Pentru mămica mea &

pentru toate mămicile

unu

Când se etichetase drept Cățeaua-de-Noapte, o făcuse în spiritul unei glume cordiale și autoironice — pentru că ăsta era felul ei de a fi, genul de tipă de gașcă, capabilă să se ia singură peste picior, în niciun caz crispată, tensionată la maximum, într-atât de hidos încordată încât să nu poată vedea umorul dintr-o situație nevinovată care nu se voia a fi un atac la persoană — însă, în zilele următoare acestei noi titulaturi, a descoperit ciuful de păr negru și aspru care îi creștea în spate, la baza gâtului, și a fost ceva gen: Ce naiba e asta?

Cred că mă transform într-un câine, i-a spus soțului când acesta s-a întors acasă, după o săptămână, dintr-o deplasare cu munca.

El a râs, ea nu.

Sperase ca el să nu râdă. În săptămâna aceea, când se întindea seara în pat întrebându-se dacă nu cumva se transforma într-un câine, sperase că, în momentul în care îi va spune aceste lucruri soțului ei, el avea să încline capul într-o parte și să ceară lămuriri. Sperase că avea să-i ia în serios îngrijorarea. Dar de îndată ce a rostit cuvintele, și-a dat seama că așa ceva era imposibil.

Vorbesc serios, a insistat ea. Am ciuful ăsta ciudat pe gât.

Și-a ridicat părul ca să-i arate smocul negru.

El l-a frecat între degete și a zis: Aha, ești un câine, ce să mai!

În apărarea ei, chiar arăta mai hirsută decât de obicei. Părul ciufulit i se mișca în jurul capului și umerilor ca un nor de viespi. Sprâncenele îi viermuiau, stufoase și nepensate, de-a curmezișul frunții. Ba chiar văzuse cu ochii ei două fire negre de păr ondulându-i-se în jos din bărbie, iar când lumina cădea într-un fel anume — oricum ar fi căzut lumina, ca să fie cinstită —, puteai vedea umbra de la ora cinci a mustății care îi creștea la loc chiar și după tratamentele cu laser. Întotdeauna avusese atâta păr pe brațe? Coborând ca niște perciuni de-a lungul conturului maxilarului? Și era normal să ai smocuri de păr în vârful degetelor de la picioare?

Și ia uită-te la dinți, a zis, dezvelindu-și dinții și arătând înspre canini.

Era convinsă că îi crescuseră și că se îngustaseră cumva, devenind atât de ascuțiți încât și-ar fi putut tăia degetul în ei doar la o banală împunsătură. Ba chiar aproape că și-l tăiase în timpul unei examinări seara la baie. În fiecare noapte, când soțul ei era plecat, iar băiatul îmbrăcat în pijama se juca fericit cu trenulețele, ea stătea în fața oglinzii și-și depărta buzele pentru a da la iveală dinții, întorcea capul dintr-o parte în alta, apoi și-l lăsa pe spate și se uita la dinți din unghiul acela de jos în sus, căuta pe internet, de pe telefon, fotografii cu canini pentru a-i compara cu propriii dinți, îi ciocănea cu unghiile, își spunea singură că se comportă aiurea, apoi căuta pe telefon oameni cu dinți de câine, căuta au oamenii și câinii un strămoș comun, căuta hibrid om-animal și gene animale regresive la oameni și cercetări despre moștenirea genetică de la animale la oameni, căuta vârcolaci, căuta vârcolaci adevărați în istorie, căuta (oarecum inexplicabil) vrăjitoare, căuta (având întrucâtva o legătură) isteria în secolul al XIX-lea, apoi, din moment ce asta voia, a căutat vindecare prin odihnă și The Yellow Wallpaper1 și a recitit The Yellow Wallpaper, pe care o mai citise o dată în facultate, după care a rămas cu ochii ațintiți în gol un răstimp, fără să se gândească la nimic, în timp ce stătea pe vasul de toaletă, apoi a încetat pur și simplu să mai caute ceva.

Atinge-l, a insistat, arătându-i dintele.

Soțul ei a întins brațul și a încercat cu arătătorul vârful caninului.

Au! a spus el, trăgându-și repede mâna înapoi și legănând-o ușor pe lângă corp. Glumeam doar, a continuat și a ridicat degetul nevătămat, pe care i l-a fluturat în față. Mie dintele mi se pare la fel. Mereu crezi că e ceva în neregulă cu tine, i-a zis cu o voce binevoitoare.

Soțul ei era inginer. Se specializase în „controlul calității“. Ce voia să însemne asta, nu era pe de-a întregul sigură. Așadar mergea de colo-colo și se uita la mașini ca să se asigure că eficiența era maximizată? Aducea ajustări sistemelor ca să le facă să zbârnâie în continuare la frecvențe înalte? Citea rapoarte de randament și făcea recomandări în privința îmbunătățirilor? Sigur. În fine.

Ceea ce ea chiar știa era că el n-avea timp de pierdut cu sentimentele, că trata intuiția cu condescendență și că pufnea fără nicio jenă când auzea vorbindu-se despre ceva nesusținut de statistici sau studii științifice validate academic. Totuși era un bărbat bun, un bărbat afectuos, un bărbat afabil, un om pe care, în ciuda a tot, îl aprecia foarte mult. Până la urmă, ea era o femeie înclinată către indecizie, făcând cale întoarsă în privința unor lucruri pe care le simțise într-un fel la un moment dat, dar în legătură cu care ajunsese să aibă o altă părere de atunci. Avea înclinație către anxietate, către îngrijorare, către senzația aceea că inima i-ar putea exploda în piept. Avea bufeuri. Auzea un țiuit în urechi. Trebuia fie să-și țină mintea ocupată, fie să se întindă în pat și să doarmă. Soțul ei, pe de altă parte, nu avea nevoie de absolut nimic.

Nu e de mirare, astfel, că a lăsat verdictul în seama lui, a judecății lui sănătoase și de bun-simț, a consecvenței lui de inginer. Bineînțeles că nu era nimic în neregulă cu ea. Și-a spus singură asta în timp ce stăteau lungiți în pat, cu copilul între ei, adormit și cu degetele de la picioare chircite sub coapsa ei.

Cred că ar trebui să dorm în camera de oaspeți, i-a șoptit soțului.

De ce? a întrebat el tot în șoaptă.

Îmi ies atât de ușor din sărite acum. În timpul nopții, a zis ea.

El n-a spus nimic.

Cred că am nevoie doar de o noapte sănătoasă de somn, a adăugat ea.

Bine, a zis el.

Ea s-a rostogolit din pat fără să scoată niciun sunet, a bâjbâit în jos pe scări și s-a învelit bine în cearșafurile curate ale patului de oaspeți. Și-a frecat ciuful de păr aspru de pe ceafă pentru a se liniști singură, apoi și-a trecut limba peste marginile ascuțite ale dinților. În felul acesta, a căzut într-un somn greu și netulburat.

*

Într-o zi, mama era o mamă, dar apoi, într-o noapte, a devenit, realmente din senin, ceva cu totul diferit.

Da, se făcuse iunie și, da, soțul ei fusese plecat toată săptămâna. De fapt, era a douăzeci și doua săptămână lucrătoare din acel an în care lipsea de la un capăt la altul, un an din care trecuseră în total doar douăzeci și patru de săptămâni, nu că ar fi stat cineva să numere.

Da, băiatul avea o infecție la ureche în acea săptămână și dormise doar în reprize agitate. Da, nu-și făcuse prea bine somnul de zi sau chiar aproape deloc.

Da, ea experimenta pentru prima dată în viața sa, la vârsta de treizeci și șapte de ani, o criză de sindrom premenstrual.

Și atunci s-a întâmplat, într-o vineri oarecare, la cele mai târzii ore din noapte, când băiatul s-a trezit acolo în pat, între mama și tatăl lui, asta pentru că nu dormea — nu voia să doarmă — în propriul lui pat. Era a treia sau a patra oară în acea noapte când se foise. Ea pierduse șirul.

La început, nu a făcut nimic, așteptând ca soțul ei să se trezească, ceea ce el n-a făcut, fiindcă nu era o chestie pe care s-o facă vreodată. A așteptat mai mult decât aștepta de obicei, a așteptat și apoi a mai așteptat puțin, băiatul văicărindu-se în timp ce ea stătea nemișcată ca un cadavru, așteptând potolită ziua când sinele ei cadaveric avea să fie în mod miraculos reanimat și condus în Împărăția celor Aleși, unde avea să creeze o uluitoare instalație artistică, alcătuită din mai multe paturi interesante din punct de vedere estetic. Cadavrul avea să aibă la dispoziție o creșă unde să-și lase copilul pe o perioadă nelimitată și avea să poată ieși în lume, să meargă la vernisaje și să bea vin cadaveric cu alte cadavre oricând voia, deoarece acesta era raiul. Asta era tot.

A rămas acolo întinsă cât de mult a putut, fără să scoată un sunet, fără să facă o mișcare. Țipetele copilului alimentau o vâlvătaie de furie înverșunată care îi tremura în piept.

Lumina aceea aparte, de o fierbințeală albă, din mijlocul întunericului sinelui ei — acela a fost punctul de origine din care ea a adus pe lume ceva nou, punctul din care toate femeile o fac.

Aprinzi un foc din zilele timpurii când ești încă fată. Îl alimentezi și ai grijă să nu se stingă. Îl ocrotești, indiferent de costuri. Nu-l lași să se ridice înverșunat ca un munte de lumină, pentru că asta nu se cade când ești încă fată. Îl ții secret. Îl lași să ardă. Le privești pe celelalte fete în ochi și vezi acolo focurile lor pâlpâind, le aprobi dând din cap conspirativ, nu vorbești niciodată cu glas tare despre o căldură aproape insuportabilă, o conflagrație care crește.

Ai grijă de flacără pentru că, dacă nu o faci, vei rămâne blocată, la mila frigului, de una singură, condamnată la straturi vestimentare în funcție de anotimp, condamnată la caracter practic, condamnată la pur și simplu așa stau lucrurile, condamnată să faci să fie bine și să înțelegi și să gândești cu capul și să cazi de acord și să vezi lucrurile din alt unghi și să le vezi din punctul lui de vedere și să le vezi din toate celelalte puncte de vedere, numai al tău nu.

Auzind țipătul băiatului, stridența lui aparte și tăietura sa, a văzut flacăra în spatele pleoapelor închise. Preț de o clipă, aceasta a licărit ușor în aerul nevăzut, apoi, ca la un semnal, s-a lungit și s-a subțiat, a rămas neclintită, după care i s-a prăvălit cu un bump în piept, apoi mai adânc în pântece, făcând-o să ia foc.

Culcăă-tee looc, a bolborosit ea, cu mintea împăienjenită de somn, doar pe jumătate trează.

Încerca să spună ceva — culcă-te la loc, poate —, în schimb, cuvintele i-au ieșit pe gură într-un șuvoi unduitor de mormăieli și scâncete, sunete pe care nu le mai auzise decât cu mult timp în urmă, pe vremea când era încă fată, scoase de câinele bunicii, un husky care cerșea din ușă resturi de la masă. Nu-i plăcuse niciodată câinele acela, în primul rând pentru că avea ochii de un albastru ca gheața — ochi de moroi — și, pe lângă asta, din cauza felului în care scotea sunete aproape omenești. Iar acum exact aceleași sunete i se desprindeau ei de pe buze.

Stranietatea sunetului, apoi amintirea huskyului au făcut-o să se trezească mai mult decât și-ar fi dorit.

Oprește-te! i-a spus brusc copilului — soțul ei, o masă neclintită de partea cealaltă a băiatului — care se rostogolea și dădea din picioare, țipetele transformându-i-se în urlete.

Oprește-te. Oprește-te. Oprește-te! a lătrat ea, întorcându-se ca să-l privească față în față pe băiat.

Suzeta, fir-ar să fie! a mârâit înciudată către soțul ei, apoi s-a întors cu spatele la amândoi și și-a îndesat un deget în ureche.

Băiatul a plâns și-a tot plâns, iar soțul a continuat să nu facă nimic și nici că s-a oprit din a nu face nimic. Focul s-a dezlănțuit cu putere, cu și mai mare putere, fierbințeala bășicându-i pielea, până ce amenința să o mistuie cu totul, iar acela a fost momentul în care s-a ridicat cu un urlet prelung, a aruncat cearșafurile de pe ea, s-a întins să aprindă lumina de lângă pat, doborând în graba ei lampa la podea și auzind-o făcându-se zob, gemând cu o furie fără margini și împleticindu-se în jurul patului, dând de cealaltă lampă și apăsând întrerupătorul, pentru a-l descoperi pe soțul ei stând în vârful patului, ținându-l în brațe pe băiatul care se făcuse mic de tot, cu suzeta acum în gură.

Părul ei era lung și ciufulit, în el atârnând fragmente mici de frunze, câte o firimitură de biscuit sau pâine, scame albe neidentificate. Respira greoi. Dâre de sânge marcau traseul ei în jurul patului, cioburi micuțe din soclul lămpii erau încrustate acum în pielea fragilă a tălpilor ei, deși mama n-a băgat de seamă sau poate că nu îi păsa. Ochii i s-au îngustat, iar ea a adulmecat aerul. S-a furișat în partea sa de pat, s-a învelit în pături și, fără să vrea să fie de ajutor, fără să întindă o mână, fără să-i pese, s-a prăbușit pe loc într-un somn adânc și greu.

Dimineața, stătea în picioare, vraiște, în bucătăria murdară, bând cafea, o mașină plină de cearșafuri însângerate învârtindu-se în cuvă, picioarele spălate și bandajate. Băiatul se juca cu setul lui de trenulețe în sufragerie, gângurind și dondănind și râzând. Soțul ei, un bărbat extrem de jovial, ungea cu unt o bucată de pâine prăjită arsă.

Ai cam fost… a făcut o pauză, gândindu-se, apoi a continuat: …o cățea azi-noapte.

A chicotit pentru a da de înțeles că nu o spunea cu răutate, doar ca o observație.

Cățea de noapte, a spus ea, pe nerăsuflate. Eu sunt Cățeaua-de-Noapte.

Au râs amândoi apoi, fiindcă ce altceva ar fi trebuit să facă? Mânia ei, amărăciunea ei, nepăsarea ei din acel crâmpei întunecat al nopții au luat-o prin surprindere chiar și pe ea. Voia să creadă că devenise o cu totul altă persoană în noaptea care trecuse, dar știa adevărul îngrozitor că mereu fusese acolo Cățeaua-de-Noapte, ba mai mult, destul de aproape de suprafață.

Nimeni n-ar fi putut prezice o asemenea sosire; ani la rând, până în acel moment, fusese însăși icoana unei mame, blândă și făcând sacrificii de sine, fără să bâzâie, fără să se bosumfle, plină de energie chiar și după nopți repetate de nesomn, având grijă de bebeluș și legănându-l și liniștindu-l, în timp ce bunul ei soț sforăia sau dormea adânc sau, în mare parte din timp, nici măcar nu era acolo.

El avea o slujbă. Făcea bani. Pleca în deplasările de serviciu, La revedere! și Te iubesc! și bezele, făcându-i iute semne cu mâna și cu ochiul. Ea stătea cu sugarul în brațe și se uita cum el scotea mașina cu spatele din parcarea din curte. Obținuse o diplomă de studii din partea unei universități prestigioase, mai bună decât aceea la care fusese el. Era posesoarea a două diplome de masterat, pe când el nu avea niciuna. (Era, de asemenea, posesoarea unui bebeluș.) N-ar fi trebuit să fie o întrecere între ei și nici nu era, nu-i așa? Nu, cu siguranță nu. Nu s-ar fi gândit niciodată la soțul ei în asemenea termeni concurențiali, dar își reproșa într-adevăr că alesese un domeniu atât de lipsit de pragmatism, precum arta de studio. Ce zănatică fusese mama aceasta! Era doar o tipă căreia îi plăcea arta, iar asta nu era o modalitate de a-ți construi o carieră sau de a face bani, indiferent cât de mult iubești arta, indiferent cât de talentat ai fi putut fi ca artist.

A alungat în cele mai îndepărtate cotloane ale minții faptul că avusese o slujbă înainte de bebeluș, una la care se referise adesea ca la „jobul visurilor“ ei, conducând o galerie comunitară, invitând artiști a căror muncă simțea că ar fi putut lărgi conștiința artistică colectivă a micului lor oraș din Midwest, programând cursuri de artă, coordonându-se cu școlile în privința proiectelor studențești, cufundându-se cu totul în artă și în lumea artei, făcând un lucru în care credea și, mai mult decât atât, fiind chiar plătită să facă o asemenea muncă, să lucreze în arte, unul dintre acele posturi rare și înconjurate de magie. Firește, remunerația nu era pe măsura gamei largi de activități diferite pe care o asemenea slujbă o presupunea, dar ajunsese pur și simplu să fie recunoscătoare, știi? Recunoscătoare, cel puțin pentru că ajunsese să lucreze în lumea artei, în ciuda volumului de muncă. Colegii ei de pe băncile școlii masterale ar fi omorât pentru o asemenea poziție, iar ea o ocupa bucuroasă.

Apoi, bebelușul. S-a gândit că ar fi putut reprezenta o complicație, dar nimic cu care să nu se poată descurca. Până la urmă, femeile nu mai erau nevoite să-și pună viața pe pauză acum, în zilele și în epoca aceasta, pentru un bebeluș. Puteau lucra la birou și puteau lucra de acasă. Puteau lucra și să o tot țină așa, lucrând cât era ziua de lungă, dacă asta voiau! Era dreptul lor. Dar ce nu luase în calcul erau vernisajele din timpul serii și cursurile de artă din weekenduri și întrunirile cu profesorii dinaintea cursurilor, dis-de-dimineață, și recepțiile după sfârșitul programului. Cu soțul plecat din oraș și un bebeluș acasă, genul acesta de program nu mai era viabil. Cine avea să ia bebelușul de la creșă sau să-l adoarmă? Nu-l putea lua cu ea la o gală unde eticheta impunea ținută de seară, oricât de progresiști ar fi fost invitații. Nu putea gestiona o echipă de douăzeci și cinci de ghizi voluntari sau să conducă o ședință de planificare strategică împreună cu consiliul director în timp ce alăpta.

A încercat. O vreme, chiar a încercat cu adevărat. Până la urmă, avea jobul visurilor ei. Slujba la care visase toată viața! Acesta era motivul pentru care, în ciuda bebelușului, a micuțului bebeluș în vârstă de trei luni și a singurei creșe din oraș cu un loc liber și a camerei copiilor mărginite de pătuțuri și a femeilor gălăgioase și obosite care îi hrăneau pe bebeluși cu lapte praf din biberoane de plastic, ea a mers la muncă. Era o slujbă pe care și-o dorise dintotdeauna. Avansa în carieră. Creștea și se dezvolta. Avea realizări. Și avea și un bebeluș.

Iar tot ce putea ea să-i ofere era laptele. Îi putea acorda două ore după creșă, două ore înainte de creșă, nenumărate ore în care îl privea fix în timp ce băiatul dormea. (Se gândea: Te rog, nu mă uita. Sau uită-mă, te rog mult, dacă asta te va face mai fericit. Sau poate uită doar faptul că te-am lăsat singur opt-nouă ore pe zi în timpul celei mai fragede copilării, cu niște femei care te lasă să stai pe podeaua acoperită de linoleum și să plângi, să plângi ore în șir. Avea obiceiul să plângă mult, i-a spus una dintre ele câteva luni mai târziu și era ca și cum, printr-o simplă relatare a unui fapt banal, îngrijitoarea de la creșă îi străpunsese mamei operația de cezariană cu o lamă meticulos ascuțită, cu brutalitate, fiindcă mama s-a simțit grav — în mod fatal, pentru eternitate — rănită și, în același timp, cu apucături criminale: de ce nu îl ridicase îngrijitoarea pe fiul ei atât de adorat pe lume? Cum de nu se îndurase de țipetele lui? Să-i spună mamei cu un aer degajat despre cum fiul ei plângea fără întrerupere, singur, pe podeaua acoperită cu linoleum, era o cruzime aparte, asupra căreia gândurile mamei aveau să poposească săptămâni la rând. Până la urmă, nu era din capul locului vina ei — de fapt, pe de-a întregul — că își lăsase fiul într-un asemenea loc? Ba da. Ba da.)

Iar laptele. Laptele! Laptele era atât de important! Chestiunea asta nici nu poate fi suficient subliniată. Era cel mai important lucru din întregul univers al nou-născutului — voiau cărțile să le facă pe toate mamele să creadă —, iar această mamă credea.

Camera de lactație putea foarte bine să fie cea mai înghesuită și mai respingătoare capelă din întreaga clădire pe care galeria o împărțea cu universitatea, cea mai sfântă cămăruță dintre toate, cu o chiuvetă și blat și scaun, lumini fluorescente, fără ventilație. Unde era imnarul mamei, cu odele de preamărire și închinăciune? Voia să psalmodieze despre bebeluși și sâni și lapte și piele pe piele, bebeluși călduți care erau dolofani și mlădioși ca un aluat, ca niște pâinici proaspăt scoase din cuptor, atât de delicios, miroase-i. Miroase.

Unde naiba era imnarul ei?

Dar nu era nici un imnar, doar pompa, un motor, tubulatură, plastic, electricitate statică, haine jilave de transpirație, aer stătut, dezinfectant industrial, atât de multă anxietate și un job la care visase toată viața.

Nu era niciun bebeluș.

Iar mama nu era recunoscătoare.

Mergea în camera de lactație o dată, de două, de trei ori pe zi. Tubulatura și plasticul. Instrumentul motorizat de aspirație. Cămășile cu subsuori jilave și felul în care i se electriza părul când își trăgea puloverul peste cap. Rochia cu fermoar lung în spate, care era dificil de deschis. Sesiunile orare alocate în agenda calculatorului, cu mențiunea privat. O altă mamă enervată ciocănind la ușă pentru că întârziase sau venise mai devreme sau pur și simplu greșise. Greșise.

Și, bineînțeles, avea loc dezinfectarea, prosoapele de hârtie tari, regula de A NU SE LĂSA ÎN URMĂ NICIO COMPONENTĂ PENTRU A SE USCA, ROG RESPECT PENTRU ALTE UTILIZATOARE, recipientul spray cu dezin­fectant industrial pentru a curăța fluidele corporale de proveniență umană care ar fi putut rămâne în urmă.

Cine s-a gândit vreodată că o mamă ar fi nevoită să dezinfecteze un blat de laptele menit bebelușului ei? Laptele acela trebuia adunat îmbibând cu el o pânză ritualică, care să fie apoi așezată la baza unei sculpturi infinit de frumoase, cioplite în onoarea Mamei Eterne, Dătătoarea de Viață și Făcătoarea Tuturor Lucrurilor. Ori asta, ori, dacă nu, ar fi trebuit ținută în cameră o pisicuță albă plăpândă — preferabil ultima fătată —, alături de o pernă foarte moale, niște mâncare bună de pisici și apă proaspătă, rece, iar acestei pisicuțe i-ar fi trebuit oferite picăturile rătăcite de lapte, puținul care din când în când se mai vărsa.

