat, Grădina.

Lectura acestor două cărți a contribuit la consolidarea părerii pe care și-o făcuse deja despre Archimboldi. În 1983, la douăzeci și doi de ani, a început munca de traducere a romanului D’Arsonval. Nimeni nu i-a cerut s-o facă. Nu era pe atunci nicio editură franceză interesată de publicarea acestui neamț cu nume ciudat. Pelletier a început să-l traducă în special pentru că îi plăcea, pentru că era fericit că o face, deși s-a gândit și că ar putea prezenta acea traducere, precedată de un studiu despre opera archimboldiană, ca teză și, cine știe, ca primă piatră a unui viitor doctorat.

A terminat versiunea definitivă a traducerii în 1984 și o editură pariziană, după câteva lecturi șovăitoare și contradictorii, l-a acceptat și l-a publicat pe Archimboldi, al cărui roman, sortit în prealabil să nu depășească o mie de exemplare vândute, s-a epuizat după două recenzii contradictorii, pozitive, excesive chiar, cele trei mii de exemplare ale tirajului deschizând porțile unor a doua și a treia și a patra ediții.

Pe atunci Pelletier citise deja cincisprezece cărți ale autorului german, tradusese alte două, și era considerat, aproape în unanimitate, cel mai mare specialist în Benno von Archimboldi de-a lungul și de-a latul Franței.

Atunci Pelletier și-a amintit ziua în care l-a citit pentru prima dată pe Archimboldi și s-a văzut pe el însuși, tânăr și sărac, trăind într-o chambre de bonne, împărțind chiuveta unde se spăla pe față și pe dinți cu alte cincisprezece persoane care locuiau în mansarda întunecoasă, căcându-se într-o oribilă și neigienică baie care nu prea semăna cu o baie, ci mai degrabă cu un closet sau o groapă septică, împărțită de asemenea cu cei cincisprezece chiriași ai mansardei, dintre care unii se și întorseseră în provincie, cu titlul universitar corespunzător, ori se mutaseră în locuri ceva mai confortabile tot în Paris, iar alți câțiva continuau să locuiască acolo, lâncezind sau murind în mod lent de scârbă.

S-a văzut, cum am spus, pe el însuși, ascetic și aplecat deasupra dicționarelor sale germane, luminat de un bec debil, slab și recalcitrant, ca și cum totul în el ar fi fost voință devenită carne, oase și mușchi, niciun pic de grăsime, fanatic și hotărât să ajungă la liman, în sfârșit, o imagine destul de normală a unui student în capitală, dar care la el avusese efectul unui drog, un drog ce l-a făcut să plângă, un drog ce a deschis, cum spunea un ridicol poet olandez din secolul al XIX-lea, ecluzele emoției și a ceea ce la prima vedere părea autocompasiune, dar nu era (ce era, atunci? furie? probabil), și care l-a făcut să se gândească și să se răzgândească, dar nu cu vorbe, ci cu imagini dureroase, la perioada de ucenicie din tinerețe, și după o lungă noapte s-au născut poate în mod inutil în mintea sa două concluzii: prima, că viața așa cum o trăise până atunci se terminase; a doua, că o strălucită carieră se deschidea înaintea lui, și pentru ca aceasta să nu-și piardă strălucirea trebuia să-și păstreze voința, ca unică amintire a acelei mansarde.

Jean-Claude Pelletier s-a născut în anul 1961, și în 1986 era deja profesor universitar de germană la Paris. Piero Morini s-a născut în 1956, într-un sat aproape de Napoli, și deși l-a citit pentru prima dată pe Benno von Archimboldi în 1976, adică înaintea lui Pelletier cu patru ani, abia în 1988 a tradus pentru prima dată un roman al autorului german, Bifurcaria bifurcata, care a trecut prin librăriile italienești neobservat și anonim.