Într-o zi, a lăsat în cameră o pungă cu tubulatură și plastic, fiindcă cine ar fi furat așa ceva? Nu a furat-o nimeni, însă o componentă a dispărut, partea care mulge sânul. Ce persoană ar lua doar acea componentă? O altă mamă? Poate că a plâns când i-a băgat de seamă lipsa. Nu-și poate aminti acum. Niciodată n-a mai lăsat acolo punga din cauza acestei pedepse cosmice. Asta credea ea că se întâmplase. Asta simțea că fusese toată acea întâmplare.

(De unde achiziționezi o nouă șmecherie din aceea pentru muls? Cum se numește, dacă tot vorbim despre asta, acea componentă a mașinăriei? Avea să fie nevoită să caute online cum se numește, să aloce timp pentru cercetare. Avea zero timp pentru cercetare. Avea zero timp să facă rost de numele șmecheriei, apoi să facă rost de o nouă șmecherie.)

Încăperea nu era ventilată, așa că ușa trebuia blocată pentru a rămâne deschisă când nu era nimeni înăuntru, însă triunghiul de interzis fusese turtit și boțit. Ușa era grea. Cine avea timp să stea s-o blocheze? Dar ce s-ar fi ales de celelalte mame?

Folosește scaunul ca s-o blochezi. Lovește mai tare cu piciorul opritorul de ușă. Găsește o cale. Gândește-te la celelalte mame. Fii recunoscătoare că ai această încăpere. Unele mame lucrătoare nu au așa ceva la dispoziție. Fii recunoscătoare.

Mereu în grabă. Grabă, sâni. Grăbește-te și destinde-te, apoi lasă laptele să curgă. E vina ei dacă laptele nu curge. Prea multă cafea. Insuficientă mâncare. Ai nevoie să găsești o cale de a reduce la minimum stresul.

Mănâncă un baton proteic. Mănâncă nucile astea. Mănâncă un baton întreg de ciocolată, ținând în același timp dispozitivul lipit de sâni. Ia pilulele astea speciale, din plante medicinale. Mănâncă terci de ovăz cu toptanul. Găsește o cale pentru a le echilibra pe toate. Bea un litru întreg de apă în speranța că se va îmbunătăți lactația. Meditează. Trage adânc aer în piept. Ai încă opt întâlniri pe ziua de azi.

Niciodată laptele nu era suficient pentru bebeluș. Începuse să se facă atât de mare! Nu voia nimic altceva decât lapte, iar timpul ori laptele, ori mâinile nu îi mai erau ei de ajuns. Creșa se închidea la șase, așa că fără întâlniri la ore târzii, trebuie luat în calcul traficul, mersul pe jos până în parcarea cu garaj, vremea.

Nu uita laptele. NU UITA LAPTELE.

Într-o seară, a uitat laptele. L-a lăsat pe aparatul unde introducea tichetul pentru a plăti taxa de parcare. Plângând, cu bebelușul adormit în mașină, a condus înapoi dinspre creșă către parcarea cu garaj, a sunat paza.

Da, cineva a găsit și a adus laptele dumneavoastră, a spus bărbatul.

Plângea în hohote. Iar agentul de pază i-a adus laptele pierdut și găsit. I l-a livrat la geamul mașinii, fiindcă ea nu putea nici măcar să se dea jos. Pe bancheta din spate, avea un bebeluș care dormea. A plâns tot drumul până acasă.

Imaginați-vă această persoană, găsind o cutie mică în care se află două sticle de lapte călduț încă, ducând această cutie mică înapoi în micul și tristul mall anexat parcării cu garaj, căutând în stânga și în dreapta biroul de pază, spunându-i agentului: Am găsit niște lapte. Trebuie să fie valoros pentru proprietară. Sper că va ajunge înapoi în mâinile ei. Iar agentul, așezând cutia în minifrigiderul din birou, clătinând din cap în fața miracolului acelei descoperiri, al amabilității persoanei, sau gândindu-se la pierderea suferită de mamă ori la crasa ei indolență — cum putea cineva fi atât de aiurit? —, sau, în fața tuturor acestor lucruri, toate dintr-odată.

Mama ar vrea să-i mulțumească persoanei care a găsit laptele. Ar vrea să-i spună: Sunteți unul dintre cei mai drăguți oameni pe care i-am cunoscut vreodată, chiar dacă nu v-am cunoscut niciodată.

În timp ce mergea către o întâlnire la prânz — fiindcă cine are nevoie de timp să mănânce, când poți și lucra în același timp? —, a început să aibă suspiciuni. Iar mai târziu, în timp ce răspundea cu mâna dreaptă e-mailurilor pe telefon, apăsând în același timp ambele pompe de sân cu mâna stângă, în gândurile mamei au început să prindă contur vaste teorii ale conspirației, însă genul acela de teorii ale conspirației care sfârșesc până la urmă adeverindu-se.

Părinții ei ar fi zis că e sărită, i-ar fi spus în față că e sărită și poate deocheată, ar fi avut ceva de adăugat despre diavol, dacă ar fi avut habar despre gândurile ei, ceea ce nu era cazul, deoarece nu o sunau niciodată și nici ea nu-i suna niciodată, așa că nu știau aproape nimic unii despre ceilalți în ultima perioadă. Mama era convinsă că inclusiv părinții erau responsabili pentru multiplele nedreptăți care se abătuseră asupra ei în prezent, la fel ca și pentru paranoia că se transforma într-un câine, responsabili într-un fel cardinal, deși nu putea specifica exact cum, mulțumindu-se mai curând să privească spre trecut și către est, acolo unde, la sute de mile distanță, locuiau părinții ei, cu o înverșunare difuză.

Cu adevărat însă, părinții erau ultima dintre grijile ei, din moment ce toată chestia asta era o mascaradă, lucrul și pompatul și grăbitul și neținutul în brațe al propriului bebeluș. A simțit că plesnește de o furie aprigă de mamă și a început să formuleze elaborate considerente lacrimogene împotriva sistemului și a capitalismului și a patriarhatului, apoi împotriva religiei, a rolurilor de gen și a biologiei.

A vrut să împărtășească aceste teorii într-o zi la bistroul, unde o mamă amabilă o invitase la cafea, o mamă care lucra și ea, tot artistă și care făcuse parte din același program de master și acum preda la universitatea ale cărei cursuri le urmaseră amândouă, făcea artă și îi reușise lin trecerea către condiția de mamă, fără nici cel mai mic sughiț răutăcios. Mama privise sumbră de la distanță — pe rețelele de socializare, unde altundeva? — cum cealaltă posta reușite de felul: Prima zi de creșă! și Ajutând-o pe mami cu instalația ei, bebelușul așezat într-un marsupiu de pânză la pieptul său în timp ce ea făcea ceva cu o grămăjoară de plasă de sârmă într-o galerie.

Eu de ce nu pot face asta? se întreba mereu. Cum poate fi atât de ușor?

Deci îți place să fii o mamă care lucrează? a întrebat cealaltă, iar mama — mama obosită, nefericită, care avea jobul la care visase toată viața, dar fără a putea să-și țină bebelușul în brațe —, acea mamă s-a uitat lung, nătâng și a vrut să-și prezinte teoriile despre cum toate astea erau o păcăleală, o păcăleală ca să le determine pe ele să facă totul, o păcăleală din mrejele căreia nu puteau scăpa. Însă creierul nu îi mai funcționa ca pe vremuri. Mama cealaltă, cordială, a așteptat. Trebuia ea să spună ceva acum? Ce însemna o „conversație“?

Nu, a spus într-un final. Cred că mama care lucrează este poate cel mai absurd concept inventat vreodată. Vreau să zic, care mamă nu lucrează? Apoi, pe lângă asta, adaugă o slujbă plătită și atunci ce devii? O mamă lucrătoare care lucrează? Gândește-te cum ar suna tată lucrător.

Ha! a bodogănit ea cu amărăciune, fără să fi avut măcar habar câtă amărăciune o încerca de fapt.

Mama cea amabilă a dat din cap, cu o expresie de milă. Cealaltă mamă — cea care nu dormea și care avea un bebeluș și care avea slujba la care visase toată viața, aceea care poate se chinuia, care avea nevoie de un sprijin, care făcea tot ce-i stătea în putință… dar, hei — nu făcea ca asta să arate așa cum trebuia. Aparențe. E posibil să le avem pe toate. De ce era atât de nerecunoscătoare?

În noaptea aceea, după muncă, mama a plâns în timp ce ținea în brațe bebelușul adormit, pentru că nu-l vedea treaz decât o oră, poate două, în fiecare zi. Copilul refuza somnul de prânz la creșă și ajungea acasă epuizat, nedorindu-și altceva decât laptele ei, să fie ținut în brațele mamei lui și să doarmă acolo. A plâns cât timp l-a ținut pe băiat, apoi, când l-a lăsat jos, a început să plângă el. Nu-și dorea altceva decât să fie ținut în brațe, tot timpul, iar ea nu-l putea învinovăți, așa că l-a așezat în portbebe la piept și a trimis e-mailuri până târziu în noapte, când ea și bebelușul s-au prăbușit amândoi în pat.

Când venise timpul să aibă un copil și apoi să ia o hotărâre, soțul ei câștiga mai mulți bani, iar ea mai puțini, ceea ce a pecetluit decizia ca ea să rămână acasă. Simplu ca bună-ziua.

La vremea aceea, când deciziile au trebuit luate, își dorise cu adevărat să rămână acasă — era, într-un cuvânt, epuizată —, deși niciodată înainte nu-și dorise așa ceva. Și, ca să fie cinstită, ce privilegiu! Ce hatâr! Înțelegea că era doar o femeie privilegiată și educată, originară din centrul Americii, trăind visul de a-și ține bebelușul la piept 24 de ore pe zi. Practic, conform standardelor întregii lumi, nu avea niciun motiv să se plângă vreodată, începând cu acel moment și posibil chiar și în perioada de până atunci. De fapt, oare nu era puțintel cam, știi, cu nasul pe sus, tipa albă din clasa de mijloc care e ruptă de tot, până și de faptul că ar putea să-i treacă prin minte să se plângă? Dacă citea articolele, examina datele, își contempla parcursul vieții, locul în societate, rolul istoric în oprimarea tuturor celorlalte categorii în afara bărbaților albi, nu avea de fapt nici măcar un locșor amărât în vârful căruia să se poată cocoța și să emită un singur țipăt gâtuit.

Dar, așa cum fac bebelușii, și al ei a crescut. S-a lățit și s-a lungit. A început să fie mai agreabil și mai puțin agreabil. Mergea, însă nu a vorbit decât mult după ce termenele asupra cărora lumea medicală a căzut de acord fuseseră depășite, deoarece avea o legătură aproape parapsihică cu mama, care îi putea intui nevoile prin intermediul poziției ochilor sau al înclinării mâinilor. Într-un fel primordial, în acel punct al vieții băiatului, ea era singura persoană din întreaga lume care-l putea înțelege, care putea pricepe acest limbaj nerostit pe care doar ei doi îl împărtășeau. Copilul s-a pus pe plâns când ea a încercat să-l lase cu o prietenă de familie, apoi s-a pus pe plâns când l-a lăsat cu succes în grija unei bone, pe urmă s-a pus pe plâns chiar și când a rămas cu soțul ei, pentru că ea trebuia să meargă să cumpere mâncare și, de fapt, voia din tot sufletul să se bucure de asta, să cumpere o cafea și să o așeze în micul suport atașat de o latură a căruciorului și să poată studia produsele cu adevărat, știi, să se uite la ele și să le atingă și să nu fie pe fugă. Voia doar un drum pentru a face cumpărături, în timpul căruia să fie singură, și totuși au sfârșit prin a merge cu toții — împachetând în sacoșa cu scutece gustări și șervețele igienice și o sticlă de apă și un schimb de haine și câteva dintre jucării și ar trebui oare să luăm o carte cu noi? — pentru că băiatul se întristase să o vadă plecând, chiar dacă propriul tată, care nu era niciodată acolo, ar fi fost în cele din urmă cu el, doar ei doi, împreună acasă, dar nu, copilul nici nu voia să audă de așa ceva.

Da, într-adevăr, era o mamă bună, una dintre cele mai strălucite.

Mărturie a cât de bună era: capacitatea ei supranaturală de a se trezi și a se trezi și a se trezi din nou, noapte după noapte, din ziua în care se născuse băiatul. Soțul ei — bietul de el — nu se descurcase niciodată bine cu privarea de somn, însă ea, în mod surprinzător, se obișnuise cu asta, ca și cum n-ar fi avut toată viața tendința de a dormi mai mult decât trebuie, ca și cum să se trezească la orice oră din noapte și să se dea jos din pat la 5:30 dimineața erau lucruri pentru care fusese cumva genetic programată. Chiar dacă, da, viața aceasta o adusese cu adevărat într-o stare de epuizare, era bizar că nu obosise. Suprasolicitată la muncă, împinsă la limită, arătând ca naiba, cu sufletul plin de amărăciune și stând pe buza prăpastiei, într-adevăr, se ridica totuși în fiecare dimineață din pat și rămânea trează pe tot parcursul zilei, cuprinsă pur și simplu de o capacitate aproape miraculoasă de a nu avea nevoie de somn, așa cum avusese pe vremuri.

Nu sunt obosită! spusese în timpul celor mai negre zile de muncă și continuase să rostească aceste cuvinte ca pe o litanie, cu ochii limpezi și uluită după un an petrecut acasă, în mare parte de una singură, cu tânăra ei progenitură.

N-am nimic! a afirmat cumva ezitant, către nimeni în particular.

Și n-avusese nimic. Îl alăptase și se plimbase prin cartier cu mogâldeața care gângurea prinsă în ham la piept. Îl legănase și îl adormise și gătise și făcuse curățenie. Dormea, deși în mare parte din timp nu dormea, și totuși fusese bine, apoi băiatul a împlinit doi ani, iar odată cu asta, și ceva din ea a depășit un hotar.

Nu voia să fie Cățeaua-de-Noapte, nu ar fi ales asta dacă ar fi simțit că ar putea face într-adevăr o asemenea alegere. Iar soțul ei: nu voia să fie mereu furioasă pe el, deoarece îl iubea, chiar îl iubea cu adevărat. Doar că era atât de dificil să arate asta în zilele acelea.

Firește, existaseră motive pentru care se îndrăgostise de soțul ei, în ciuda tendințelor lui excesiv raționale. Era — sau cel puțin fusese la un moment dat — o artistă, prin urmare, se pare că soțul ei trebuie să se fi distins în vreun fel anume de ceilalți ingineri, de inginerii obișnuiți, și chiar așa se și întâmplase. Când l-a cunoscut prima dată, pe vremea când făcea masterul, el lucra pentru o companie ADN locală și locuia într-un apartament de la subsol, alături de un alt bărbat slab și cu piele albicioasă, în vârstă de douăzeci și ceva de ani, care prefera interacțiunii umane compania calculatorului. Slujba soțului ei îi trezise mamei interesul — Produci ADN? îl întrebase ea. Ce ești tu? Vreun soi de vrăjitor malefic? —, iar el fusese la rândul lui încântat de aceste întrebări, făcând apel în răspunsurile lui la o cantitate sănătoasă de jargon tehnic și limbaj de laborator, la auzul cărora ea mijea ochii și dădea din cap, după care punea și mai multe întrebări. Da, venise la prezentările sale de artă și se delectase cu operele ei, pe cât de mult se putea delecta un tehnician ADN. Și, da, fusese de gașcă. Se simțise bine. Dar ceea ce o făcuse să se îndrăgostească până la urmă de el a fost o chestie la care el se referea cu numele de Folderul lui.

Vrei să vezi Folderul meu? a întrebat el într-o seară, în timp ce colegul lui de cameră lichida în tăcere ninja pe calculatorul lui, cu căștile pe urechi, fiindcă era, până la urmă, un om politicos.

Calculatorul viitorului ei soț se afla în cealaltă parte a camerei de zi, iar el i-a făcut semn să se așeze în poala lui, după care a continuat deschizând un mic folder galben din calculator, în care scria că se aflau mai mult de opt mii de fișiere.

Aici țin toate lucrurile faine pe care le găsesc pe internet, a zis el și a început să parcurgă fișierele, unul după altul, fără vreo altă lămurire.

O scurtă filmare cu o femeie dezbrăcată care trăgea un pârț peste un tort de ciocolată cu foarte multă frișcă. Un cățeluș alb simpatic, editat în Photoshop, cu ochi și dinți de om. Un bărbat gol, cu o mască pe față, făcând pipi pe o grămadă de animale împăiate. O pisică dolofană, mergând pe o bandă de alergat. Un bătrân cu un cactus înfipt în fund. Un bărbat acoperit cu felii de pâine pe o plajă, împresurat de un cârd întreg de pescăruși. Un leneș de pădure așezat într-o bancă dintr-o școală, cu un caiet deschis în față. Păpuși sexuale, persoane costumate în animale. Oameni mărunți bizari și situații mărunte bizare, inexplicabile, amuzante, descumpănitoare, tulburătoare. Și preferata ei: două tipe japoneze goale, așezându-se pe vine și făcând pipi pe o caracatiță mică, care, fapt de înțeles, se îndepărtează de ele colcăind pe podea.

Uau, a spus ea.

Biata caracatiță, a zis el.

De ce fac asta? a întrebat ea.

Bănuiesc că le face plăcere, a răspuns el. Chiar n-am nici cea mai vagă idee.

Deși o altă persoană s-ar fi putut simți ofensată sau pusă în gardă de o asemenea paradă a experienței umane, mama n-a reacționat așa. Dimpotrivă, aproape că leșina de plăcere când soțul ei, pe vremea aceea doar un bărbat ciudat pe care îl întâlnise din întâmplare și pe care de-abia începea să-l cunoască mai bine, avea obiceiul să spună chestii precum Uită-te și tu la aceste ciudate ființe omenești — fără nicio urmă de critică sau dispreț, nimic altceva decât pură fascinație, pură uimire. Această uimire era ceea ce mama a început să iubească atunci și a continuat să iubească pasional: ce minunat era să găsești o persoană care se desfăta cu toate aberațiile și bazaconiile comportamentului uman! Poate că era cea mai de preț calitate cu care să se laude cineva, și-a dat seama în clipa aceea, acolo în poala lui, și a luat hotărârea că avea să se mărite cu el.

Deci, da, era inginer, dar avea și un Folder și o colecție de animale împăiate pe dulapul de haine (unele cu capetele întoarse în jos) și o broască carnivoră pe nume Hopkin într-un acvariu de lângă pat. În timpul care se scursese de când se îndrăgostise de el, broasca murise, iar el avea altă slujbă, însă Folderul dăinuise, deși trecuseră ani de zile de când se uitaseră ultima dată la fișiere, deoarece ea nu mai avea stomac pentru așa ceva, din momentul în care adusese pe lume bebelușul. Umanitatea și tot ceea ce presupunea asta era prea mult, cu mult prea mult, dată fiind noua povară considerabilă a umanității care le trecuse pragul odată cu nașterea fiului lor.

*

Nu mai era bine odihnită, nu mai era bine hrănită, nu mai era bine. Era obosită și iritată și îngrijorată în privința corpului ei, întrebându-se dacă nu cumva suferea modificări și ce însemnau ele. Și îi era spaimă de nopți, acele lungi nopți întunecoase, făcându-și singură promisiunea că nu va urla când băiatul se va trezi, apoi urlând, apoi cerându-și iertare, trăgându-l spre ea, spunând: Șșș și Îmi pare rău și E în regulă.

Era atât de obosită, extrem de obosită, ăsta era necazul.

Chiar ar trebui să încetezi să-ți mai bați capul despre cum îți crește părul sau mai știu eu ce și să iei săptămâna asta de coarne, i-a recomandat soțul chiar înainte să plece din nou, la sfârșitul răstimpului de 48 de ore cât se aflase acasă în acel weekend. Ordine, știi? Fă un plan. Elaborează un orar. Gândește-te la asta ca și cum ar fi meseria ta. Fericirea e o alegere, a zis el.

Mama a vrut să spună ceva sau poate să-l plesnească de-a dreptul peste față, așa cum dădea el din gură, dar, în loc de asta, a încercat să-i urmeze sugestia. Soțul ei nu-și dorea decât ce era mai bun pentru ea. Poate că avea dreptate.

Iar astfel, deși venise iarăși ziua de luni și, da, soțul ei plecase din nou în deplasare, săptămâna aceasta alegea fericirea. Era hotărâtă să nu se mai lase deturnată de obsesii, să înceteze cu gândurile negative, cu caii verzi pe pereți, cum că se preschimba în câine (chiar dacă ciuful de păr aspru crescuse mai mare și îi acoperea mai multă piele), cu scenariile cele mai negre și ipohondria și căutările pe internet. Elaborase un orar săptămânal. Făcuse planul de mese.

Din moment ce fericirea era o alegere, astăzi alesese maternitatea. Astăzi alesese arta. Astăzi avea să le contopească în mod sublim pe ambele și, făcând asta, să-și găsească fericirea. Adora felul în care proiecta lucrurile cu o turnură pozitivă! Avea să fie prezentă în viața copilului toată dimineața, n-avea să arunce nicio privire telefonului, avea să se lase năpădită de inspirație privindu-l cum se joacă, apoi, când venea ora de somn, avea să scoată de la naftalină toate chestiile ei de pe vremuri care aveau legătură cu arta, ca să-i vină inspirația, să înceapă să lucreze la ceva nou. Faptul că nu avea un proiect în minte, că nu mai avusese de ani de zile inspirație, că îi era teamă să deschidă debaraua unde depozitase proiectele ei de demult, vechile stocuri de materiale — toate erau niște prostii. Nu avea nevoie decât de puțină încredere în sine. Să creadă în propria persoană. Să-și facă timp.

Odată, când încă era la facultate, concepuse o întreagă instalație nocturnă care presupunea transformarea unui loc de joacă din cartier într-un fel de coșmar magnific, domul geodezic de cățărare acoperit cu o fustă imensă cu multe pliuri, iar în vârful domului, prietena ei costumată într-un iepure alb de mărimea unui om, purtând fusta așezată peste cupolă. Leagănele au devenit cozile îmblănite agitate ale unor animale invizibile. Barele de metal de care erau suspendate leagănele le-a acoperit cu materiale iridescente, ca pentru a evoca un aer reptilian. Principala structură de joacă a transformat-o într-o jivină cu numeroase capete, numeroase picioare și numeroase brațe, din a cărei gură țâșneau toți cei care se simțiseră suficient de excentrici încât să se dea o tură pe tobogan, de unde ieșeau acoperiți cu sclipici și paiete care cădeau ca o ploaie asupra lor în timpul coborârii. Totuși avea senzația că profesorii și colegii ei nu erau de părere că lucrarea sa era îndeajuns de serioasă. Până la urmă, inclusese sclipici în proiectul ei final, astfel că, în momentul în care s-a înscris la cursurile speciale ale facultății de arte pentru obținerea diplomei de absolvire, a marșat asiduu în scrisoarea de intenție pe educația unică pe care o primise, subliniind estetica gospodărească a familiei din care făcea parte, tradițiile populare cu care era familiară, dorința ei de a transforma și rafina până la nivelul de artă cunoștințele practice domestice și abilitățile tradiționale de la fermă. Odată admisă, cu o bursă acordată pe baza educației ei, cu chemare spre Domnul, de pe pământurile unei ferme din zona munților Apalași — lucru de care încercase de fapt să scape încă din copilărie, numai pentru a-l transforma în avantaj odată ce se decisese că avea să-i fie de folos, dar ce mai contează —, s-a dedicat colecționării câtorva dintre numeroasele animale omorâte de mașini pe șoselele din regiunea înconjurătoare universității din Midwest la care mergea.

A luat trupurile sfârtecate de căprioare, ratoni, iepuri, coioți și le-a desprins de pe oase carnea putredă, a curățat și a albit oasele, le-a șmirgheluit și le-a lustruit, încotoșmănată în costum de protecție și cu o mască de gaze hidoasă, așa încât praful de os să nu-i impregneze hainele, să nu-i pătrundă în plămâni. A scobit oasele cu instrumente de bijutier, apoi le-a căptușit cu foiță de aur sau de argint. Când și-a putut permite, le-a încastrat cu pietre prețioase. A luat-o apoi la pas prin pădurile din împrejurimi, identificând arbori de cireș, de nuc și de pin, tăindu-le crengile, apoi ducându-le să fie tratate. A șlefuit și cioplit lemnul, l-a combinat cu oase și metale și chiar cu unele blănuri, luând aceste elemente disparate și creând schelete de animale noi, mitice. Pentru asta, a primit veritabile aprecieri. Ce talent artistic! au exclamat profesorii. Gama de abilități necesare preparării oaselor, rafinării lor, adăugării de metale fine și de pietre prețioase! Nu numai că produsese niște exponate cu adevărat imaginative și originale, dar își arătase și priceperea în folosirea unei plaje largi de tehnici sofisticate.

Însă acum nu mai era nimic. Nici măcar un impuls creativ pe dinăuntru, indiferent de felul în care îl căuta. În timpul sarcinii, în nopțile cu insomnii din ultimul trimestru, se zgâise la telefon ore în șir, ajungând obsedată de ceea ce unii ar putea numi artiști performativi, oameni la care ea se gândea ca la niște indivizi profund implicați în experimentare artistică în timp real. A citit despre un cuplu căsătorit care a recurs la operații costisitoare de chirurgie plastică, în așa fel încât fiecare soț să arate precum celălalt, bărbatul făcând implanturi de sân, femeia sculptându-și nasul astfel încât să imite mai bine formele nasului soțului ei. Era un proiect care se întindea pe toată durata vieții, nu chiar artă performativă, ci un lucru mai profund, linia de demarcație dintre viețile și arta lor fiind ștearsă.

Mama a devenit preocupată de această idee — ideea absenței tuturor hotarelor — și a făcut mai multe cercetări despre artistul din Europa de Est, care la începuturile carierei călătorise alături de un circ, însă a sfârșit dedicându-se unei serii de ceea ce el numea „experimente de viață performative“: nu vorbise o perioadă de trei ani, a stat gol în vitrina unui magazin timp de o lună și, cel mai cunoscut dintre ele, după ce și-a indus amnezia, s-a străduit ani la rând să-și recupereze amintirile vieții sale anterioare.

Să mai pomenească despre femeia originară din Franța care a angajat detectivi privați să-i urmărească amanții, apoi a creat adevărate spectacole de artă bazate pe acele materiale? Care și-a prezentat propriile evaluări psihiatrice, făcute de către un doctor, în cadrul unor expoziții organizate în unele dintre cele mai titrate muzee din Europa?

Mama avea fantezii despre punerea în scenă, ca un happening artistic, a nașterii copilului. Ar fi putut oare instala într-un studio o piscină cu perete de sticlă, unde publicul să o poată urmări în timp ce aducea copilul pe lume, împingându-l afară din corp în timpul unei stoice nașteri acvatice? Sau ar fi putut organiza nașterea într-un amfiteatru medical dintr-un spital, una dintre acele incinte folosite pentru cursuri, unde studenții stau așezați pe rândurile de deasupra pentru a privi. Spectacolul ar fi fost genul de eveniment la care nu știi dinainte când vei fi chemat să asiști, disponibil doar celor dispuși să participe la orice oră din zi sau noapte se întâmpla să aibă loc.

Era de părere că un asemenea performance ar fi fost mai potrivit pentru al doilea copil, când știa la ce trebuia să se aștepte, așa că a pus ideea la păstrare, apoi a venit bebelușul, iar atunci ideea s-a pierdut și dusă a fost.

S-a uitat la băiatul ei pe podeaua bucătăriei, jucându-se cu un aparat de metal pentru gătit la aburi care aducea puțin cu o navă spațială când era închis și cu o floare mare din metal când era deschis. Băiatul a strănutat, apoi a râs. El era singurul ei proiect. Dusese la capăt opera supremă de creație, iar acum nu mai rămăsese cu nimic. Să-l țină în viață — acesta era singurul gest artistic la care se putea înhăma.

Dar astăzi era hotărâtă să meargă mai departe. Să înceapă cu începutul. Înapoi la ideile de bază. Mă rog.

A lipit cu bandă adezivă pe podeaua bucătăriei niște coli de hârtie de mari dimensiuni și a scos vopselele acrilice pentru copii din dulapul de bucătărie. Tocmai ce trecuse de ora micului-dejun, iar ziua era luminoasă. Băiatul părea obosit — își pusese obrazul pe podea ca să se uite cum roțile trenulețelor se învârteau în timp ce le împingea pe șine —, însă tot ce le trebuia era ceva nou, ceva distractiv.

I-a tras bluza de pijama peste cap și i-a scos scutecul.

Vrei să pictezi? l-a întrebat, indicându-i o paletă cu mici ochiuri din toate nuanțele de acrilice pentru copii. Poți băga mâna acolo, piciorul, i-a sugerat.

El a făcut o mișcare cu piciorul către farfurie și s-a uitat la ea cu întrebarea în ochi.

Da! a zis ea, zâmbind.

Și-a băgat propria mână în vopsea ca să-i arate, apoi a plimbat-o pe hârtia de pe podea.

El și-a înmuiat degetele de la picioare în ochiurile de pe paletă, apoi s-a aplecat și și-a frecat palmele în culori.

Da! l-a încurajat ea.

Fața lui s-a aprins de încântare în timp ce atingea ușor hârtia cu mâinile, apoi și-a așezat piciorul cu totul în paletă, a făcut un pas înapoi, a alunecat, s-a dezechilibrat și s-a redresat singur, nu însă fără să se murdărească de vopsea pe obraji. A izbucnit în râs, iar ea a râs la rândul ei. L-a ajutat să se ridice și i-a arătat urmele colorate ale mâinilor ei pe burtica lui, iar el i-a luat ambele mâini și i le-a băgat în păr.

OK, a zis ea, scoțându-și mâinile din păr. OK.

Băiatul s-a ridicat, apoi a țipat entuziasmat și a dat fuga în cerc, fluturând din mâini și aruncând picături de vopsea pe scaune, pe perdele, pe aragaz.

Pe hârtie, scumpule, a zis ea. Nu-i așa că ne distrăm grozav? Da. Pe hârtie, totuși.

El a sărit pe paletă, apoi a sărit pe hârtie, apoi a început să țopăie ca un iepuroi pe podeaua de lemn, a înșfăcat un prosop și l-a aruncat în aer cât de sus a putut.

Pe hârtie! Pe hârtie! a spus ea, în timp ce încerca să-l prindă, după care a alunecat la rândul ei, prinzându-se de ușa deschisă a dulăpiorului în timp ce se îndrepta spre podea, ușă pe care a smuls-o cu totul din balamale și cu care a rămas la final, desprinsă, în mână.

Băiatul se rostogolea acum pe hârtii, prin vopsea, hlizindu-se. Ea a început să cerceteze ușa, balamalele, iar în timp ce făcea asta, băiatul a luat-o la goană, năvălind în sufragerie.

Nu! a țipat ea, fără să-și iasă din fire.

El a râs, încântat peste măsură de un asemenea joc, iar ea a spus, cu o față foarte, foarte serioasă, menită să transmită exact cât de foarte, foarte serioasă era situația:

Nu glumesc. Ăsta nu e un joc.

Ăsta joc? a întrebat el, gol, mânjit de vopsea.

Nuuuu, l-a avertizat ea pe măsură ce se apropia ușurel de el, cu sprâncenele ridicate și buzele schimonosite de o mină severă de mămică. Nu e un joc. Te-ai murdărit din cap până-n picioare! Hai să rămânem în bucătărie.

S-a repezit să-l apuce de braț, iar băiatul a scos un țipăt și s-a catapultat pe canapea, a escaladat pernele voluminoase și și-a făcut vizuină în spatele uneia dintre ele, în felul acela în care îi plăcea lui să se ascundă.

După ce i-a făcut baie, și-a petrecut restul dimineții spălând de vopsea podeaua, scaunele, aragazul, dulăpioarele, covorul, canapeaua, în timp ce el se uita la desene animate. Ora de culcare, își spunea în sinea ei în timp ce curăța. Ora de culcare.

După prânz, l-a pus pe băiat la culcare în pat, i-a citit cărți și l-a alintat și i-a cântat cântece până când el n-a mai schițat nicio mișcare, întins pe spate printre cearșafurile mototolite, cu buzele ca mugurul de trandafir ce de-abia mijește, cu genele lungi și negre zvâcnindu-i a vise.

Serios, era doar vina ei că băiatul avea nevoie de ea ca să adoarmă, vina ei că încă mai dormea cu ea în pat din capul locului. Pe vremea când era un nou-născut, îi dăduse să sugă noaptea de fiecare dată când plângea. Era atât de ușor! Stăteau fiecare pe o parte, unul în fața celuilalt în căldura întunericului, bebelușul nedezlipit de sânul ei, mâinile lui mici și moi atingându-i mamei pieptul. Ea adormea, în timp ce băiatul sugea și adormea și sugea, rostogolindu-se pe spate, cu un firicel de lapte scurgându-i-se din gura deschisă. Noaptea cădea tăcută și în falduri groase, iar ei dormeau și tot dormeau până când el se trezea din nou. Atât de ușor. Atât de agreabil.

Dar ușor și agreabil e, până la urmă, felul în care se formează deprinderile proaste. Ar fi trebuit să-l învețe să doarmă singur, ar fi trebuit să-l oblige pe băiat să rămână în propriul pătuț, din camera lui. Ar fi trebuit să-l lase să plângă până se liniștește. Ar fi trebuit să-l alăpteze când se trezea, nu înainte de a adormi. N-ar fi trebuit niciodată să-l dezmierde ca să-l facă să meargă în pat. Toate cărțile spuneau asta. Făcuse totul pe dos. Serios, nu putea învinovăți pe nimeni altcineva decât pe ea însăși.

Stătea în pat cu el de o oră când a adormit și ea. S-a trezit zăpăcită, cuprinsă de panică, apăsată de greutatea ambiției, a eșecului, atât de împovărată încât de-abia s-a putut convinge să se dea jos din pat. Era ora patru, iar ziua era pierdută. A suspinat greu și și-a spus că mâine avea să încerce din nou, ceea ce a făcut-o să se simtă mai rău, în loc s-o facă să se simtă mai bine.

Pentru cină, a pregătit masa pe care o avea în plan — ruladă de curcan umplută cu multe legume rase, cartofi la cuptor și o salată de verdețuri — și, chiar dacă îi plăcuseră toate aceste lucruri în săptămâna dinainte, băiatul a refuzat să le mănânce în seara aceea, țipând Macaroane, macaroane!, până când ea s-a înmuiat și i-a gătit macaroane, alături de brânză și mazăre. Băiatul a luat câte două îmbucături din fiecare, după care a aruncat restul pe podea.

Lumina orei magice scălda totul în nuanțe melancolice — bucățelele gelatinoase de tăieței rămase pe farfuria de plastic a băiatului, mazărea rătăcită pe sub scaunul lui înalt, talmeș-balmeșul de marionete răzlețe și machete de mașini împrăștiate pe blaturile din bucătărie și pe lângă bolul cu mâncare pentru pisică. În asemenea momente, putea aproape să atingă cu mâna singurătatea, ca și cum ar fi fost al doilea copil al ei.

Ce putea face pentru a rezista încă două-trei ore? Ce putea face pentru a citi în continuare cinci cărți, a născoci o poveste de culcare, a sta întinsă în pat timp de o oră, două, așteptând ca el să adoarmă? Simțea o mare oboseală, în ciuda faptului că trăsese un pui de somn. Emoțiile erau doar lucruri ireale care străbăteau corpul unei persoane, nu-i așa? Așa îi spusese soțul ei. A ta era alegerea dacă să le acorzi atenție sau nu. Și-a spus că trebuie să fie o observatoare detașată a propriului peisaj emoțional. În mintea ei, a repetat expresia peisaj emoțional, iar aceasta i-a apărut atunci în fața ochilor, o siluetă cenușie pe fundalul cerului cenușiu. A făcut baia. A citit cărțile. A spus poveștile. A rămas întinsă în beznă, așteptând, așteptând.

În seara aceea, în timp ce ea aștepta în pat lângă băiat, soțul ei stătea tolănit într-o cameră de hotel undeva, citind o carte sau uitându-se la televizor ori jucându-se jocuri video, mâncând de pe o tavă de room-service așezată pe pat. Chiar dacă ar fi lucrat cu tabele sau ar fi completat rapoarte de mentenanță pe laptop, imaginea lui acolo, de unul singur, într-un spațiu tihnit, părea să inspire lux și exotism. În cele mai negre momente, și-l imagina pe soț dorindu-și cu ardoare clipele acestea petrecute departe de ei, valul de ușurare care-l străbătea din cap până în picioare în fiecare zi de luni în timp ce ieșea cu mașina din parcare. Patru nopți neîntrerupte de somn! Draperii prin care nu pătrunde lumina! O sarcină modestă, care putea fi îndeplinită, de dus la capăt în acea zi! Un cec de salariu care avea să-l aștepte la finalul săptămânii!

Rămânea vreodată cu o zi mai mult decât era nevoie? Își amâna plecarea din St. Louis ori din Indianapolis cu o ceașcă de cafea în plus? Furia se umfla rotundă în sinea ei în timp ce și-l imagina pierzând vremea pe internet într-o cafenea. Ar fi trebuit să o ia din loc în clipa în care termina. Ar fi trebuit să se trezească devreme — la fel de devreme ca ea — și să-și termine treaba cât mai repede posibil, pentru a se întoarce într-un suflet acasă. Așa ar fi procedat ea dacă ar fi fost plecată.

Problema ei era că se gândea prea mult — „gândire toxică“ și așa mai departe —, așa că a încercat să se oprească, însă o senzație fizică de măcinare în gol stăruia.

Era ea vinovată că soțul ei câștiga mai mulți bani? Că era mai logic ca ea să renunțe la slujba ei decât soțul la a lui?

Era ea vinovată că soțul ei era întotdeauna plecat, transformând-o de facto într-o mamă singură pentru cea mai mare parte din săptămână?

Era ea vinovată că i se păreau jocurile cu trenulețele o activitate foarte-foarte plictisitoare? Că tânjea până și după cea mai vagă idee de stimul intelectual, după o întoarcere la maldărul ei de cărți, la debaraua de mult abandonată de proiecte pe jumătate începute, la o după-amiază întreagă de solitudine și tăcere?

Era ea vinovată că, deși tânjea după stimulare intelectuală, încă se pomenea că e incapabilă de a plăsmui o singură idee sau un punct de vedere original? Nu-i mai păsa, de fapt, de nimic de-acum. Politică, artă, filosofie, film: toate plictisitoare. Jinduia după bârfă și reality TV.

Era ea vinovată că se detesta pe sine pentru preferința pentru reality TV?

Era ea vinovată că luase de bun mitul modern conform căruia o femeie tânără trebuia doar să-și asigure o educație de nivel înalt, ca apoi să se poată elibera din plasa constrângerilor istorice ale maternității, conform căruia trebuia pur și simplu să ai o carieră, putând cu ușurință să te întorci la muncă după ce ai adus pe lume un bebeluș și evitând corvoada generațiilor anterioare, chiar dacă a aduce pe lume un bebeluș nu reprezenta, în niciun fel, o pauză de la munca la care o femeie s-ar fi putut, în teorie, întoarce într-o bună zi. În schimb, însemna de fapt o totală cufundare în muncă, un inimaginabil volum de muncă, o multiplicare a muncii exponențială ca paliere de activitate, o muncă strivitoare și copleșitoare atât fizic, cât și psihic (mai ales psihic), încât chiar și cea mai sănătoasă persoană din punct de vedere mental ar fi putut fi îngenuncheată sub presiunea unei asemenea greutăți, o povară care aducea în ring ambiția împotriva biologiei, dorința de a face carieră împotriva instinctului, care îi amintea mamei moderne să-și tempereze natura animalică pentru a putea fi fericită, deoarece — să fim serioși, acum — suntem persoane evoluate și civilizate și, serios, care e problema ta? Adună-te. Toată treaba asta e jenantă.

De fapt, dacă te gândeai, nu era chiar cinstit să o numești cățea-de-noapte. O asemenea insultă sexistă nu dădea măsura faptului că băiatul ieșise din propriul ei corp, că îi hrănise luni la rândul celulele care se multiplicau, totul în detrimentul ei, spre propria îngrășare, spre declinul tinerescului ei farmec erotic, ceea ce, însă, n-ar fi trebuit să conteze. Unei feministe adevărate nu i-ar fi păsat de astfel de lucruri, cum ar fi forma corpului sau că era slabă ori atrăgătoare pentru bărbații heteronormativi cis, iar ei de fapt nici nu-i păsa de asta, dar îi păsa într-adevăr dacă se considera ea însăși sexy sau nu. O persoană are anumite idei în ceea ce o privește, asta-i tot, are o viziune despre ea însăși, iar viziunea ei în privința propriei persoane nu fusese aceea de mamă, însă acum, că era mamă, avea o părere foarte clară că trebuia să fie o mamă atractivă.

Dar, de fapt, nu exista un termen echivalent cu care să înjosești un bărbat, nu-i așa?

Dacă ea era Cățeaua-de-Noapte, atunci băiatul era un puțulică împuțit când o privea în ochi, apoi nu făcea nimic altceva decât să răstoarne pe podea o cutie întreagă cu jucării de-abia adunate, singura lui justificare ulterioară fiind macaroanele? Nu.

Și, la rândul lui, era soțul ei o puță bleagă de informatician când stătea noaptea ore în șir pentru a crește nivelul personajului său Pit Lord, suprimând astfel potențialul unei vieți sexuale satisfăcătoare, din cauza absenței din pat și, de asemenea, pentru că se juca jocuri video? Era el o puță bleagă? Poate.

Cățea avea pur și simplu o sonoritate aparte, una calomniatoare, de care nu puteai scăpa, o sonoritate pe care apelative ca jeg sau maimuțoi nu o egalau niciodată când erau adresate unui bărbat. Cățea era ceva sec și usturător și final. I-a venit în minte imaginea unui birocrat plictisit dintr-un orășel de provincie, într-un mic birou demodat, cu covor portocaliu și becuri fluorescente care pâlpâie, ștampilând documente oficiale, însă inutile, cu un zgomot metalic de capse, ca o țăcănitură. Cățea. Cățea. Cățea. Mulțumesc. Să aveți o zi plăcută.

Casa aștepta tăcută și curată, petele de vopsea din ziua aceea erau o amintire îndepărtată. Băiatul, aflat lângă ea în pat — îmbăiat nu o dată, ci de două ori, pentru că avea nevoie de o baie la amiază, apoi de o baie pentru mers la nani, ca ea să-l liniștească, să încerce să-l atragă cu binișorul în mrejele somnului în orice fel posibil —, se cufundase și el, în cele din urmă, într-un somn glorios. S-a dat jos din pat, încetul cu încetul, și a coborât scările până în baie. Mai devreme, se lovise la noadă în cădere sau, dacă nu era asta, eticheta din pantaloni o râcâia de ceva timp pe spate. Cu un disconfort difuz, dar sâcâitor, s-a pipăit la baza șirei spinării. Degetul i-a dat peste o umflătură, iar când s-a uitat la ea în oglindă, a văzut o excrescență pe piele, fierbinte la atingere.

A apăsat acel punct de la baza șirei spinării cu două degete și a tresărit de durere, apoi s-a întors din nou pe jumătate pentru a-l examina în oglindă și, cum nu l-a putut vedea suficient de aproape, a scos la iveală o oglinjoară de mână, care a făcut puțină lumină în privința naturii bășicii, după care a recurs la telefon pentru a o fotografia, pentru a se găsi în situația de a contempla pe ecran, după repetate încercări, doar o masă încețoșată și roșiatică. I s-a părut că simte un fir de păr care iese din bășică și s-a decis să-l extragă cu penseta pentru a-și mai atenua din disconfort, astfel că, pentru un timp, a orbecăit acolo în spate, nefăcând altceva decât să exacerbeze durerea și să provoace o scurgere de lichid din chestia aceea.

La dracu’, a zis ea către nimeni în particular și s-a îndreptat cu pași apăsați spre debaraua din camera de oaspeți, pentru a lua cutia cu vechile ei instrumente de arte plastice.

Când a deschis capacul, mirosul înțepător de vopsele și chituri și izul toxic al cleiurilor vechi au calmat-o și au transpus-o numaidecât în perioada acelor lungi ore petrecute singură, cu degete murdare și zdrelite, cu toate tipurile posibile de vopsea și clei și dâre de lut pe hainele ei. A inspirat profund, amețită de mirosuri, înainte de a-și înfrâna cu stoicism lacrimile pe care le simțea provenind dintr-un adânc și exasperat dor de a se întoarce la proiectele ei — la orice proiect — și desăvârșita incapacitate de a face un astfel de lucru. A sortat rapid obiectele dintr-o tăviță pentru a găsi un cuțit X-Acto ascuțit — ceea ce căutase în tot acest timp —, după care l-a spălat în chiuveta din bucătărie și l-a ținut deasupra focului la aragaz. În baie, a coborât vârful cuțitului peste umflătura roșiatică și a simțit o ușurare instantanee când aceasta s-a deschis supurând. A acoperit-o cu o cârpă fierbinte, apăsând pentru a drena lichidul, apoi a tamponat cu un prosop de mâini. Când s-a uitat din nou, locul se dezumflase. Un smoc de păr se ițea dinăuntrul inciziei pe care o făcuse. Singurul cuvânt la care s-a putut gândi pentru a-l descrie a fost coadă.