Situația lui Archimboldi în Italia, asta e de remarcat, era diferită de cea din Franța. De fapt, Morini n-a fost primul său traducător. Ba mai mult, primul roman al lui Archimboldi care a căzut în mâinile lui Morini a fost o traducere a Măștii de piele făcută de un tip numit Colossimo pentru Einaudi în anul 1969. După Masca de piele, în Italia s-au publicat Fluvii europene în 1971, Moștenirea în 1973, și Perfecțiunea feroviară în 1975, și înainte se publicase la o editură romană, în 1964, o culegere de povestiri din care nu lipseau istoriile de război, intitulată Lumea interlopă a Berlinului. Astfel că se putea spune că Archimboldi nu era un complet necunoscut în Italia; dar nu se putea spune că era un autor de succes sau de semi-succes sau de puțin succes, ci mai degrabă de un succes nul, ale cărui cărți îmbătrâneau în rafturile cele mai mucegăite ale librăriilor sau se vindeau cu preț redus sau erau uitate în depozitele editurilor înainte de a fi distruse.

Morini, bineînțeles, nu a dat înapoi în fața interesului redus arătat de publicul italian față de opera lui Archimboldi și, după ce a tradus Bifurcaria bifurcata, a trimis unei reviste din Milano și alteia din Palermo câte un studiu archimboldian, unul despre destin în Perfecțiunea feroviară și altul despre multiplele deghizări ale conștiinței și ale vinovăției în Letea, un roman aparent erotic, și în Bitzius, un roman de mai puțin de o sută de pagini, asemănător într-un fel Tezaurului lui Mitzi, carte pe care Pelletier a găsit-o într-o veche librărie din München și al cărei subiect trata viața lui Albert Bitzius, preot din Lützelflüh, din cantonul Berna, autor al unor predici și, în plus, scriitor ce semna cu pseudonimul Jeremias Gotthelf. Ambele eseuri s-au publicat, iar elocvența sau puterea de seducție de care a dat dovadă Morini când a prezentat figura lui Archimboldi a dărâmat toate obstacolele, și în 1991 o a doua traducere de Piero Morini, de astă dată a romanului Sfântul Toma, a văzut lumina tiparului în Italia. În perioada aceea, Morini preda literatură germană la universitatea din Torino și medicii îi detectaseră o scleroză în plăci și suferise un spectaculos și ciudat accident ce l-a țintuit pentru totdeauna într-un scaun cu rotile.

Manuel Espinoza a ajuns la Archimboldi pe alte căi. Mai tânăr decât Morini și decât Pelletier, Espinoza n-a studiat, cel puțin în primii doi ani de carieră universitară, filologie germană, ci filologie spaniolă, între alte triste cauze pentru că Espinoza visa să ajungă scriitor. Din literatura germană cunoștea (puțin) doar trei clasici, Hölderlin, pentru că la șaisprezece ani credea că poezia era destinul său și devora toate cărțile de poezie ce-i cădeau în mână, Goethe, pentru că în ultimul an de liceu un profesor glumeț i-a recomandat să citească Werther, unde va întâlni un suflet geamăn, și Schiller, din care a citit o singură piesă de teatru. După aceea a citit opera unui autor modern, Jünger, mai mult din simbioză, căci scriitorii madrileni pe care îi admira și, în fond, îi ura din tot sufletul vorbeau neîncetat de Jünger. Așa că se poate spune că Espinoza cunoștea doar un autor german și acesta era Jünger. La început, opera acestuia i s-a părut magnifică și, cum cele mai multe dintre cărțile lui erau traduse în spaniolă, Espinoza n-a avut nicio problemă să le găsească și să le citească. Lui i-ar fi plăcut să nu fie chiar așa ușor. Oamenii pe care îi frecventa, pe de altă parte, nu numai că-i erau fideli lui Jünger, dar unii dintre ei erau și traducătorii lui, ceea ce pe Espinoza nu-l preocupa, deoarece strălucirea pe care o râvnea el nu era cea de traducător, ci de scriitor. Trecerea lunilor și a anilor, care este de obicei tăcută și haină, i-a adus câteva nenorociri care l-au făcut să-și schimbe părerile.