*

Trebuie să mergi la o consultație la un medic specialist, i-a spus cu o voce calină soțul ei. Nu pot să cred că ai secționat chistul. Nu e sigur.

Okay, dar poți, te rog, să-ți spui părerea și despre faptul că am o coadă?

El a râs. Mereu râdea de lucruri pe care ea le zicea.

N-aș putea să-i spun chiar coadă. Se știe despre chisturile din acea zonă că au păr.

Ea știa totul despre astfel de chisturi. Când erau localizate în partea de sus a noadei, erau numite chisturi pilonidale, fiind cel mai des întâlnite la bărbații tineri și conținând deseori păr și fragmente de piele. Bineînțeles că a căutat pe internet tipul acesta de chisturi, s-a uitat la fotografii, a urmărit filmări în care erau golite de lichid și extrase, iar niciunul dintre acelea nu arăta ca al ei, un șomoiog de păr negru care nu se dădea nicidecum smuls și pe care aproape că și-l putea imagina fluturând dintr-o parte în alta când era fericită, deși, de fiecare dată când o cuprindea vijelios această senzație, o stârpea din fașă, deoarece era prea ciudat să-și imagineze un asemenea lucru: dat din coadă.

De fapt, ca să fie cinstită, își permitea să dea din coadă o singură dată pe zi. În afara acestei excepții, era interzis. Cine știe ce alte apucături aveau să se dezvolte dacă ceda unor asemenea impulsuri? Cine știe ce avea să iasă la suprafață dacă îmbrățișa din toată inima dorința de a da din coadă, de a linge drăgăstos șuvițele diafane de pe creștetul băiatului, de a călca bine în picioare o frumoasă și netedă fâșie de cearșaf înainte de a se încovriga acolo — cu bărbia odihnindu-se pe antebrațe — și de a adormi?

Nu se transforma în câine. Nu avea coadă. Dinții nu i se făcuseră mai ascuțiți. Iar părul care îi acoperea întreaga suprafață a cefei nu era blană. Soțul ei avea dreptate și chiar era cazul să-și țină capul bine pe umeri în vremuri ca acestea. Of, nu se putea pur și simplu lăsa în voia imaginației cu astfel de lucruri fanteziste, iar ea nici n-o făcea, cu excepția nopții, odată ce băiatul adormea, iar ea stătea la fereastră, gâfâind, privind lung în noaptea mare și întunecată.

*

În dimineața următoare, a făcut ceea ce orice persoană rațională ar face și a mers la bibliotecă. Ce mai conta că nu mai folosise dușul din weekend, iar acum era mijlocul săptămânii, părul ei, un melanj inexplicabil îngrășat la rădăcini, cu fire prea groase pentru a-și trece măcar degetele printre ele și vârfuri încrețite, despicate, strânse în mănunchiuri ca iarba uscată și foșnindu-i împrejurul capului ca o ciumăfaie de frunziș autumnal. A se adăuga la toate acestea cercurile negre de sub ochi, care rezistau oricărei forme de anticearcăn și pe care le punea acum pe seama moștenirii genetice, deși nici tatăl, nici mama ei nu avuseseră o atare trăsătură; aveau efectul nefericit de a o face pe mamă să arate ca și cum fusese pocnită cu sete în ambii ochi sau, dacă nu asta, atunci era bolnavă de leucemie.

Nu dormise bine (deloc de mirare) în noaptea precedentă, îngrijorările ținând-o trează — O coadă!? Pe bune??? —, așa că pur și simplu a trebuit să meargă la bibliotecă și să împrumute câteva cărți care să pună capăt interminabilelor ei diagnosticări și teoretizări. Internetul chiar era o hazna, nu-i așa, cu informațiile sale fără sfârșit, termeni de căutare infiniți, imagini și filmări și articole, baze de date, forumuri de discuții, chestionare cu întrebări pentru a te lămuri dacă ai sau nu, într-adevăr, leucemie. Înainte de acea noapte, mama nu știuse că, în urma căutării expresiei arăt ca și cum am fost lovită puternic în ambii ochi, va fi afișată nu numai o listă de cele mai des întâlnite șapte leziuni oculare, ci și o interminabilă arhivă de materiale științifice despre leziunile traumatice ale creierului, contuzii și migrene cronice. Și mai adânc în rezultatele căutării, frunzărea cu mouse-ul printre alergii la polen și mâncare, la solvenți, la poluarea aerului pe care-l respirăm zilnic, sensibilități și inflamații, și iat-o ajunsă acolo, la bolile autoimune, femei suferinde fără niciun diagnostic identificabil, cu dureri și vânătăi și crampe și anxietăți fără cauză, femei care pătimeau într-un număr nesfârșit de feluri, care erau măcinate încetul cu încetul de corpurile lor și care, fără a avea pe cineva căruia să-i mărturisească, apelau una la cealaltă, fiecare dintre ele zgâindu-se în propriul pătrat alb de lumină din fața lor.

O, doamne, s-a gândit mama, stând în pat. O, doamne Dumnezeule, nu voia să fie una dintre mamele suferinde și speriate de pe internet, în toiul nopții, discutând despre firele de păr care le răsăreau din chisturi, zgaibele care li se desprindeau de pe pori, microplasticele descolăcindu-se de pe un coș, dovezi fotografice! și așa mai departe. Nu voia să fie una dintre femeile care sufereau de un ceva nedefinit, o femeie spre care erau îndreptate priviri pe furiș și uitături bănuitoare. Cât de ușor ar fi fost să ai doi ochi înnegriți sau o boală ușor clasificabilă, o rană, un os fracturat, orice care putea fi privit și înțeles, o explicație încrustată în carne care să poată fi arătată oricui s-ar fi interesat: Ce e în neregulă? Orice spre care să arăți cu degetul și să spui: Aha! Asta trebuie să fie cauza tuturor relelor!

Iar astfel, în lumina stării ei complet raționale și care nu presupunea urgență vitală, faptul de a-și găsi calmul la bibliotecă i s-a părut lucrul cel mai rezonabil, căci biblioteca era depozitarul netulburat al tuturor lucrurilor cercetate și cumpănite cu meticulozitate, al unor chestiuni care fuseseră scrise și rescrise, verificate să corespundă realității, cântărite de un număr oarecare de oameni isteți și mai puțin isteți înainte de a fi făcuți pași concreți către promovarea unor idei și cuvinte, către răspândirea lor în rândul lumii. Biblioteca era un balsam. Putea aproape să simtă cum bătăile inimii i se potolesc în timp ce ea și băiatul se apropiau de clădire. Odată ajunși înăuntru, a tras adânc în piept aerul cu desăvârșire lipsit de orice iz.

La bibliotecă, a descoperit un text medical despre chisturi, în special despre cele numite chisturi dermoide, în care puteau fi găsite în rare ocazii păr, dinți, ochi. Voia să vadă fiecare lucru grețos care putea crește dintr-un trup, iar în mintea ei și-a imaginat cum niște dinți se iveau cu pocnet din chistul de pe spate, ca și cum ar fi fost produși pe o bandă de asamblare, unul câte unul, într-un șir neîntrerupt. Cealaltă carte o găsise în baza de date a bibliotecii, după care o căutase în grabă pe rafturi, din moment ce băiatul ei începuse, așa cum se spune, să se tăvălească pe jos, acolo, la etajul al doilea al bibliotecii, chiar în locul unde puteai găsi secțiunea Folclor și similare în sistemul zecimal Dewey, pe rândul numerotat 350-412. Băiatul se lungise pe podea și izbea în ea cu picioarele, deoarece printre rafturile de nonficțiune se plictisise și devenise iritabil.

Meeeeeeeergeeeem! se văicărea băiatul în vreme ce ea se uita după volum, căuta 398.3 WHI, apoi a înșfăcat de pe raft cotorul zdrențuit.

Spatele n-a încetat s-o doară ori de câte ori s-a aplecat să-l desprindă pe băiat de pe podea, ducându-l apoi cu frumosul în josul scărilor până la trenurile de jucărie dintr-un colț al încăperii destinate copiilor. De pe scaunul pe care stătea așezată, cu fiul ei pufăind și făcând ca sirena, fericit acum, a băgat de seamă că în mica încăpere de activități avea loc temuta reuniune numită Bebelușii Cititori.

Problema era că nu-i făcea plăcere compania mamelor. Sigur, dacă se întâmpla să cunoască o femeie frumoasă, interesantă, amuzantă din cale-afară și cu mintea brici, cu care să se înțeleagă bine, apoi să descopere că această femeie era mamă, totul era în regulă — mai mult decât în regulă, chiar. Era minunat. O femeie minunată alături de care putea să bombăne în voie în privința puștilor. O femeie pe care n-o deranja să se abțiguiască puțin cu vin rosé într-o după-amiază de marți. Chiar dacă nu s-ar fi sustras cu bună-știință de la prietenia cu o femeie pentru că aceasta era la rândul ei mamă, simțea că-i repugnă să lege o relație cu o femeie numai datorită maternității împărtășite. I se părea o perspectivă cu totul neatrăgătoare să se afle într-o încăpere plină de mame și progeniturile lor, fiecare femeie ținând strâns în mână punguțele de plastic mototolite cu gustări, mergând să miroasă vreun scutec pentru a vedea dacă plodul are nevoie să fie schimbat sau mânuind un șervețel ca pe o armă în timp ce alerga după copil pentru a-l șterge la nas. Mamele acelea, făcând cu rândul pentru a se holba cu ochi goi undeva nici foarte departe, nici foarte aproape, în timp ce copiii lor fugeau și urlau, făceau pipi în pantaloni, se izbeau unii de alții, mai urlau puțin, plângeau și râdeau și alergau… Mereu puteai recunoaște o mamă după acea privire, ajunsese ea să știe, o privire în care se împleteau nu numai epuizare și plictis, ci și ceva mai mult. Era ca și cum mamele se holbau către un lucru pe care-l pierduseră, ceva de care nu-și mai puteau nici măcar aminti. Ce era, oare…?

Știa acea privire atât de bine pentru că ea însăși era, de atâtea ori, întruchiparea mamei holbându-se aiurea cu ochi goi. Se pomenea în felul acesta când venea ora de spus povești, ora de joacă, în timp ce aranjau trenulețele, când se uitau la desene animate. Era copleșită de un vid, iar ea nu-și dădea seama de această stare decât în momentul în care-și venea în fire, acolo lângă fiul ei, în timp ce el imita claxonul unui camion de gunoi.

Astfel că se opusese cu bună-știință oricărei prietenii legate de contextul mamelor și nu putea suporta genul de bătăi din palme și gânguriri care se petreceau în camera bibliotecii, jocurile pe podea care deveneau obligatorii, sperieturile cucu-bau în grup și veverițelile în-pădurea-cu-alune colective, fericirea și pozitivitatea care deveneau, de asemenea, obligatorii. Ar fi fost o veritabilă adoptare a Tuturor Lucrurilor Mămicești, iar ea nu voia cu siguranță să adopte nimic de felul acesta: într-adevăr, era o mamă, dar nu era genul acela de mamă, genul care-și construia întreaga viață și ființă în jurul copilului, care-și ocupa zilele cu grupe de bebeluși și activități de bebeluși și se scufunda pe de-a întregul în curentul mămicilor, navigând de-a lungul zilelor și săptămânilor conform orarelor bibliotecii și evenimentelor civice, trimițând mesaje despre fântânile de joacă și jungla amenajată din cadre metalice, împărtășind avertismente în privința căpușelor, în privința pesticidelor cu care sunt tratate fructele și legumele. Dar iată-le acolo. Le vedea prin ferestrele care încadrau ușa. Acele mame. Acele mămici fericite.

De vază în rândul lor era mămica blondă — Marea Blondă, spunea în sinea ei de câte ori o vedea la bibliotecă sau o surprindea cu coada ochiului la marginea unui loc de joacă ori tastând isteric mesaje în spațiul pentru copii de la mall —, cu blondele ei gemene boscoroditoare, îmbrăcate în pulovere identice brodate cu adorabile căprioare și bufnițe, pe fundalul unei încântătoare scene silvestre imprimate pe fiecare fustiță, cu lungile lor cosițe mătăsoase adunate în câte o codiță legată cu fundă roz de catifea. În timp ce se târau încoace și încolo pe jos, le-ai fi putut zări căptușeala scutecelor de un galben mototolit răsărind de sub fiecare fustiță, cu numele fiecărei copile brodat pe funduleț. Celeste și Aubergine. Aceasta era Mămica-Ur, ajunsă la perfecțiune și monumentală, în ciuda faptului că-și botezase unul dintre copii vânătă, doar că în franceză. În cot o durea! Nici măcar o clipă nu se citea rușinea pentru penibilul nume vegetal, în timp ce zâmbea și râdea și pălăvrăgea și lua una și dădea alta și îmbrățișa și hrănea și, în general, se alătura oricărei chestiuni în care alăturarea era o opțiune. Acum, în timp ce mama privea de la o distanță sigură, una dintre fetele Marii Blonde i-a comunicat acesteia ceva folosind limbajul-prin-semne-bebelușesc, Marea Blondă făcându-i la rândul ei semn celeilalte fiice, care i-a răspuns atunci aidoma, după care Marea Blondă le-a cuprins pe amândouă într-o ditamai îmbrățișarea strânsă, în timp ce cădeau toate pradă unui acces de chicoteli, după care a luat sacoșa cu scutece și a scos din ea două mere roșii pe care le-a întins fetițelor, care le-au privit cu nespusă mirare și au și început să molfăie fructele suculente.

Acela a fost momentul în care Marea Blondă a ridicat ochii și a surprins-o în raza de vedere pe mama care arăta ca și cum atunci fusese trezită din pat — mama aceea cu înfățișare obosită din preajma trenulețelor, în cămașă șifonată, săraca de ea, mereu singură cu fiul ei (ce păpușă de băiat) și cu o privire stranie în ochi, de ce nu vine pur și simplu să se alăture grupului? —, după care a schițat un foarte vag gest cu mâna în direcția ei și, adresându-i un cuvânt iute și vesel mamei de lângă ea, a scos la iveală ceva din adâncurile sacoșei cu scutece și s-a ridicat pentru a se îndrepta cu pas hotărât către mamă, care și-a gravat pe chip cea mai fidelă aproximare de care era în stare a unui mic zâmbet amical, în timp ce, pe dinăuntru, intona Futu-i, futu-i, futu-i, futu-i, futu-i.

Aa, bunăăăăăă! a triluit Marea Blondă în timp ce se apropia.

Pentru o clipă, mama s-a gândit că ar putea fi realmente o vedenie, fiindcă Marea Blondă era perfectă, contururi desenate cu o mână extrem de precisă. Aducea odată cu ea, așa cum sunt unele femei capabile să o facă în mod magic, o experiență olfactivă simfonică, chiar dacă distanța dintre ele măsura încă o jumătate de încăpere, ceea ce i-a provocat mamei o asemenea intensă delectare încât a simțit o ușoară înfoiere la baza gâtului — Un dat din coadă!? s-a întrebat ea cutremurându-se —, iar în tot acest timp a uitat subit că n-o putea suferi pe această femeie, pe această Mare Blondă, un carnaval de arome în mișcare acum: adierea prospețimii pe care o împrăștiau pantalonii ei scurți albi și topul moale din cașmir, fără îndoială de-abia scoase din mașina de spălat, o esență cumva pământoasă, însă extraordinar de rafinată, ca și cum un mănunchi de paciuli fusese prelucrat într-o parfumerie franțuzească, apoi presărat câte puțin la încheieturile mâinilor și în spatele urechilor Marii Blonde, iar la final, în umbra fiecărui miros, o aromă dulce de bomboană roz de căpșună, ca o amintire din propria copilărie, un rotocol imens de gumă de mestecat, prea mare pentru gura ei, cu siropul prelingându-i-se pe bărbie. O brățară-amuletă de pe încheietura mâinii Marei Blonde a zornăit, iar atunci mama a revenit cu picioarele pe pământ din reveria ei senzorială, acolo la masa cu trenulețe, pentru a etala o grimasă nepotrivită și un semn vag de salut cu mâna.

Băiatul, până atunci atât de preocupat de trenulețele lui, a ridicat privirea pentru a face și el semn cu mâna lui murdară, foarte murdară, iar acela a fost momentul în care mama a conștientizat cât de nespălat era copilul ei, părul nepieptănat și cămașa pătată de suc la micul-dejun, pantalonii ajunși burlan și cu șezutul lălâi de la atâtea zile de purtare repetată, scutecul pleoștit și îmbibat ca un cap de mop. Ce să mai spună despre propria înfățișare, la care s-a gândit acum cu tăcută și mistuitoare oroare? Se dăduse cu anticearcăn? Dar cu deodorant? Când era ultima oară când se spălase pe față?

Hei! a abordat-o Marea Blondă, cu un aer de degajare și familiaritate pe care mama dorea în secret să-l poată avea și ea. Cum merge? Noi ne-am mai văzut pe ici, pe colo, așa-i!? a întrebat ea, arătând cu un deget către propria persoană și cu un altul spre mamă, apoi mișcându-le amical înainte și înapoi. Ar trebui să veniți în vizită pe la noi, la Bebelușii Cititori, a adăugat.

Ah, dar el e obsedat de trenulețe, a zis mama, gesticulând către băiat, care se întorsese deja la ale lui, făcând pe sirena din toți bojocii.

Sigur, sigur. Ei bine, data viitoare când sunteți pe aici…

În acest punct, a făcut o pauză pentru efect dramatic, apoi a spus pe un ton conspirativ:

Eu și fetele pornim o nouă afacere. Vindem plante medicinale! E de-a dreptul incitant. Iar tu, vreau să zic, pari genul de femeie care se dă în vânt după plante, așa-i? Naturală din cap până-n picioare și chestii din astea.

Ăăăă, poate! a îngăimat mama pe cât de senin era omenește posibil, ca și cum a vinde plante medicinale era cea mai banală chestie din lume, ca și cum știa precis despre ce vorbea această altă mamă, ca și cum era la rândul ei entuziasmată de o asemenea perspectivă. Tocmai voia să ceară mai multe informații, fiindcă ar fi fost normal și politicos să facă astfel, iar ea încerca din răsputeri să se achite de datoria asta, când miorlăiturile ascuțite ale gemenelor Marii Blonde au sosit prin aer la masa cu trenulețe.

La auzul sunetelor, Marea Blondă a făcut câțiva pași în spate, și-a dat ochii peste cap într-un gest care voia să spună Puștii ăștia, csf? și a zis:

Trebuie s-o iau din loc, dar ne mai vedem noi pe aici, da?

Okay! a spus mama, cu un elan care spera că transmitea o fervoare credibilă și dădea de înțeles ce tipă de gașcă era.

Marea Blondă a râs și i-a făcut cu mâna înainte să o ia la trap înapoi în camera cu Bebelușii Cititori, unde le-a adunat în brațe pe progeniturile ei smiorcăite pentru a le țocăi nasurile mucoase cu încântare.

Tiiiiiiiiiiit! a țipat băiatul. Tiiiiiit!

Scumpule, i-a spus mama micului ei fiu murdar, dintr-odată obosită, atât de obosită, nedorindu-și altceva, dar nedorindu-și absolut nimic altceva decât să se afle înapoi în pat. Scumpule, hai să mergem.

*

În seara aceea, după ce băiatul se încăpățânase mai bine de o oră înainte să adoarmă, mama s-a lăsat să cadă pe canapea, s-a frecat la ochi, după care a scotocit prin sacoșa de pânză în care se aflau cărțile pe care le adusese de la bibliotecă.

Un teanc pentru băiat, toate cu mașini de pompieri, autobuze și camioane cu remorci încărcate, și doar două volume pentru ea, o pereche de cărți care spera că vor face într-un fel sau altul lumină asupra stării ei actuale, deși avea mari îndoieli că era posibil. Măcar aveau, poate, să-i deturneze gândurile de la ceea ce o îngrijora continuu: de la dinții despre care nu-și putea da seama dacă deveneau sau nu mai ascuțiți, de la acea presupusă coadă despre care nu-și putea da seama dacă era constant pe punctul de a-i crește sau nu, de la șomoiogul de blană care îi cobora și îi tot cobora pe gât în jos.

Textul medical era prea specializat, prea lung, tipărit cu litere prea mici, așa că a ales în schimb al doilea volum, O incursiune în lumea femeilor magice (data publicării 1978), pe a cărui copertă apăreau tot soiul de creaturi fantastice, realizate într-un stil pe care ea îl asocia cu anii 1970, cu Nancy Drew și cu filmele de categorie B, o grămadă de umbre și de reprezentări înnegurate, cu toate contururile blurate. S-a uitat la cotor ca să confirme că era, da, nonficțiune, ceea ce părea bizar, după care a deschis cartea la primele pagini.

Deși mama presupusese că O incursiune în lumea femeilor magice avea să fie un compendiu de istorisiri lacrimogene — potrivite ca lectură de gimnaziu — despre monștrii feminini din folclor, odată ce a început s-o răsfoiască, și-a dat seama că aceasta era, da, mai degrabă un ghid decât orice altceva. După cum scria autoarea Wanda White: „Am plecat în căutarea femeilor mitice, o expediție de cercetare care m-a purtat pe toate cele șapte continente și s-a întins pe întreaga durată a carierei mele profesionale. Cartea de față este încununarea acelei munci. Chiar dacă unii dintre colegii mei au pretins că domeniul în care lucrez — și anume, etnografia mitică — nu este unul potrivit studiului științific, prezint în paginile care urmează informații care le vor infirma în mod irevocabil ipotezele“.

„Înțelegând obiceiurile, dieta și tiparele vieții acestor făpturi“, continua autoarea puțin mai târziu în text, „veți fi capabili la rândul vostru de a le întâlni în sălbăticie și de a le experimenta caracterul magic la prima mână.“

În cuvântul-înainte, Wanda White explica faptul că era „interesată de felurile în care feminitatea se manifestă la nivel mitic“ și că acorda o atenție particulară „experienței maternității și a felului în care aceasta problematizează, accentuează sau neagă feminitatea“, după care, continua întrebându-se:

Care sunt identitățile la care apelează femeile când cele pe care le au eșuează? Cum își extind femeile hotarele identității pentru a îngloba toate părțile ființei lor? În ce feluri ar putea femeile apela la lumea naturală pentru a conferi expresie celor mai profunde dorințe și fanteziilor lor primare?

Nu exista nicio fotografie cu autoarea, doar o scurtă biografie la sfârșitul cărții, unde se puteau citi următoarele: „Wanda White a obținut o diplomă de doctor în biologie și predă la Universitatea din Sacramento. A activat toată viața în domeniul etnografiei mitice“.

Mama asimila toate aceste lucruri cu starea de spirit a unei persoane care asistă la o vindecare prin credință sau participă la o prezentare de ofertă temporară — mai exact, cu un interes moderat și ușor perplex, combinat cu un scepticism de bun-simț. Totuși nu s-a oprit din citit.

În primul capitol, White povestea că Femeile-Pasăre din Peru trăiau în coroana înaltă și înfrunzită a pădurii ecuatoriale, unde își construiau cu mare iscusință cuiburi sofisticate din stuf și vreascuri. În carte apăreau și imaginile câtorva adăposturi, unul dintre ele arătând ca un glob rotund, cu o mică gaură într-o parte, cocoțat la o înălțime de peste douăzeci de metri, un altul, ca o structură multistratificată, cu nimic mai prejos față de lucrările lui Andy Goldsworthy. Femeile-Pasăre se hrăneau cu fructe și insecte, luând în mod regulat mesele în colectivitate, împărțind mâncarea și croncănind între ele ore întregi. Femeile-Pasăre nu se nășteau astfel, penele și ciocul începeau să le crească după vârsta de șaizeci de ani, iar asta numai dacă nu se căsătoreau niciodată și nu aveau copii. Nu era limpede care era factorul declanșator al unei asemenea transformări; oamenii din micile sate peruane puneau adeseori pe seama „chemării păsărilor“ disparițiile femeilor singure mai vârstnice. Sătenii gesticulau către pădure și arătau spre cer, dând din mâini ca și cum ar fi zburat în timp ce încercau să explice. Femeile-Pasăre își petreceau ultima parte a vieții zburătăcind dintr-un copac în altul, scoțând cele mai mirifice strigăte și învățând să zboare. White pretindea că văzuse cu ochii ei odată o Femeie-Pasăre, în timpul a ceea ce ea numea „zborul din amurg“ — atât primul, cât și ultimul zbor pe care Femeia-Pasăre avea să-l execute —, căci odată ce învățau să zboare, călătoria lor inaugurală prin văzduh avea să le conducă la mare depărtare de cuibul pe care-l construiseră, către linia orizonului, spre o destinație necunoscută. Tot ce știa White era că Femeile-Pasăre care învățau să zboare, odată plecate, nu se mai întorceau niciodată, iar celelalte Femei-Pasăre aveau să cânte zile în șir după aceea, cu niște sunete pe care le descria drept „suave vaiere de o înaltă virtuozitate, pe potriva unui Beethoven sau Mozart, dacă aceștia ar fi fost păsări“.

Numai până aici a reușit mama să citească înainte să o ia somnul, acolo pe canapea, pentru a-i apărea în vis un copac ridicându-se falnic, plin de frunze și cântece păsărești, un apus pirotehnic, apoi, o respirație adâncă. O aruncare în gol. Lipsită de greutate, lipsită de corp, doar mișcare și cer. O prăbușire fără sfârșit.

*

Joi s-a trezit cu părul murdar, în aceeași bustieră pe care o purta de mult prea multă vreme (pe timpul nopții și al zilei și, din nou, al nopții și al zilei următoare), în același moment în care s-a trezit și micul trup care se afla lângă ea în pat, ce mai conta ce oră era, și n-avea cum să se întâmple altfel. O trezise deja în acea noapte? De două ori? Chiar de trei? Avusese vreun coșmar? Nevoie de apă la ora trei noaptea? O suzetă pierdută? Nu conta, copilul se trezea odată cu răsăritul, iar ea rămânea întinsă în pat cu ochii închiși. Poate că dacă nu fac nicio mișcare, n-o să mă bage în seamă. Aceasta era mereu speranța care i se derula prin minte, dar el i s-a urcat pe piept, și-a pironit fața drept în fața ei.

Mama, a zis el. Sus. Sus, sus, sus, sus, sus.

OK, a spus ea, fără să se miște.

Mama, sus, a repetat el. Joc trenulețe.

Pe jumătate încă adormită, și-a tras pe ea pantalonii șifonați de pe podea și singura bluză care era doar puțin purtată, dintr-un sertar. Băiatul coborâse deja la parter cu scutecul din timpul nopții atârnându-i la spate, la șinele de tren care acopereau podeaua din sufragerie. Și-a lipit micul lui obraz moale de scândurile răcoroase de lemn pentru a privi cum se mișcă roțile trenulețelor.

Tuuuuu tuuuuuuu, a făcut el ca sirena. Tuuuuuuuuuu.

În fiecare dimineață, același lucru: ora șase, șinele de tren de pe podeaua din sufragerie, o tigaie grea pe aragazul din bucătărie, un pătrățel de unt, chiftele de cartofi înghețate scoase dintr-o pungă boțită din congelator, un praf de sare, o cutie de iaurt în frigider, spală-i castronul de plastic lăsat în chiuvetă din seara precedentă, spală-i farfuria în formă de tractor pentru că e singura farfurie din care micul prinț acceptă mâncarea, întoarce chiftelele de cartofi, umple castronul, spală-i furculița și lingura, așază chifteluțele pe farfurie, iar farfuria, pe mica masă de plastic din colțul bucătăriei.

Lăptic sau suc, scumpule? Lăptic sau suc?

A mâncat o banană, din care a vrut și el — nu propria lui banană, ci pe a ei, ce mai rămăsese din ea — pentru că, da, încă îi mai era foame. A vrut să apese el butonul de la blender când mama și-a făcut un smoothie, însă zgomotul aparatului îl speria, așa că s-a aruncat la podea într-o criză violentă de nervi, pentru că nu voia să se audă atât de tare când apăsa butonul, iar el trebuia să apese butonul.

Scumpule, a zis ea, știi că face mult zgomot. În fiecare dimineață face mult zgomot.

Nu, mama. NUUUUUUUUUUUU, a țipat el.

În fiecare dimineață, la fel. În fiecare zi, la fel. După micul-dejun, jocul cu trenulețele, apoi citește o carte despre trenuri, citește aceeași carte din nou și din nou, asta e ultima dată și încă o dată, okay, dar numai o singură dată, apoi ia-o în jos, traversează strada aglomerată și fugi de-a curmezișul parcării de la biserică până la calea ferată din vârful dâmbului. Examinează șinele de tren. Scormonește printre pietre.

Nu arunca cu pietre, scumpule. Nu aruncăm cu ele. Ține-ți echilibrul pe șinele de tren.

Începe să se enerveze. Țipă și lovește pietrele cu piciorul. Liniștește-l și discută cu el despre tot felul de vagoane de tren. O să treacă un tren în curând? Mama nu știa. Trebuia pur și simplu să aibă răbdare și să aștepte.

Erau toate astea plictisitoare? Da, știa că erau plictisitoare și voia pe cineva, pe oricine, care să înțeleagă monotonia, rutina aceea care amorțea creierul, felul în care activitatea ei mentală începea să încetinească de cum se trezea, în fiecare dimineață, pornind cu speranțe mari, energie și idei despre proiecte artistice, o zi însorită, un băiat fericit și obiective atinse, apoi felul lent, dar metodic, în care acele speranțe se năruiau până când deveneau considerațiile mecanice despre ce să mâncăm și ce să curățăm, agonia lentă a Orarului — ora de mic-dejun și ora pentru plimbare și ora mesei de prânz și ora pentru nani și ora pentru o gustare, ora pentru caca, ora mesei de cină —, asta, apoi cealaltă, după care asta din nou, până când fiecare gând în parte îi zbura din minte și lăsa în urma lui doar o stare de epuizare fizică, o durere în partea de jos a spatelui, păr gras, o senzație de balonare de la toți acei biscuiți în formă de pește și mustind de sare pe care-i mânca. Vorbea în graiul copiilor și punea constant tot felul de întrebări despre caca.

Căcălică la oliță, i-a sugerat băiatului când s-a plâns că-l doare burtica.

Împlinise doi ani de ceva timp și trebuia să facă la oliță. S-a așezat de bunăvoie pe oliță, iar ea i-a citit o carte cu titlul Olița, despre cum să faci caca la oliță, apoi, când într-un final trebuia să facă, el a cerut: Căcălică în scutec.

Dar, scumpule, încearcă olița.

Nu! a spus el, ridicându-se în picioare. Căcălică în scutec!

Ea a suspinat.

Sigur, a zis. Okay.

I-a pus un scutec, iar băiatul s-a dus în spatele fotoliului capitonat și a scos capul pe după colțul acestuia.

Hai, căcălică, a zis el.

A gemut și s-a scremut, uitându-se țintă la ea în timp ce defeca, așa cum îi făcea plăcere. Când a ieșit la lumină, scutecul îi stătea bombat în urma tuturor străduințelor sale.

Șterge-mă la fund, i-a zis el.

Iar mai târziu în seara aceea, băiatul nu a vrut să adoarmă. Ore și ore, ore de-a rândul, ore în șir, au stat întinși unul lângă altul, ca într-un duel. Ea nu și-a îngăduit să mârâie, să latre feroce, să-și dezvelească dinții, să-și îngusteze ochii și să-și lase urechile pe spate, deși i-ar fi plăcut să facă toate aceste lucruri.

Casa lor era un bungalou cu unghiuri ciudate și fusese construită la mijlocul secolului de un arhitect care nu știa să construiască. Când se mutaseră, i se păruse de-a dreptul fermecătoare — de fapt, își convinsese soțul că exact acela era locul unde trebuiau să locuiască, în ciuda instalației electrice îndoielnice și a faptului că exista o singură baie —, dar acum o enervau ușile, toate fiind prea înguste sau prea scunde. Niciunul dintre colțuri nu era în unghi drept. Și, indiferent de cât de multă curățenie făcea, locul nu i se părea niciodată curat. Casa asta, s-a gândit ea, înfuriindu-se, o furie care continua să crească. În pizda mă-sii de casă.

Iar în loc să numere oi, acolo în pat, în timp ce aștepta ca băiatul să adoarmă — în timp ce el se rostogolea și-și încurca, după care-și descurca picioarele în cearșafuri, în timp ce el cerea apă, mâncare, se smiorcăia, încerca să se joace cu ea, se bosumfla când ea îl îndemna să tacă, spunându-i Hai la nani, e timpul să-ți lași corpul să se odihnească —, în timp ce băiatul se împotrivea și se zvârcolea, iar ea stătea nemișcată și tăcută lângă el, își imagina că lovește cu pumnul până găurește pereții tencuiți. Cât de satisfăcător ar fi fost să-și adune forța trupului, să simtă cum oasele se zdrobeau când pumnul înregistra primul contact cu peretele dur. Mâna avea să-i sângereze. Probabil că încheieturile degetelor aveau să i se rupă. Dar felul în care ceda peretele, în care se dărâma, pagubele… Exista o ușurare pe care o putea aduce violența, își dădea acum seama.

Croșeu, croșeu, croșeu. O oră acolo, lângă băiat. Croșeu. Două ore. Încă treaz. Într-o altă seară, ar fi plâns. Într-o altă seară, s-ar fi dat jos din pat și ar fi coborât la parter și l-ar fi ignorat când el s-ar fi furișat din dormitor și ar fi coborât ușurel treptele, ar fi rămas citind pe canapea și nu l-ar fi băgat în seamă când el s-ar fi cuibărit în golul brațului ei, ar fi făcut orice ar fi avut chef să facă și l-ar fi lăsat să adoarmă la orice oră ar fi vrut el, oriunde ar fi vrut, pentru că nu mai putea. Pur și simplu n-ar mai fi putut sta întinsă în pat lângă el o singură clipă în plus, pentru bunul Dumnezeu.

Trebuia să-și distragă atenția. Să citească ceva. Orice care să-i alunge din minte dezamăgirea și disperarea care se adunau în sinea ei. Și iat-o acolo, pe noptieră, O incursiune în lumea femeilor magice. Bineînțeles.

Nu pornise lectura Incursiunii de la început la sfârșit, ci simțise imboldul de a-i permite tomului să-și deschidă burta de pagini la întâmplare, ca ea să citească orice se întâmpla să fie acolo. Fiindcă avea impresia că ghidul acela nu era un obiect oarecare care exista în lume, ci mai degrabă o entitate de sine stătătoare care, de fapt, avea lucruri de spus și care-i vorbea, ei în particular. Ca atare, nu putea pur și simplu să fie citită în felul obișnuit.

Despre ce vrei să vorbești acum? se gândea ea în timp ce scotea cartea din sacoșă în parc și, ca și cum i-ar fi răspuns, aceasta se deschidea foșnind la „O excursie în Antarctica“ sau „Câteva idei despre transformare“.

În seara asta, așteptându-se ca soțul să sosească în sfârșit acasă a doua zi, stătea lungită în căldura înăbușitoare a dormitorului, cu fiul său sforăind alături (nu-i luase decât între două și trei ore!), și a deschis cartea într-o doară la secțiunea intitulată „Soiuri domestice“.

Conform lui White: „Chiar dacă cercetările mele desfășurate în străinătate au fost cu siguranță unele dintre cele mai captivante și fascinante din cariera mea, nu trebuie trecute cu vederea rasele domestice de femei magice și, de fapt, acestea își merită cu prisosință propria analiză onestă și serioasă“.

Ei, dacă e pe-așa, s-a gândit mama. Hai să vedem.

În paginile acelea, a găsit-o pe Nimicitoare:

… un tip de vietate modernă atrasă de și concentrată asupra tuturor lucrurilor legate de cariera, succesul, câștigurile financiare și puterea ei. Această vietate nu aparține niciunuia dintre domeniile profesionale în particular, dar poate fi întâlnită în cele mai înalte eșaloane ale ariei de competență pe care și-a ales-o.

Se va îmbrăca așa cum va considera de cuviință, adoptând orice stil vestimentar, iar dacă veți avea suficient nenoroc încât să faceți negocieri cu aceasta de pe poziții antagonice, fiți precauți: o privire tăioasă vă poate lăsa infirm zile întregi. Un cuvânt dur este capabil să dea naștere la îndoieli profunde și devastante privind toate deciziile pe care le-ați luat în viață. Câteodată — deși aceasta e o teorie personală încă neconfirmată, chiar dacă bazată pe ani de observație — o Nimicitoare ar putea căpăta aproape pe nesimțite un aspect oblic, învelișul ei corporal asumându-și o nouă ascuțime, chipul îngustându-se către exterior ca într-un unghi, în timp ce fruntea, nasul și bărbia se preschimbă într-un soi de lanț muntos accidentat. Poate că este magie la mijloc sau poate că de vină e îmbătrânirea. (Cu fondurile potrivite, m-aș apuca bucuroasă să proiectez un studiu adecvat.)

O Nimicitoare ratată este, ce-i drept, o vietate jalnică, deși nu mai puțin caustică. În afara zonei afacerilor, o veți găsi în mijlocul unui cămin imaculat, cu copii ascultători și un partener la fel de docil, întreaga gospodărie respectând un orar strict. Nimic altceva cu excepția perfecțiunii nu va fi acceptat de către această rasă de Nimicitoare, ale cărei visuri, acum deturnate, își vor găsi o expresie chiar și mai agresivă. Doresc familiei ei tot binele din lume.

O Nimicitoare va prefera parteneriatele domestice ambigue cu alte femei. Dacă relațiile au o natură sexuală sau nu, asta va fi cel mai probabil întotdeauna imposibil de stabilit.

V-ați putea imagina că alte femei privesc cu dispreț o Nimicitoare, fapt ce s-ar datora spiritului binevoitor și altruist care deseori animă cercurile sociale feminine, însă am descoperit că, mai mult decât atât, inversul este valabil: femelele beta din proximitatea unei Nimicitoare o vor privi cu mare stimă și se vor hrăni din puterea ei, dezvoltând de-a lungul a mai multe luni sau ani propriile avataruri ale propriului sine de Nimicitoare.

Mama a închis ochii. Cum o fi să stai printre femei care posedă aceeași vitalitate însuflețitoare? Să construiești vaste imperii și lumi pe care nici în gând nu le-ai visat? Să controlezi schimbul de idei, evoluția unei societăți? Nu fusese niciodată prea interesată de succes sau putere în sens tradițional, dar pentru o clipă și-a dat seama de mirajul lor, un imperiu condus doar de femei, apoi de mirajul unei dominații care ar fi putut face totul să se năruie, dintr-un capriciu. Un întreg regat în ruine, ca manifestare a furiei nestăvilite a unei singure femei. O încăpere distrusă și lăsată de izbeliște. Orice, numai să lase ceea ce simțea undeva în afara propriului corp, căci ținuse în ea aceste sentimente mult timp și nici că și le mai dorea de acum încolo.

*

Pe lângă părul care începuse să-i crească pe gât și acum pe umeri, pe lângă dinții ascuțiți și coadă, în dimineața următoare avea sânii umflați și dureroși, iar în partea inferioară a spatelui era chinuită de crampe. O durere de cap stăruitoare, puternică pulsa surd pe fundalul a tot ce făcea. Știa ce însemna asta. Era ceva firesc sau, cel puțin, normal de când îi revenise menstruația, la un an după venirea pe lume a bebelușului, fie un diluviu strălucitor, fie un pârâiaș mâlos, o săptămână de șuvoaie sau vreo două zile de aproape nimic. Nu se mai putea baza acum pe altceva legat de reproducere, în afară de suferință.

Niciodată înainte nu experimentase un asemenea tip de agonie înainte de menstruații, o stare atât de intensă încât le înțelegea acum pe acele femei care își ucideau soțul, apoi invocau SPM-ul în apărarea lor. Singurele ei instincte în această perioadă tindeau către violență.

Pentru a-i spori agonia premenstruală, pisica neagră și grasă, cu blana neîngrijită ridicându-i-se în ciufuri de forme ciudate, cu ochii mari și verzi lipsiți de inteligență, tot mieuna și iar mieuna pe exact acea frecvență care alimentează intenția homicidă.

Era cumva posibil să fi lovit ușor pisica — în mare parte fără să vrea, din moment ce arătarea era continuu printre picioarele ei, cerând mai multă mâncare, dar un pic și intenționat, suficient cât să înalțe o arteziană de neîndoielnică plăcere criminală în coșul pieptului? Da.

Afară, afară, afară, afară, afarăafarăafarăafară, a bombănit ea, tunând și fulgerând prin bucătărie pentru a încerca să prindă animalul, care s-a strecurat printre picioarele scaunelor, apoi a șters-o sub masa unde mâncau.

Mama a început să tropăie ca s-o sperie, iar când pisica a ieșit, a înhățat-o de trunchiul rotunjit ciudat. Pisica a părut o clipă că se dezumflă ușor și a scâncit ca o jucărie. Picioarele mici i se bălăbăneau în aer în timp ce o căra spre ușă, de unde i-a făcut apoi vânt pe verandă.

Iubise pisica, pe vremea când fiul ei încă nu exista. Era o vietate splendidă, cu blana de un negru pur și extravagant înfoiată, cu ochi bulbucați și verzi ca ai unei bufnițe și un mieunat delicat de prințesă, pe note înalte, care amintea de sunetul unui clopoțel. Era nemaipomenit de frumoasă și, în aceeași măsură, uluitor de idioată. Mieuna în disperare până când mergeai și îi arătai cu degetul bolul cu mâncare și i-l fluturai puțin dinaintea ochilor, moment în care începea să înfulece ca și cum era moartă de foame. Se repezea întotdeauna fix în aceeași direcție în care mergea și mama, inevitabil ea o călca, iar pisica scotea un chirăit înfiorător și o ștergea ca din pușcă în beci. Mânca prea mult și era supraponderală, nemaiputându-se curăța singură cum trebuie, astfel că mama era nevoită să-i spele săptămânal rahatul închegat pe blana din jurul fundului și făcea asta cu un imens dezgust. Igienizarea era necesară, câtă vreme pisica era predispusă la infecții ale tractului urinar, din cauza a ceea ce veterinarul numise o vulvă anormală.

Dar am reușit să ajungem împreună până aici! avea soțul ei obiceiul să spună cu multă căldură de fiecare dată când ea se plângea în privința animalului.

O ținea în poală pe proastă și îi lua partea.

Gândește-te doar la asta, noi și această pisică am evoluat cu toții dintr-un organism unicelular și am reușit, împreună, să ajungem în acest moment al istoriei. Suntem niște învingători!

Mama lăsa să-i scape un râs hodorogit ca lătratul unui câine bătrân, fiindcă bineînțeles că nu se gândise niciodată la subiect în termenii aceștia, iar asta o transforma pe pisică, cel puțin pentru o bucată de vreme, mai degrabă într-un camarad triumfător decât într-o pacoste fără rost, însă nu dura mult și camaraderia se risipea.

Ah, sigur, da, reușiseră împreună. Dar, ca să fie cinstită, pisica n-ar fi ajuns acolo fără intervenția umană. Rasa ei va fi fost de pisică de palat, pisica unei regine, o pisică așezată pe o pernuță de mătase toată ziua și hrănită cu carne mărunțită, gătită de un bucătar rumen în obraji. Prin urmare, animalul chiar merita într-un fel să moară, dacă jucai după regulile evoluției.

Mama nu voia acum încă o ființă care să aibă nevoie de ea, care să aibă nevoie să fie mângâiată, hrănită, spălată, alintată și urmărită pas cu pas. Nu voia acum decât liniște și să nu fie atinsă.

Senzația că societatea, lumea adulților, căsătoria, maternitatea, toate aceste lucruri erau cumva proiectate cu mare măiestrie ca să pună o femeie la colț și s-o țină acolo — această idee începuse s-o apese. Firește, toate astea îi mai trecuseră prin minte și înainte, dar, după ce venise pe lume fiul ei, ideile luaseră o formă nouă, căpătaseră o greutate cu care nu mai puteai jongla, apoi, după ce renunțase la slujbă, senzația asta devenise chiar și mai pregnantă, în timp ce corpul ei se străduia să-și regăsească un echilibru. Iar odată ce nu mai rămăsese cu nimic din ceea ce fusese înainte — din cariera ei, din chipul ei atrăgător, din ambiția ei, din hormonii pe care-i cunoștea — o conspirație antifeministă părea nu doar plauzibilă, ci aproape inevitabilă.

Trebuia să meargă în ziua aceea să cumpere mâncare pentru pisică și diverse alimente, iar ea nu voia să iasă să cumpere mâncare pentru pisică și diverse alimente, dar chiar și așa, a mers la cumpărături.

În magazin, n-a putut ieși din logica acestei gândiri, că era prinsă în capcană, că totul era o conspirație, iar dispoziția ei a luat-o la vale și mai mult, în ciuda eforturilor de a avea gânduri pozitive și de a alege să fie fericită.

S-a întrebat dacă nu cumva e isterică, în timp ce împingea căruciorul printre rafturile cu produse și pe lângă secțiunea cu delicatese. Era ultimul lucru pe care și-l dorea. Întotdeauna se mândrise că nu fusese o femeie isterică, ci mai degrabă una inteligentă, cu argumente la obiect, care uneori se mai îmbufna puțin, dar care era cel mai adesea o companie grozavă.

Bineînțeles, știa că însuși conceptul de „femeie isterică“ era un construct sexist, iar ea respingea etichetarea asta cu totul, însă voia să se asigure și că, din capul locului, nimeni n-o putea vreodată asocia cu o asemenea etichetă.

Băiatul bolborosea, Prăjiturică, prăjiturică, prăjiturică, din scaunul lui din cărucior, apoi a făcut semnul pentru te rog, frecându-și palmele în sus și în jos pe piept și privind-o cu ochi mari.

Ea a zâmbit, l-a atins pe nas și a luat-o cu pași șerpu­itori, distrată, către raionul de panificație.

Nu era isterie dacă revendicarea în privința căreia persoana era isterică se dovedea justificată, dacă sistemele din care persoana făcea parte erau din start gândite astfel încât să pună femeia într-o poziție nefavorabilă. De fapt, chiar dacă într-o definiție istorică aproximativă a isteriei s-ar fi considerat drept cauze uterul și hormonii feminini care își fac de cap, tocmai aceste elemente nu reprezintă un handicap pentru femei, ci ceea ce le ridică pe o treaptă superioară, ascuțindu-le mintea, făcându-le să devină conștiente de realitatea politicilor de gen și rafinându-le abilitățile de gândire critică până când pot tăia în carne vie.

Da, cu siguranță, furia ei înverșunată era parțial un efect secundar al proceselor fiziologice, dar cum era posibil să nu fii iritat după ce ai adus pe lume un copil? s-a întrebat ea în timp ce lua un triunghi mare de brânză și-l adulmeca, înregistrând o complexitate a mirosurilor până atunci necunoscută ei — fân, fum, miere, un iz fungic de mosc, un damf dulce-putred. Incredibil, s-a gândit în timp ce punea brânza la loc. O sensibilitate premenstruală, și-a spus în sinea ei, deși lucrul de care se temea — și-a dat brusc seama — era că toate astea nu însemnau altceva decât o altă evoluție de natură canină, acest simț acut care devenea din ce în ce mai puternic pe măsură ce se plimba prin magazin: drojdiile fermentate din raionul de brutărie, bicarbonatul de sodiu și cacaua amară a prăjiturii cu bucăți de ciocolată a băiatului, laptele în toate stările de prospețime și acreală, oțetul dinspre tejgheaua cu măsline, câmpurile moarte de ierburi din raftul cu pâine ambalată, notele stringente ale cafelelor proaspăt măcinate.

Era vie într-un fel cu totul nou în timp ce se plimba prin magazin, fața fericită a băiatului mânjită cu ciocolată. A mirosit ceaiul negru și murdăria jilavă a urinei stătute din scutecul lui, apoi sarea și iarba de mare din secțiunea de alimente marine. Băiatului îi plăceau homarii din acvariu, cu cleștii lipiți cu bandă, bălăcindu-se laolaltă într-un banc în apa tulbure. S-au oprit să privească animalele bulucindu-se unele peste altele și izbindu-se de geam.

Magazinul este un loc al opresiunii, s-a gândit ea în timp ce împingea căruciorul mai departe, pe lângă o doamnă în vârstă care lucra acolo și care gătea mostre de pește file într-o tigaie electrică, la un mic pupitru.

Îmi dai și mie o gură? l-a întrebat mama pe băiat, arătând cu degetul prăjitura. Împărțim?

El i-a întins prăjitura, iar ea a ciugulit de pe margine.

Mulțumesc, i-a spus prin semne, iar el a bătut din palmele lui murdare.

Își dorea să fi putut mânca o prăjitură întreagă, o duzină de prăjituri. O cuprinsese dintr-odată o poftă nestăvilită, dar nu, nu era bine ce se întâmpla. Nu prăjituri voia. A mers către galantarul cu carne și a cumpărat trei bucăți de antricot de vită, mirosul monedelor, al sângelui și al morții făcând-o să lunece într-un hău al foamei. Cât de frumoase erau! Cum nu băgase niciodată înainte de seamă frumusețea lor, roșul adânc al cărnii, în contrast atât de puternic cu vinele albe de grăsime. Fiecare dintre ele e o capodoperă în miniatură, s-a gândit ea, lingându-se pe buze. A cerut mai multă carne: un kilogram de ceafă tocată; dacă mă gândesc mai bine, mai dați-mi jumătate. Șase cârnați nemțești. Dar carnea aceea pentru tocăniță? Arăta delicios. Îmi puteți da o jumătate de kilogram din aceasta? Și ia te uită la acea bucată de pulpă superioară pentru friptură. Bucata aceea cât un oposum de mare, a zis ea, arătându-i măcelarului, care a râs pe înfundate în timp ce o cobora din camera frigorifică. Și câteva frigărui kebab gata asamblate, ca să fie totul ca la carte, pentru legume, fiindcă așa era sănătos, a spus, venindu-și în fire.

Da, legumele erau un semn clar de civilizație. Câinii n-ar fi mâncat legume.

Numai ascultă ce spui, și-a zis în sinea ei.

Încetează, i-a dat replica un alt sine. Încetează să mai vorbești cu tine însăți.

Căcat, s-a gândit ea.

Era o zi de vineri, iar soțul ei avea să ajungă acasă de la muncă spre seară. Avea mai bine de cinci kilograme de carne roșie în cărucior. Încă mai trebuia să cumpere suc, șervețele umede, iaurt, banane, snack-uri crocante și o pungă de morcovi civilizați până în plăsele.

Imaginați-vă cum e să încerci să cumperi snack-uri crocante pentru acasă, alături de un copil mic și cu un simț al mirosului amplificat, aproape animalic, în timp ce grozăvia societății patriarhale plutește sumbru din spatele fiecărei cutii de biscuiți cu temă rustică, se face simțită în foșnetul fiecărei pungi cu covrigei pe care pui mâna.

În timp ce ieșea pe ușile glisante automate ale magazinului spre parcare, cineva din spate i-a rostit numele, iar ea s-a întors.

Sally — celibatara, drăgălașa, tânăra, fericita și blonda Sally — i-a făcut cu mâna și aproape că a dat fuga spre ea, toată numai zâmbet.

Hei, cum merge treaba!? a întrebat, îmbrățișând-o pe mamă și ciufulindu-i băiatului părul. Nu te-am mai văzut nici nu mai știu de când. E adorabil să stai acasă cu domnul de aici? Pun pariu că e superdistractiv.

Sal lucra la galeria comunitară unde mama fusese directoare înainte să se retragă. Făcuse alegerea corectă. Chiar făcuse. Să fie la muncă în timp ce nou-născutul ei se dădea de-a dura pe podeaua acoperită cu linoleum a creșei fusese ca o agonie, însă și statul acasă însemna tot un fel de agonie, doar că diferită.

Voia să-i spună fetei: e complicat. Nu mi-am imaginat niciodată că voi deveni persoana care sunt acum și nu știu cum să fac asta să meargă. Mi-ar plăcea să fiu mulțumită, dar, dimpotrivă, mă simt captivă într-o închisoare pe care mi-am construit-o cu mâna mea, în care mă chinuiesc singură la nesfârșit, până când mă trezesc mâncând cu pumnul fursecuri Fig Newton la miezul nopții, ca să nu încep să plâng. Ca și cum normele societății, așteptările ce țin de gen și obtuzitatea exasperantă a biologiei m-au obligat să devin această persoană, chiar dacă îmi vine greu să descifrez cu exactitate cum am ajuns în punctul acesta. Nu trece o secundă să nu fiu furioasă. Mi-ar plăcea ca într-o zi să-mi îndrept propriile opere de artă către o critică a sistemelor vieții moderne, care pun toate aceste lucruri în mișcare, însă creierul nu-mi mai funcționează așa cum o făcea înainte să am bebelușul, iar acum sunt efectiv bătută în cap. Mi-e teamă că n-o să mai fiu niciodată deșteaptă ori fericită sau slabă. Mi-e teamă că m-aș putea transforma într-un câine.

În schimb, i-a zis cu zâmbetul pe buze: îmi place la nebunie. Îmi place la nebunie să fiu mamă.

*

Mă tot gândesc la un nou proiect, a spus ea, stând în ușa băii în acea seară — vineri! —, în timp ce soțul ei îi turna băiatului apă călduță peste cap. Ceva care să aibă de-a face cu sfărâmatul unor lucruri, poate? Mi-ar plăcea să folosesc o bâtă. Sau un topor.

Ooo, cum ar fi să pictezi cu o ghioagă? a întrebat soțul ei.

Mda… a spus ea, nu foarte convinsă.

El a râs și a început să-l săpunească pe băiat pe cap.

Ceva legat de mame, de furie și de sfărâmat chestii, a continuat ea. Dar, știi tu, în cheie artistică.

Mame, a repetat el.

Sunt foarte supărate, a zis ea.

Supărate? a întrebat el.

Nu contează.

Dacă m-ai pune să ghicesc care ar fi următorul tău proiect, a spus el, aș zice că te antrenezi să devii măcelar, pentru că avem un frigider plin de carne.

Nu e plin de carne, a spus ea. Sunt și alte lucruri.

Încă mai crezi că te transformi în câine? a întrebat-o, cu sprâncenele ridicate în felul acela special în care ar fi vrut să spună: Să știi că glumesc, dar tot cred că ești un pic dusă.

Încetează, a spus ea. N-am nimic. Ba chiar am fost la Bebelușii Cititori săptămâna asta. În fine, i-am văzut pe Bebelușii Cititori când am fost la bibliotecă.

Cum a fost?

Insuportabil, a răspuns ea și amândoi au râs.

Era recunoscătoare pentru faptul că-i făcea el baie, deși între timp o rugase să pună prosopul băiatului în uscător pentru a-l încălzi, să aducă o felie de pâine prăjită ca băiatul să mănânce, să meargă în camera copilului ca să-i aducă pijamaua, toate acestea cât timp el stătea așezat pe capacul lăsat al vasului de toaletă, lângă cada de baie, citind ceva pe telefon. Bineînțeles, avea să facă toate aceste lucruri, chiar dacă le făcuse de una singură și săptămâna trecută, fără măcar o posibilitate de a primi ajutor, dar n-ar fi părut meschin să-i atragă atenția? Tot ce voia cu adevărat era să se așeze pe canapea și să se uite în gol pe fereastră o bucată de vreme — chiar și numai zece minute —, însă soțului ei îi plăcea când era vioaie și vorbăreață la întoarcerea lui acasă. Până la urmă, stătuse în mașină mai multe ore, venind tocmai de la Minneapolis sau Chicago — și, la rândul lui, era extenuat, fiindcă întreaga săptămână rămăsese treaz până târziu la hotel, citind sau navigând pe internet ori, pur și simplu, nefiind în stare să doarmă, din cine știe câte motive: în cameră era prea liniște sau comandase room-service prea târziu, ceea ce îi provocase indigestie. Pe bune, nu era deloc ușor să stai mereu la hotel, îi adusese el la cunoștință.

Dacă, în momentul în care ajungea acasă, era primit de o mamă care se tot plângea sau de un băiat cu purtare necorespunzătoare, sau într-o casă dezordonată, asta îl făcea să fie stresat și nu era oare mai bine să se poată bucura de o revenire liniștită, de puțin timp liber — în jur de o oră în fața calculatorului — care să-l ajute să se destindă după atâta stat la volan?! Mama îi făcea așadar pe plac de mai mulți ani, iar acum și-a reamintit singură — din nou și din nou și din nou, trebuia să-și amintească asta și gata —, soțul ei nu era un om rău.

După baie, l-a pus ea pe băiat la nani, fiindcă soțul trebuia să termine niște e-mailuri pentru serviciu, chiar dacă avusese întreaga săptămână la dispoziție să facă asta. I-ar fi plăcut mai degrabă să iasă din casă cu totul, chiar din momentul în care soțul ajungea, și să-și petreacă toată seara într-un bistro ori cafenea, fie asta, fie să se închidă singură în camera de oaspeți și pur și simplu să-și dea frâu liber imaginației — un proiect artistic ori o ținută vestimentară, o viitoare vacanță. Voia să găsească o portiță de ieșire, dar ar fi însemnat un veritabil inconvenient pentru soțul ei, pentru întreaga familie, după cum suna exprimarea lui, așa că a rămas acasă.

Poate că până la urmă era într-o dispoziție bună, chiar dacă avea impresia că se preface? Poate că era de fapt distractiv să rămână acasă și să stea toți împreună, ca o familie, de îndată ce soțul ajungea acasă? În fiecare săptămână, cântărea în mintea ei aceste potențiale scenarii, încercând să se convingă singură.

După ce a reușit în sfârșit să-l adoarmă pe băiat, soțul i-a spus cât era de încântat s-o vadă fericită, cât de mult își dorea ca ea, știi tu, să-și intre în ritm. Stăteau pe canapeaua veche, în timp ce televizorul rula un film străin pe care el îl alesese. El i-a mângâiat părul moale de pe antebrațe, după care mâna i s-a strecurat pe sub pantalonii de pijama și i-a atins firele de păr de pe gambă, degetele urcându-i pe coapsă — nu erau mici și țepoase, ca de obicei, ci crescuseră la loc zdravăn, deși se răsese pe picioare la un moment dat în săptămâna aceea, însă părul era din nou la locul lui, încă și mai viguros.

Mmmm, a zis el, îngropându-și capul la baza gâtului ei și prinzând-o de ceafă cu o mână, în care ținea strâns un ditamai ciuful.

Ah, a murmurat în timp ce o săruta, luat prin surprindere.

Doar că… a spus ea, mutându-i mâna pe talie și oferindu-i doar sărutări cu buzele strânse, de teamă să nu-l cresteze cu caninii.

Mâna lui a alunecat atunci spre spate, iar ea a făcut o grimasă și l-a împins laoparte.

Chistul, s-a scuzat ea, mișcându-se către celălalt capăt al canapelei. Pur și simplu nu mă simt în apele mele. Trebuie să-mi vină ciclul.

Atunci, ce-ai zice de…, a spus el, trăgând-o de cordon și aplecându-și capul cu acel zâmbet șmecher pe chip, însă mama a spus nu și a zâmbit și l-a sărutat și s-a întors către televizor, iar asta a fost tot.

Cum ar fi putut să-i arate cele patru noi punctișoare de pe bust, rozalii și ieșite în relief? Cu siguranță, el ar fi spus că sunt alunițe, dar ea știa mai bine.

Sfârcuri. Nu puteau fi altceva decât sfârcuri. Șase în total acum, punându-le la socoteală și pe cele de pe sâni.

*

Sâmbătă dimineață, mama a sărit în duș, nici nu-și mai amintea de când nu se spălase. Trei zile? O săptămână? Înainte să apuce să-și toarne măcar câteva picături de șampon în palmă, soțul era deja în baie, să-i spună că nu mai aveau lapte, apoi a apărut băiatul, plângând și trăgând de perdeaua dușului, până când soțul l-a luat în brațe și a dispărut cu el. Îl putea auzi acum în bucătărie, spunându-i băiatului să se liniștească, în timp ce, drept răspuns, copilul urla MAMA!

Un minut! a ciripit ea, frecându-și cu furie scalpul. Ai grijă de copilul tău, voia să țipe. Pur și simplu, ai grijă!

Ce era atât de greu?

Dă-i ceva, orice. Strâmbă-te la el. Pornește televizorul pe niște nenorocite de desene animate.

Nu înțelegea cum soțul ei putea să fie așa de priceput la mașinării complexe, însă total incapabil să-și dea seama ce ar funcționa în cazul propriului copil. A țopăit afară din duș înainte să se fi spălat cum trebuie pe față.

Nu mai avem lapte, i-a spus soțul din nou.

Știu, a zis ea, luându-l din brațele lui pe băiatul care plângea și dându-i un pupic pe obraz.

De ce nu mai avem lapte? a întrebat el.

Pentru că l-a băut, a răspuns ea, arătând către fiul lor.

Lăptic, a zis băiatul.

Păi da, evident, a spus el, cu o undă de enervare în voce, ca și cum mama era cea care îi irosea timpul și nu invers. Dar știai despre asta?

Știam că nu mai avem mult, a spus ea.

S-a concentrat pentru a-și menține vocea egală și calmă.

Era pe lista mea. Dar cumva am trecut cu vederea.

El a oftat și s-a întors la laptopul lui, deschis pe masa din bucătărie.

Înfășurată într-un prosop, cu apa prelingându-i-se din păr, ea îl ținea în brațe pe băiatul care întindea mâinile după tatăl lui.

Dada, a zis băiatul.

Nu mai bine pleci? s-a gândit ea. Pleacă de acasă. Într-un fel, era mai ușor când era absent. Putea avea grijă de copil fără un șuvoi constant de comentarii, de întrebări iscate din critici vag mascate, solilocvii condescendente despre cum soțul ei ar fi făcut orice trebuia și ea să facă dacă asta ar fi fost slujba lui, cum avea totul pus la punct de fapt, cum era simplu, doar o chestiune de X, Y sau Z, pe înțelesul tuturor.

Sigur, da, privind retrospectiv, nu era chiar așa o scofală că o întrebase despre lapte, că avea nevoie de ajutorul ei cu copilul, de vreme ce el nu dezvoltase abilități similare cu ale sale cât era plecat, dar nu-și putea da seama de greutățile prin care trecea ea? Era capabil să înțeleagă și să aprecieze tot ceea ce făcea ea? Trata lucrurile ca și cum ea ar fi fost într-o vacanță prelungită. Dacă nu putea oferi un ajutor practic, ar fi trebuit, cel puțin, să-și arate recunoștința, printr-un torent de mulțumesc în fiecare moment în care se afla acasă. În schimb, când ea încerca să aducă în discuție diviziunea muncii, munca nevăzută din viața ei de zi cu zi, presiunea psihică, el îi oferea ca replică ceva de genul Bănuiesc că toți banii pe care-i fac eu nu înseamnă nimic și, bineînțeles, nu asta era ce-i spunea ea, în niciun caz.

L-a dus în brațe la etaj pe băiat, care se smiorcăia, și l-a așezat la masa cu trenulețe din dormitorul lui, după care a găsit o bustieră, niște pantaloni comozi, un top. Cu asta se îmbrăca în fiecare zi.

Luni, după acel weekend pe care și l-a petrecut suportându-l pe soț, căci așa se simțea cu adevărat, i-a dat o îmbrățișare fără chef și i-a expediat un du-te-n pizda mă-tii în gând, în timp ce el scotea mașina din parcare. Cu cafeaua ușor răcită, s-a prăbușit într-un scaun de la masa din bucătărie pentru a-și aduna gândurile și l-a privit pe băiat cum scotea metodic din dulăpiorul de lângă cuptor o foaie de copt, o formă din tablă pentru brioșe, o tigaie, răzătoarea și așa mai departe. Deși nu voia să facă asta și n-avea niciodată să admită că sfaturile soțului în privința fericirii și a orarelor ar fi putut fi până la urmă genul de idei bune, nici n-a vrut să înceapă și să continue săptămâna în starea ei actuală, secretând această furie acră, atât de supărată încât aproape că era să izbucnească în lacrimi. Deloc productiv. Nu era bine pentru nimeni, de fapt, iar cel mai puțin pentru ea însăși.

Bun. Deci poate că nu era absolut nimic în neregulă, în afara faptului că avea la dispoziție prea mult timp liber. Asta era problema. Nu că ar fi avut vreme pentru lucruri care-i făceau cu adevărat plăcere, cum ar fi să creeze artă sau să citească ori pentru exerciții fizice, într-un fel care să conteze. Mai degrabă, avea timp — atât de mult timp! — să meargă cu băiatul la spațiul de joacă din mall și să meargă cu el la spațiul de joacă adiacent piscinei și să meargă cu el la Colțul Picilor de la sala de forță municipală și să meargă cu el la grupa de spus povești, cea matinală sau cea după prânz — De ce nu la ambele? —, de la biblioteca publică.

Aș fi în al nouălea cer dacă asta aș avea de făcut toată ziua, spunea mereu soțul ei, de fiecare dată când mama se plângea, ceea ce nici nu mai făcea de fapt, fiindcă încerca să adopte perspectiva lui acum și să se simtă cu adevărat în al nouălea cer datorită stilului ei de viață de mamă-care-stă-acasă, în care nu era loc pentru altceva decât copilul ei mic și o grămadă de timp liber și activități legate de puști.

În săptămâna aceea, avea să încerce cu și mai mare aplomb să iasă din casă și să lege conexiuni cu ceilalți. Avea să mențină o atitudine pozitivă. Și-a pus în ordine sacoșa cu scutece, fredonând de una singură în timp ce-l îmbrăca pe băiat, dându-i un bobârnac ușor peste vârful nasului ca să-l facă să râdă, după care și-a aranjat părul cu pieptănul.

În timp ce ieșea din casă, îngâna alături de copil un cântec de învățat numerele, cu sacoșa pe umăr și băiatul în brațe, moment în care s-a oprit locului și a căscat ochii mari la ceea ce vedea pe peluză.

Câine, a zis băiatul, arătând cu degetul.

Da, trei câini, mai exact, în umbra arțarului: un golden retriever, un collie și un basset hound. Întotdeauna se gândise la aceste rase ca la exemple de câini după care erau înnebunite fetele în anii 1980. De fapt, în anii 1980, fusese ea însăși înnebunită după asemenea câini și, în copilărie, visase de nenumărate ori cum avea să le pieptene blana cu o perie roz și o să-i împopoțoneze cu funde de culoarea lavandei și o să le pună nume precum Lisa, Gema sau Mr. Belvedere. De asemenea, câinii ar fi salvat-o dacă vreodată ar fi căzut într-o gaură foarte adâncă din asfalt ori s-ar fi împiedicat din greșeală pe stradă, în fața unei mașini care se îndrepta spre ea.

Dar acum erau acolo, pe peluză, și s-au întors toți trei, gâfâind, ca să se uite la mamă și copilul ei.

Ei, hai, a zis ea, cu voce tare.

Da, era genul acela de situație ridicolă, însă adevărul era că inima îi tresălta de o spaimă teribilă, de o încântare înfiorătoare. Își pierdea, de fapt, mințile? De când mergeau câinii domesticiți de colo-colo în haită? Și de ce se aflau pe peluza ei, ca și cum își dăduse acolo întâlnire un fel de societate secretă care voia să o inițieze în rândurile ei? Băiatul s-a zbătut să scape din brațele sale, mama l-a lăsat jos, iar el a luat-o tropăind prin curte, ducându-se drept ca o săgeată spre câini, care dădeau nebunește din coadă. Și-au apropiat nasurile umede de fața lui, iar el a scos un scâncet, le-a întors spatele și a fugit înapoi la mama lui, care îl aștepta, fără să scoată niciun cuvânt, în verandă.

Hei, cățeilor, bună, a zis ea în timp ce se apropia de câini, apoi a îngenuncheat și a întins o mână în față.

Bassetul a fost primul care a luat-o agale către ea, iar collie-ul și retrieverul l-au urmat la scurt timp. Bassetul s-a lăsat să cadă în iarba dintre picioarele ei, în timp ce ceilalți doi au sărit ca să aterizeze apoi cu labele pe abdomenul și umerii ei, să o lingă pe față, să-i adulmece toate părțile care trebuiau adulmecate. În mod normal, s-ar fi retras cu oroare din fața unei asemenea demonstrații slugarnice și dezlănțuite de afecțiune. Câini. Atât de ușor de cucerit, atât de iubitori. Ajunsese să nutrească un dispreț aparte față de câini și de dragostea lor deliberată, din care lipsea reproșul. Ar fi trebuit să pretindă mai multe, să aibă mai des toane, să pună mai multe condiții. Dar cu ei, nu, era întotdeauna o fericire, o gură deschisă și o limbă atârnând, o lumină specială în ochii lor, care cerșea iubire.

Ceva se schimbase, însă, iar câinii aceștia — câinii aceștia din 1980 — și limbile lor umede, labele imploratoare și corpurile calde, palpitând, erau adorabili. Și-a deschis brațele și i-a strâns pe toți la pieptul ei. Câinii au răsturnat-o pe spate, iar ea a rămas acolo întinsă, râzând, cu animalele mișunând peste ea în toate părțile și dând din coadă și lingând-o și, în cele din urmă, lungindu-se peste ea. Băiatul a scos un țipăt de bucurie și s-a aruncat la rândul lui în grămadă.

Avea să fie plină din cap până în picioare de păr și de mirosul rânced de câine și de bale și de resturi de iarbă tăiată și de pământ, dar nu era nicio problemă. Îi iubea pe câinii aceștia și, Dumnezeule mare, ce se întâmpla?

Împreună cu băiatul, au petrecut dimineața pe peluza din fața casei, mângâind câinii și punându-le întrebări și spunându-le ce câini buni erau. Mama a înjghebat o colecție pestriță de mingi, adunate din spatele canapelei și de-aiurea de prin colțurile garajului, iar băiatul le lansa una după alta, strigând de încântare.

Retrieverul era cel mai abil dintre toți, o splendidă priveliște demnă de admirație când cățeaua, cu urechile ciulite și ochii sclipindu-i, se înălța de la firul ierbii pentru a înșfăca mingea în aer cu dinții. Ateriza cu picioarele bine înfipte în pământ, apoi se întorcea în loc cu iuțeală, sprinta către băiat și lăsa mingea să-i cadă acestuia la picioare.

După ce băiatul s-a plictisit să se joace aport, retrieverul s-a apropiat de mamă, care stătea așezată pe treptele verandei, și și-a lipit cu tandrețe capul de piciorul ei. Mama a mângâiat animalul în timp ce privea cum fiul ei mergea clătinându-se în spatele collie-ului și al bassetului, cu brațele deschise în lături, chirăind și hlizindu-se. A mângâiat părul lung, blond, mătăsos al retrieverului, mai moale decât orice alt păr de câine atinsese, ca și cum fusese spălat cu șampon și balsam, apoi uscat cu foehnul și pieptănat cu multă grijă.

Nu cumva tocmai ai fost la coafor? a întrebat câinele, iar acesta și-a frecat nasul de gâtul ei, după care a lins-o în palmă.

A tras corpul câinelui mai aproape de ea și l-a îmbrățișat, și-a îngropat fața în blana femelei, care mirosea a căpșuni și săpun.

Căpșuni! a spus ea, ținând fața câinelui în mâini și privindu-l în ochii lui blânzi. Ce câine bun, frumușel, perfect!

Retrieverul a zâmbit, iar mama aproape că a putut distinge ceva familiar în privirea femelei. A mijit ochii, a înclinat capul într-o parte, apoi i-a murmurat câinelui, Doamne iartă-mă, te știu de undeva?

Câinele și-a potrivit cu delicatețe botul în mâna ei, apoi a tras-o ușor, ca să se ridice și să coboare de pe verandă, către peluză, către trotuar.

Vino, spunea câinele.

Dinții îi intrau în piele, iar ea s-a întrebat în gând, ca prin ceață, dacă nu cumva avea s-o muște.

Dar unde să mă duc? s-a gândit ea absentă. Unde vrea cățeaua aceasta să mă ducă? Acasă la ea? Într-un câmp mare cât vezi cu ochii, acoperit în întregime de iarbă mlădioasă, prin care am putea alerga și iar alerga, tot ținând-o așa alergând, simțind deplin forța corpurilor noastre, sângele curgând prin mușchi și fascii, să ajungem într-un loc unde plămânii ni s-ar deschide larg și am putea cuprinde înăuntrul nostru cerul întreg, un loc unde să nu fie oameni, ci doar zvâcnirea și pulsul vieții, al vieții, al vieții?

S-a lăsat condusă, târșâind picioarele prin iarba peluzei, ziua scurgându-se acum cu încetinitorul și scânteind cu aerul unui vis cu ochii deschiși.

În iarba înaltă a curții din față, băiatul stătea întins pe spate la adăpostul unui petic de umbră, cu bassetul într-o parte și collie-ul de cealaltă. Collie-ul s-a pus în genunchi lângă el și a așezat o labă pe pieptul băiatului, la fel cum mama își odihnea acolo palma chiar înainte ca el să adoarmă. Urechea alungită a bassetului se mișca dintr-o parte în alta, în timp ce animalul îi șoptea ceva la ureche băiatului. O poveste, se prea poate. Un cântec de leagăn.

Măi, să fie, îl pregătesc pentru un pui de somn, s-a gândit ea. Cât de drăguț!

În timp ce trecea pe lângă ei, collie-ul și bassetul au privit-o amândoi fix în ochi și au încuviințat.

Va fi totul în regulă, îi spuneau. Du-te și nu te opri.

Iar retrieverul a tras-o din nou de mână cu dinții, purtând-o departe de căminul ei și de băiat și de viața pe care în același timp o voia și nu o voia.

S-a auzit strigătul unei păsări, subțire și ascuțit, iar mama a tresărit. S-a uitat în jos la retriever, apoi către fiul ei, spre ceilalți câini. Și-a tras înapoi mâna din gura câinelui, oripilată, apoi s-a repezit către copil și a început să strige la cele trei animale în timp ce-l înșfăca de pe pământ pe băiatul căzut în mreje.

Șuuu de-aici! a țipat, cu o răsucire a încheieturilor. Plecați acasă! a stăruit, iar câinii au luat-o spre stradă, aruncând priviri înapoi, cu ochii lor mari și triști, către ea în verandă. Brute perfide, a certat ea câinii, plecați de aici!

Iar atunci, fără să se gândească la ce face, și-a dat capul pe spate și a scos un urlet din coșul pieptului, de acolo unde se afla totul, furia și bucuria strivitoare din acea dimineață, belșugul luminii aurii a soarelui, cum mai bine de doi ani nu dormise o noapte de la un capăt la altul, singurătatea, dorințele ei nesăbuite, cât de mătăsoase la atingere erau buclele blonde ale fiului ei — toate acestea s-au revărsat dinăuntru printr-un singur, colosal sunet. Câinii au încremenit în mijlocul străzii ascultând, apoi, când ea a terminat, au luat-o cu pas grăbit către locul acela, oricare ar fi fost, de unde veniseră.

*

O haită de câini? a întrebat soțul ei de la celălalt capăt al telefonului.

Era luni seara târziu, băiatul era în pat, iar ea era speriată și plângea.

Îmi crește blană pe tot corpul și am coadă, apoi câinii ăștia, a zis și a suspinat adânc. Nici măcar nu-mi plac câinii, iar acum vreau unul.

Iubito, a spus el cu voce egală.

Ea putea auzi la celălalt capăt al firului știrile, la televizorul care mergea în fundal.

Sunt sigur că toate astea sunt doar un dezechilibru hormonal. Ai reușit să-ți faci programarea la doctor?

Nu, a zis ea, suflându-și nasul.

Nu voia să meargă la doctor, să stea și să-l asculte cum îi spune că totul e în regulă, că toate acestea se petreceau în mintea ei. Nu, nu era totul în regulă. Asta încerca să-l facă să înțeleagă încă din acea primă noapte, când se trezise furioasă și rămăsese după aceea furioasă. Nimic nu era în regulă, în ciuda felului în care alți oameni îi alungau îngrijorările și furia, făcând apel la rațiune, îi spuneau că pur și simplu acesta este felul în care stau lucrurile, că viața avea să se îmbunătățească, că trebuie neapărat să se liniștească și să nu mai fie atât de furioasă, că, de fapt, ar fi trebuit să fie recunoscătoare și fericită, că fericirea era o alegere, că ea era privilegiată și făcea pe răzgâiata și că voia prea multe, totul dintr-odată.

A se adăuga la toate acestea anxietatea pe care i-o provoca teoria care prindea contur în tăcere și pe care o alunga cu vehemență de fiecare dată când reușea să i se strecoare în minte: că femela de golden retriever și Marea Blondă — ambele cu o înfățișare imaculată, ambele manifestând aceeași vitalitate și euforie în fața vieții, ambele răspândind inexplicabil același miros de căpșuni — erau una și aceeași.

Uite ce e, sună la Autoritatea pentru Animale dacă se întorc, a zis soțul, cu gura plină de ceva — o comandă târzie de room-service, poate.

Ea și-a închipuit o negresă ușor încălzită, cu o porție perfectă de înghețată de vanilie deasupra și fulgi de ciocolată fierbinți presărați în cascadă.

Mănânci? l-a întrebat.

Nu te juca cu ei, a zis el. Pentru numele lui Dumnezeu, nu-i încuraja.

Bine, a spus ea, iar după aceea n-a mai zis nimic un timp.

Te-ai supărat acum? a întrebat el.

Am doar nevoie să mă bag în pat, a spus ea și a închis puțin cam abrupt, dar totuși cât să-și păstreze avantajul de a fi plauzibilă spunând că fusese accidental.

S-a spălat pe dinți și și-a clătit fața cu apă, străduindu-se din răsputeri să se oprească din plâns, să se adune.

Ești o persoană adultă, și-a spus în timp ce folosea ață dentară, acesta fiind cel mai matur lucru la care se putea gândi pentru a întări amintitul statut de adult. Asta e viața. Descurcă-te și gata.

Dar mintea îi stăruia, iar și iar, asupra acelor întrebări simple care nu-i dădeau pace: de ce nu putea soțul ei să-i spună ceva drăguț sau consolator: Îmi pare atât de rău sau Mulțumesc pentru tot ceea ce faci? De ce nu sesiza normele emoționale tranzacționale ale unei interacțiuni umane cotidiene? Era el capabil de empatie sau, așa cum glumeau câteodată, era de fapt un sociopat care avusese parte de stabilitate și afecțiune în copilărie, iar astfel, nu ucidea oameni, ci mai degrabă nu putea recunoaște emoțiile și îi rănea sentimentele uneori/tot timpul?

A stat întinsă în pat lângă băiat și s-a zgâit la formele nelămurite din beznă, la plafonul încețoșat ca și cum era făcut din pixeli, la gura de lignit căscată a dulapului de haine. Își dorea să nu fi plâns la telefon. Poate că soțul ei ar fi luat-o mai în serios. Ca el să o înțeleagă, avea nevoie de o abordare diferită, dar nu fusese în stare să-și păstreze stăpânirea de sine la o oră atât de înaintată, după o zi atât de ciudată, care urmase după o perioadă de mai multe zile ciudate la rând.

El nu înțelegea nimic, nici tristețea, nici furia ei, nici motivul pentru care acei câini o tulburaseră într-un mod atât de bizar. Și nici măcar nu se mai apucase să încerce să-i explice cum se simțise chemată de retriever, cum îi vorbise într-un fel sau altul, cum totul fusese atât de ademenitor, atât de tămăduitor pentru ea, ca și cum câinele îi înțelesese toate necazurile, toate cele mai intime impulsuri și strădanii. Nu, nu putea vreodată să încerce să-i explice așa ceva soțului ei. I-ar fi ruinat și bruma de credibilitate care îi mai rămăsese. Intuiția, senzațiile ei nu contau pentru el — erau de necrezut, de fapt. Acestea erau cuvintele exacte — de necrezut —, așa cum sunt poveștile scornite, legendele urbane, leacurile băbești, extratereștrii, făpturile mitice despre care se zvonește că străbat pădurile, astfel că senzațiile ei erau din prima secundă desconsiderate, chiar dacă ea știa că sunt cele mai de încredere din întreaga ei experiență umană, o lumină care să-i arate calea.

A scotocit prin mormanul de cărți de povești de lângă pat până când a scos la iveală, în strălucirea palidă a lămpii de noapte, O incursiune în lumea femeilor magice, ale cărei pagini le-a deschis în ciuda faptului că era epuizată, fiindcă Wanda White părea să aibă mereu paragraful exact care să aline sufletul mamei.

Wanda. Wanda. Cât de mult tânjea să o cunoască pe Wanda, să verse lacrimi la pieptul ei mirosind a talc și să o lase pe femeia aceasta vârstnică s-o mângâie pe păr așa cum mama ei n-o făcuse niciodată. Să fie răsfățată precum este îmbrățișat un bebeluș de moliciunea și căldura unei pături. O firimitură de tandrețe… Ah, draga de Wanda!

„Până la urmă“, a citit mama, cu vederea nocturnă mai ascuțită acum ca niciodată, „ce fapt mai de necrezut există decât a împinge o mică ființă umană printr-o mică fantă dintre picioare sau a fi despicată pe burtă de un străin cu mască și halat, care extrage de acolo un prunc plin de sânge, miorlăindu-se? Ambele ipoteze sunt absolut grotești, imposibil de crezut și totuși incontestabile în prezența unui copil, o realitate faptică“.

S-a oprit, cu lacrimi în ochi, pe care și le-a îndepărtat cu asprime.

Ca și cum cartea aceea era prietenul ei cel mai scump. Ca și cum paginile știau ce e în inima ei. A continuat să citească.

… ceea ce este de necrezut e nu numai credibil, ci esențial și are un loc foarte real în lume. Voi merge până acolo încât să afirm cu tărie că faptul incredibil este o altă formă de cunoaștere, un principiu de organizare care nu vine în contradicție, ci mai degrabă în comuniune cu paradigmele de organizare ale științei. Incredibilul, care poate nu comunică adevăruri limpezi, poate transmite însă adevăruri mai profunde dacă o persoană acceptă să aibă răbdare, să asculte, să contemple.

*

În dimineața următoare s-a trezit cu incredibilul încă viu în sinea ei, aflată sub ceea ce simțea a fi o vrajă. S-a trezit ca să-i pregătească băiatului micul-dejun, iar în timp ce fiul ei se lansa în încercarea de a mânca un bol de iaurt — întinzându-și-l în mare parte pe toată fața și trăgându-și-l prin păr —, mama a început absentă să spele vase. Cine e Wanda White? o chinuia obsesiv. Își imagina biroul Wandei White dintr-un campus peste care cădea bonom soarele, numeroasele jachete și fuste de tweed atârnate într-un șir perfect în dulapul de haine. A frecat cu degetul o pată de gălbenuș întărit de pe o farfurie și a știut fără umbră de îndoială că Wanda White nu era căsătorită și că avea o sănătate de oțel. Se dădea întotdeauna cu loțiune de protecție solară și îi plăcea să mănânce legume. Era fericită și împlinită, călătorind prin lume pentru a studia creaturi despre care nimeni altcineva nu credea că există, apoi întorcându-se în campus pentru a petrece ore în șir în birou, aplecându-se în tăcere și cu mare atenție asupra notițelor ei și transformându-le în ceva inteligent și util. Poate că era zurlia campusului, domeniul ei de competență fiind considerat unul neserios și plin de bazaconii de către celelalte persoane din departament. Ei, atunci, de ce o mai angajaseră? Munca ei era mai interesantă decât tot restul cercetării desfășurate în universitate, mai revoluționară.

Atunci de ce n-am auzit niciodată de ea? s-a întrebat mama în timp ce băiatul țipa și bătea din palme, aruncând în jur stropi mari de iaurt, care aterizau pe podeaua deja murdară a bucătăriei.

De ce nu a fost niciodată invitată la un matinal? Sau la postul de radio național? De ce n-a apărut în news­feed-ul de pe telefonul mamei?

Poate că era doar o impostoare, dar, dacă așa stăteau lucrurile, cum de fusese angajată de către universitate? În mod evident, munca ei era dubioasă. Deși era delicios să auzi despre așa ceva, femeile-pasăre din Peru nu sunau pe de-a întregul ca o realitate faptică.

Wanda White lucra în Departamentul de Filosofie, ceea ce părea într-adevăr locul greșit. N-ar fi trebuit să facă parte din vreun departament științific? Antropologie, poate? Faptul că disciplina ei era cuprinsă sub umbrela filosofiei o făcea pe mamă să se întrebe dacă nu cumva cartea și domeniul acela de competență fuseseră intenționat plăsmuite, astfel încât să-l facă pe cititor să se întrebe dacă așa ceva ar fi putut fi adevărat.

După micul-dejun, s-a așezat cu băiatul pe podeaua din sufragerie, împingând o betonieră înainte și înapoi către el, care se hlizea de încântare. De pe telefon, a navigat pe website-ul Universității din Sacramento până a găsit pagina facultății Wandei White. Nicio poză. Doar cele mai de bază informații. O adresă de e-mail, totuși, pe care a copiat-o în chenarul unui nou e-mail, pe care apoi l-a închis, în continuare gol, salvat ca o ciornă. Avea să adune toate întrebările și gândurile, toate numeroasele ei idei despre White și să le pună pe hârtie în acea seară, după ce băiatul adormea. L-a privit cum punea acum mărgea după mărgea în tuburile de plastic pe care le potriviseră împreună în sufragerie, încântat și din cale-afară de uimit în timp ce mărgelele alunecau de sus în jos, rotindu-se ca într-un carusel sau rostogolindu-se prin jgheaburi cu un clin-cling limpede, satisfăcător. Scâncea de plăcere, bătând din palme sau așezându-și mâinile pe podea și sărind în aer, această uluitor de verticală lovitură, ca a unui măgăruș cu picioarele din spate. Băiatul acesta. Băiatul ei.

L-a dus în părculețul care se afla la câteva străzi de casa lor, fiindcă ziua era splendidă, iar părculețul aproape. Chiar așa, ar fi trebuit să vină mai des, probabil în fiecare zi. Era genul perfect de după-amiază la umbra călduță a verii, cu băiatul escaladând și chiuind de plăcere și punând în gură bucățele de lemn, după care scoțându-le, iar mama singură cu gândurile ei despre White și magie și femei și mai știu eu ce, până când a auzit ceea ce părea a fi o haită de șacali și a întors capul, iar acolo erau ele. Le-a recunoscut grație deloc frecventelor ei vizite la Bebelușii Cititori. Erau mămicile. Mămicile Cititoare. A copleșit-o o senzație de greață, deși n-ar fi putut spune lămurit care era cauza. Ca un nefăcut, Marea Blondă era în frunte, cu un căruț cu două locuri alipite, potrivit pentru orice fel de teren, despre care mama știa fără nicio îndoială că avea un preț de mai bine de o mie de dolari, și aghiotantele ei o urmau cuminți, mămica cu băiețelul ursuz căruia îi curgea mereu nasul și cea cu copilul hiperactiv în vârstă de trei ani, care avea o înclinație spre aruncatul cu pietricele. Mama și-a luat fiul cât a putut de repede, deoarece nu voia să rămână la taclale, nu avea de fapt absolut niciun interes pentru vânzarea de plante medicinale, nu voia să-și manifeste politețea în legătură cu vremea sau cu somnul de după-amiază ori cu obișnuința de a face la oliță, deoarece nu-i păsa de toate astea și nu voia să lase comuniunea ei cu White, cu ziua asta și după-amiaza minunată, să fie spulberată de aceste femei și copiii lor și mulțumirea lor de sine nesuferită.

Oo, bunăăăă! a spus Marea Blondă și a făcut cu mâna, iar mama a zis:

Bună! Noi tocmai ce plecam!

Chiar și în ciuda grabei de a aduna sacoșa cu scutece și puzderia de jucării risipite prin iarbă, de a recupera biberonul albastru și punga rătăcită cu cereale uscate, n-a putut să nu le observe pe femeile care o acompaniau pe Marea Blondă indiferent de activitate, mereu aceleași două, la dreapta și la stânga ei. Mama băiatului ursuz era scundă, cu brațe și picioare îndesate, ochi mari, încadrați de gene extravagant de bogate, și păr drept care-i atârna în șuvițe, exact până la nivelul umerilor. Cealaltă femeie era toată numai atletism în pantaloni de yoga, ochii ei întunecați exprimând o inteligență trează, ale cărei ecouri se citeau în trăsăturile ascuțite, obrăznicuțe ale feței lipsite de pori. Capul îi zvâcnea dintr-o parte în alta pentru a ține sub urmărire mișcările dezordonate ale progeniturii ei, îndeletnicire cu ocazia căreia scotea în evidență volumul părului ei des, îndreptat cu placa.

Mama nu putea evita să treacă prin imediata apropiere a acestui grup restrâns, deoarece părculețul era înconjurat de un gard, iar mămicile împresuraseră singura ieșire.

Bună! a zis ea când s-a apropiat de grup, dar ceea ce își pusese toate speranțele să le comunice cu adevărat era Pa! Avem o zi atât de plină! Chiar trebuie să intrăm în pâine! Nicio clipă de pierdut!

Nu cred că m-am prezentat niciodată cum trebuie, a spus Marea Blondă poziționându-se chiar în fața porții părculețului — în mod deliberat blocând accesul, s-ar fi putut spune — și clătinând din cap, cu o prefăcută exasperare. Ce zăpăcită sunt! a chițăit ea spre gemenele din căruțul de copii, așa cum fac uneori mamele, purtând conversații întregi cu cei mici, destinate de fapt altor adulți cu discernământ din apropiere.

Ah, nu-i nimic, a zis mama, aruncând spre poartă o privire ca o tăcută și, în opinia ei, foarte politicoasă rugăminte de a trece.

Eu sunt Jen, a spus Marea Blondă, iar acestea sunt Babs și Poppy.

Ajunsă în acest punct, a gesticulat în direcția femeii scunde, care a lăsat capul într-o parte și a furnizat un mic zâmbet trist, și în direcția mămicii atletice, care a încuviințat din cap și și-a etalat dinții proaspăt albiți.

Foarte încântată să vă cunosc! a avansat mama cu un aer grăbit, în timp ce se strecura printre cărucioare și, poate prima și ultima dată în viața ei, s-a topit de ușurare auzind scâncetul de durere al băiatului, pentru că-i lovise din greșeală micuțele tibii de un alt cărucior în graba ei și iată, pur și simplu, trebuia să aibă grijă de el și să-l ducă repejor acasă pentru masa de prânz, căci îi era cu siguranță o foame de lup, iar acum era o urgență, o criză de nervi a fiului ei, iar mama era nevoită să-și facă numaidecât ieșirea din această situație, ceea ce a și făcut.

OK, scuze, a zis mama. Of, doamne, foarte încântată să vă cunosc, dar trebuie pur și simplu să…

A făcut un gest către băiat, căruia îi șiroiau lacrimile pe obraz, apoi a aruncat o privire celor trei femei, care o măsurau din cap până în picioare, nu neapărat cu răutate, mai degrabă cu scepticism, nu binevoitoare cum fuseseră cu câteva clipe în urmă, ci stând cu mâinile în șold și cu ochii îngustându-se ușor, ca și când ar fi întrebat Care e problema ta?, ceea ce era o întrebare potrivită, ce-i drept.

Fusese puțin bădărană, s-a hotărât ea mai târziu, când s-a gândit la acea întâmplare. Trebuie să fie mai politicoasă data viitoare. Ar fi putut măcar să se prezinte. Să întrebe despre plantele medicinale. Chiar, care era problema ei? În seara aceea, în timp ce începea o scrisoare către Wanda White, credea din tot sufletul că White era singura ei speranță, deși nu știa exact în ce fel. Se convinsese singură, cel puțin într-o mică măsură, că Incursiunea avea proprietăți magice, că între carte și gândurile ei se derula un schimb de replici, că avea o legătură mentală cu White. Își dădea seama că asemenea concluzii nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu logica normală. Și totuși.

WW—

Mi-a căzut de curând în mână cartea O incursiune în lumea femeilor magice și am căpătat astfel acces la cercetările pe care le-ați întreprins în jurul globului. Am atât de multe întrebări, dar aș vrea să încep prin a vă adresa rugămintea de a-mi dezvălui — în caz că binevoiți să-mi acordați doar câteva minute din timpul dvs. — dacă munca dvs. de cercetare este, ca să zic așa, „autentică“ într-un sens științific și rațional sau dacă, în schimb, puneți în scenă o reprezentație a competențelor dvs. științifice, cu scopul de a sublinia unele idei mai ample despre, să zicem, limitele cunoașterii și eșecul științei în a descrie pe de-a-ntre­gul lumea?

Îmi dau seama că aceasta este o întrebare într-o oarecare măsură filosofică, dar, de asemenea, am constatat pe website-ul Universității din Sacramento că faceți parte din Departamentul de Filosofie și m-am gândit că asemenea întrebări n-ar fi în afara sferei dvs. de activitate, ba chiar ar fi binevenite.

Ca o notă personală, am făcut de curând primii pași într-o epocă aparte și neașteptat de plină de dificultăți a vieții mele — maternitatea, ca s-o spun pe cât de simplu și direct pot, deși cu siguranță maternitatea nu e deloc simplă sau directă — și mă trezesc în postura de a mă confrunta cu interogații ce par a se intersecta atât filosofic, cât și empiric cu munca dvs. Toate acestea nu vor să spună altceva decât că aștept cu mare nerăbdare un semn de la dvs. și că vă mulțumesc pentru timpul pe care îl veți aloca nelămuririlor mele.

A dvs.,

MM

Mama a citit și a recitit, iar după aceea a mai citit o dată primul ei mesaj către Wanda White, pe ecranul pâlpâind al laptopului, la masa din bucătărie, în beznă. Nu voia să pară prea insistentă încă de la început, nu voia să sune complet irațională aducând pe nepusă masă în discuție transformarea ei, dorindu-și în schimb să se prezinte ca o cititoare serioasă și implicată, interesată de aceleași întrebări și teme intelectuale. Cursorul a clipit în întunericul din bucătărie, fiindcă era de-acum târziu — primele ceasuri ale dimineții, de fapt —, iar fiul ei dormea de mai multe ore. Avea să fie o epavă dimineața, dar nu-i păsa. Gândurile i se îndreptaseră către Wanda White cât fusese ziua de lungă, iar ea trebuise pur și simplu să le găsească o cale de ieșire din creier și să le expedieze către cercetătoarea aceea, a cărei existență era învăluită în mister, pentru a putea scăpa de povara lor.

De îndată ce a apăsat pe TRIMITE, întreg corpul i s-a moleșit, o moleșeală atât de puternică încât i-a fost dificil până și să urce de una singură scările până în dormitor, pentru a se lungi în pat lângă băiat. Atât de ușurată se simțea, încât a fost foarte aproape să adoarmă înainte de a ajunge la pat, într-o stare de sublimă relaxare acum, una de care nu mai avusese parte de ani de zile.

Imaginați-vă, atunci, de ce forță a naturii sau zeu sau magie trebuie să fi fost nevoie ca să o aducă printre cei vii din profunzimile desfătătoare ale somnului în care se cufundase. Imaginați-vă la ce putere a trebuit să se recurgă pentru a smulge o mamă din brațele primei ei nopți odihnitoare din ultimii ani — întreg trupul fără vlagă și mort, cu respirația încetinită ca și când nici n-ar mai fi respirat, visele ei la fel de reale ca viața însăși. A gemut când a fost smulsă cu forța din melasa somnului de clic-clacul sângelui și de stomacul care i se învârtejea din cauza adrenalinei.

Afară, sub fereastra dormitorului, erau chestii care zgrepțănau și hârâiau, pufăiau din boturile lor umede, gâlgâiau și plescăiau din limbă. A simțit trupuri mișcându-se cu frenezie, unele lângă altele și peste altele, nerăbdătoare, neliniștite, pe muchie, așteptând.

Doamne, s-a gândit ea cu mintea încețoșată, ce naiba? Ce naiba mai e și asta?

L-a atins pe băiat pe piept, în timp ce el sforăia ușor lângă ea, apoi s-a ridicat și și-a tras la repezeală un trening. În bucătărie, a pus mâna pe un cuțit de măcelar, apoi s-a gândit mai bine și, în schimb, a mers la debaraua din hol, unde a găsit o bâtă de baseball. Era obosită și furioasă la culme și avea să bată până la moarte orice ar fi găsit acolo. Avea să-l omoare cu propriile mâini.

S-a uitat cu atenție afară pe fereastra mare, iar în lumina lunii pline, i-a văzut.

Câini. Atât de mulți câini! Cincisprezece? Douăzeci? Și-a scărpinat părul aspru care-i acoperea acum ceafa și umerii, apoi și-a dezvelit dinții. Putea auzi fiecare sunet, adulmeca fiecare miros. A deschis încet ușa intrării laterale și a rămas în spatele sitei, privind în aerul nopții. Mama a mirosit-o înainte s-o vadă, căpșunile și săpunul femelei de retriever, iar acolo, în capul scărilor, stătea ea. Lângă, femela dolofană basset hound, cu genele ei drăguțe, și femela collie, cu trupul electrificat de atâta energie chiar și în miez de noapte.

În spatele lor, o mulțime de alți câini — mai bine de douăzeci, își dădea acum seama.

Vă știu eu, a mârâit către trioul canin, nu pe de-a întregul cu răutate, ci mai curând a Să fiu al naibii, să mă treziți voi în miez de noapte… ar fi trebuit să fiu mai politicoasă cu voi azi.

Veniseră după ea, așa cum sperase și, în același timp, îi fusese teamă că aveau s-o facă. Voiau ca ea să li se alăture, voiau s-o ia cu ele, dar n-avea să se dea dusă, nu și gata. Ceva în sinea ei s-a aprins ca o scânteie, în ciuda acestei împotriviri, o euforie la gândul de a li se alătura, însă nici pe departe atât de limpede articulată. Mai degrabă o senzație că trupul ei avea să facă un salt înainte și o să se prăvălească în josul scărilor, dispărând în noapte, fără ca mai întâi să o consulte și pe ea. Că avea să cadă pradă zumzăitului îmbietor al cicadelor de vară târzie și greutății de rouă a aerului toropit de polen și că avea să fie sedusă de acesta din urmă, atrasă în îmbrățișarea lui călduță, dacă n-avea grijă. De altfel, ceea ce vedea în fața ochilor pur și simplu n-avea cum să fie adevărat, era cu siguranță un vis cu ochii deschiși, vreun soi de halucinație care se produce la trezirea din somn, cauzată de stres și epuizare. A clătinat violent din cap înainte și înapoi, apoi și-a scuturat tot corpul până în vârful cozii, ca și cum tocmai ieșise dintr-o piscină și arunca în jurul ei cu picături de apă.

Pe sub pantalonii de trening, coada i se zburlea instinctiv. Brusc, a căpătat control independent asupra fiecăreia dintre urechi, care se mișcau înainte și înapoi ca să nu piardă nici măcar una dintre răsuflările și scheunăturile și înghițiturile câinilor.

Ce se întâmplă nu e real, s-a gândit ea în timp ce se aventura pe verandă, apoi în josul treptelor, împinsă de la spate de un jind gutural, de polifonia de zgomote ale nopții, de atât de numeroasele mirosuri luxuriante. Ce avea de pierdut? Doar te prefaci că ești ceva — un lucru pe care i-l spunea deseori fiului ei —, e doar un joc.

Lăsase bâta lângă ușă, iar odată ajunsă în locul de parcare din curte, a văzut că trotuarul era plin de câini și că mulțimea lor se revărsa în stradă, prelingându-se după aceea în oazele de umbră care străjuiau întunecate peluzele vecinilor.

Retrieverul a apucat-o de mână așa cum o făcuse și în ziua dinainte și a condus-o prin oceanul de animale, fiecare stând la fel de nemișcat și încordat ca noaptea din jurul lor.

În mijlocul parcării din curte, în mijlocul câinilor, nu-i era teamă. A așteptat. Ei au așteptat. Apoi, de undeva din mărginimile acelei îmbulzeli, un câine s-a dezlănțuit cu un lătrat ca un zbieret ascuțit și plângăreț — prima notă a unui imn, s-a gândit mama, o chemare întru închinăciune.

Concomitent cu acea notă, retrieverul a apucat-o pe mamă cu dinții de manșeta pantalonilor de trening și a început să tragă în jos de material.

Hei, oprește-te, a zis ea, râzând la început, apoi încetând să mai râdă, pentru că retrieverul nu i-a dat drumul, iar collie-ul a început cu celălalt crac, trăgând de material, astfel că mama a trebuit să apuce și să strângă tare în mâini betelia pantalonilor ca să nu-i cadă.

Opriți-vă, a insistat, acum cu voce mai fermă, încercând să-l lovească cu piciorul mai întâi pe retriever, apoi pe collie.

Câinii n-au dat drumul pantalonilor, doar s-au ținut cu dinții și mai tare, în timp ce ea trăgea invers.

Of, Doamne, a zis.

Collie-ul a apucat-o și mai de sus de picior, iar atunci un ciobănesc flocos, cu ochii de culori diferite, a început să se ocupe de celălalt. Un labrador negru și musculos s-a ridicat pe picioarele din spate și a ciupit-o de marginea tricoului, dinții lui găurind stofa în mai multe locuri, în timp ce labradorul cădea pe spate, cu gura încă aprig încleștată de material.

Mama a dat cu putere din mâini, speriată de-a binelea. A lovit câinii cu picioarele și i-a luat la țintă cu mâinile, dar din ce în ce mai mulți au dat buzna către ea. A fost smucită într-o parte, apoi în cealaltă, după care aruncată la pământ în față, căzând pe pumni și în genunchi, iar din acel punct încolo, nu mai aveai cum să-i oprești. Și-a acoperit capul cu mâinile, iar ei i-au sfâșiat cu dinții hainele, destrămându-i spatele tricoului, sfârtecând cu ușurință materialul subțire al lenjeriei intime.

S-a isprăvit la fel de brusc pe cum începuse, nicio labă de câine n-o mai atingea. Mama stătea gâfâind la pământ, în poziție fetală, goală. Urechile i s-au ciulit, iar răsuflarea molatică a câinilor de jur împrejur era tot ce putea auzi, opinteala trupurilor lor era tot ce putea mirosi.

A ridicat capul. Câinii i-au dat târcoale, au scheunat și au încercat pământul cu labele, i-au aruncat priviri piezișe, s-au oprit și s-au holbat, cu blana ridicată de-a lungul șirei ascuțite a spinărilor. Mama și-a îndoit degetele și și-a sprijinit pumnii pe caldarâmul parcării din curte, și-a arătat dinții. Ochii i-au luat foc și a putut simți părul de pe cap ridicându-se, coama îndesindu-i-se ca un spectacol monstruos. Mușchii i-au tresăltat. Un gând i-a trecut prin minte și i-a zburat apoi din cap cu aceeași iuțeală: ești un animal.

Nu voia să se gândească, doar să acționeze. Doar să supraviețuiască. A mârâit, apoi a plonjat orbește în colcăiala de trupuri care o înconjura, cu dinții căutând carnea. Era blană și sânge și os. Era instinct și furie. Nu știa de nimic altceva în afară de greutatea trupului și de felul în care pământul îl trăgea spre el, umezeala aparte a aerului nocturn, liliecii care zburau acolo unde ochii ei de-abia îi puteau distinge, fiecare mișcare de labe și picioare și capete din jurul ei. A căutat în noapte cu gura, vrând să-și afunde dinții în orice. A închis ochii și a devenit mișcare pură, întuneric pur, zvâcnet și dezlănțuire, primul vis al animalului.

*

A doua zi dimineața, s-a trezit în pat, îmbrăcată în tricou și lenjerie intimă, cu costumul de trening strâns grămadă, pe podea lângă pat. A făcut o grimasă și s-a zgâit la trening un timp, a tras de câteva ori de gulerul tricoului.

Chiar dacă știa că ar fi trebuit să se îngrijoreze, că ar fi trebuit să se întrebe dacă nu cumva își pierde mințile, dată fiind starea intactă până la ultimul fir a hainelor ei — știa că trebuia să-l sune imediat pe doctor și să facă o programare, trebuia probabil să fie evaluată de un psihiatru, trebuia probabil să-i fie prescrisă o întreagă listă de medicamente, trebuia să-i mărturisească soțului de îndată ce revenea acasă și să-i povestească despre această fractură a realității pe care o experimentase, venirea câinilor, sfâșierea îmbrăcămintei, apoi, acolo, în lumina dimineții, hainele ei întregi și neatinse —, chiar dacă știa toate aceste lucruri, în timp ce stătea acolo în pat, cu băiatul mișunând deasupra ei, nu și-a putut înfrâna acel extaz aproape religios, un simțământ strălucitor și pur. Țâșnea din adâncul ființei ei.

L-a înșfăcat pe băiat și l-a aruncat în sus o dată și încă o dată, până ce el n-a mai putut respira de râs. Și-a îngropat nasul umed în gâtul lui, drăgălindu-l, iar el a țipat de încântare și a început s-o tragă de urechi, proaspăt acoperite de perișor. I-a prins brațul cu delicatețe în dinți, iar el a țipat din nou și a fugit din cameră. Ea s-a aruncat din pat și l-a urmat, în patru labe, până în dormitorul lui. Părul îi era lung, mai lung decât îl avusese vreodată, și i se revărsa pe spate, peste șolduri, cu vârfurile gâdilându-i partea din spate a picioarelor. S-au jucat până ce niciunul dintre ei n-a mai putut să se joace, iar încăperea era vraiște, șinele de tren risipite, teancurile de cărți dărâmate, așternuturile făcute morman pe podea.

La parter, mama fluiera în timp ce-i pregătea băiatului micul-dejun. Ce se întâmplase în noaptea precedentă? Înțelegea că ar fi trebuit să-i fie teamă, dar pur și simplu nu-i era. O putere nouă îi anima trupul, iar ea își iubea trupul, iubea să fie un trup și îl iubea pe băiat, un alt trup pe care ea îl făcuse.

Poate că asta li se întâmpla tuturor mămicilor și nimeni nu-i spusese, la fel cum nu știuse că picioarele aveau să i se lățească și să i se mărească după nașterea fiului ei, iar părul avea să-i cadă la duș în mănunchiuri groase cât pumnul. Poate că acesta era unul dintre acele secrete ale maternității. Băiatul și-a mâncat chiftelele de cartofi, iar ea a stat pe micuțul scaun de plastic de lângă el la micuța lui masă, privind absentă pe fereastră, mângâindu-și părul de pe ceafă. S-a ridicat și a scos o fleică din frigider. A tăiat două bucăți extrem de mici din halca de carne, iar restul l-a aruncat în tigaie.

Să încercăm astea? l-a întrebat pe băiat, ducându-i bucățelele de carne crudă. Ne prefacem că suntem căței?

El a dat din cap și a zâmbit, cu gura plină de mâncare. Au luat fiecare câte una dintre micile îmbucături roșii de carne și le-au băgat în gură, au mestecat. Ea a scos un mârâit și l-a gâdilat, iar el a râs.

Suntem animale sălbatice! a spus ea, iar băiatul a zis Hai afară! și ea a fost de acord.

El a dat fuga spre ușă, cât ea a terminat de gătit friptura și a pus-o pe o farfurie. Tocmai când întorcea spatele blatului, cu farfuria în mână, băiatul a intrat valvârtej înapoi în bucătărie și a strigat:

Uite!

Ținea în mână un șoarece mort, iar ea a scos un țipăt, după care a izbucnit în râs.

Unde ai găsit așa ceva? l-a întrebat. Iaacs!

Nu iaaacs, a zis el. Vino, mama.

Ea l-a urmat, iar băiatul și-a îndreptat înainte arătătorul mic și gras și, cu ochii larg deschiși, a privit-o ca să-i observe reacția la vederea grămezii — efectiv, o grămadă — de șoareci și veverițe și iepuri și chiar un raton cu corpul flasc, care fuseseră lăsați chiar în fața ușii, pe verandă.

Mamei i-a scăpat un icnet.

O ofrandă. Un semn. Un gest de bun-venit.

*

Pofticioși în umbra morții, ea și băiatul au descins în toiul zilei în locul lor favorit pentru masa de prânz, aflat în centrul orașului, chiar peste drum de bibliotecă. Unul dintre acele locuri care sunt în același timp și magazin alimentar, și bistro, cu șiruri de rafturi pe care se află prăjiturele și biscuiți artizanali și jeleuri importate. Un loc cu mâncăruri calde și reci pentru studenți, dar, de asemenea, și o destinație favorită pentru mame. Oricine putea alege pur și simplu o porție de macaroane cu brânză și trei gujoane de pui, dacă asta voia. Ea putea să cumpere o farfurie întreagă de struguri. Putea, la nevoie, să aranjeze pe o farfurie două cuburi de brânză drept ochi și o felie de kiwi ca nas, cu o lingură de iaurt de căpșuni mai jos, pe post de gură. Și mai aveau și vin la pahar.

Băiatul adora să meargă acolo și să-i dădea mamei instrucțiuni precise despre ce să-i așeze pe farfurie. Arăta cu degetul ca un mic general, bălmăjea ordine, bătea din palme, se posomora și îi forța mâna ca să obțină exact ceea ce-și dorea. Mama a făcut o stivă din chiftea cu ketchup, bucăți sfărâmicioase de vită la ceaun, mai multe gujoane de pui, un morman cât un munte dintr-un delicios fel cu porumb la cuptor — a cărui imensitate l-a făcut pe fiul ei să bată din palme de bucurie, fiindcă și lui îi plăcea nespus de mult porumbul la cuptor. Într-un mic bol, separat, mama a pus câteva linguri de macaroane cu brânză.

La casa de marcat, tânăra angajată a cântărit cantitatea mare de carne și și-a permis să-i arunce în treacăt o privire mamei, privire pe care ea o aștepta. Mama a zâmbit, iar băiatul a râs, după care ea a spus, PMS-ul la putere, iar fata a râs stingherită și a apăsat butoanele casei.

La putere, da, a zis tânăra angajată.

A achitat mai bine de treizeci de dolari pentru mâncarea lor, atât de lihnită era mama și, prin urmare, atât de bogată masa de prânz.

S-a așezat alături de băiat la una dintre mesele de afară, unde alte mame aveau grijă de copiii lor, oferindu-le iaurt sau insistând ca ei să mănânce o păstaie de fasole verde, ștergând balele de pe câte o bărbie sau curățând mâncarea vărsată pe jos.

Mama și băiatul ei s-au așezat unul lângă celălalt. I-a pus bolul cu macaroane dinainte și a tăiat gujoanele de pui în îmbucături mici, pe care le-a aranjat pe un șervețel. Cât timp a făcut asta, mama a păstrat o tăcere neobișnuită, cu atenția abătută de foame și de mirosul cărnii. Trebuie să se fi aflat într-un fel de transă animalică — tăind gujoanele de pui, da, însă făcând asta fără să fie conștientă de ce făcea. Nu se putea concentra decât asupra foamei, o foame care umplea în întregime fiecare spațiu dinăuntrul ei, până când aproape că și-a ieșit din minți. S-a întors la farfuria ei.

Ah! Glorie cărnii tocate! Suplețea fibrelor mușchiului de vită la ceaun, în timp ce mărunțea carnea! A folosit o furculiță la început, pe urmă mâinile, apoi pur și simplu nu și-a mai înfrânat fața să cadă în acel morman și te-ai fi putut gândi la asta ca la un soi de venerație, mama cu capul aplecat, făcând ca înghițiturile de mâncare să-i intre nemijlocit în corp. Exista o anume puritate în acest act.

Băiatul a privit cu ochi mari, însă doar pentru o clipă, apoi a țipat de veselie și a făcut la fel, plonjând cu fața în macaroanele cu brânză, după care s-a ridicat la loc în fund, cu un tăiețel lipit de obraz, brânză pe pleoape. A bătut din palme.

Mama a continuat să înfulece, senzația cărnii pe gâtlej umplând-o pe dinăuntru. Băiatul a întins mâna spre farfuria ei pentru a lua o bucățică de porumb, ea a scos cu glas scăzut un mârâit adânc, așa că el s-a retras, a scos pieptul de pui din gură și a început să-l scuture dintr-o parte în alta.

Mesteca lacom carnea, savoarea o făcea să geamă, să fornăie și să clefăie, apoi a împins cu nasul grămada de porumb către fiul ei. El a luat cât a putut cuprinde în mâna lui durdulie, și-a aruncat-o în gură și a închis ochii, molfăind.

Ea a mâncat, a mâncat și iar a mâncat; cu o concentrare animalică a mâncat. A lins farfuria lună, iar când a ridicat capul din ea, a văzut cum toate mamele din jurul ei lăsaseră tăcute ceea ce făceau. Până și oamenii de afaceri închiseseră telefoanele și o priveau.

Și-a ridicat șervețelul de pe masă și s-a șters liniștită pe față cu el. A tras adânc aer în piept. Avea să se comporte firesc, avea să fie cool. N-o să plângă. N-o să plângă!

Ca să se îngrozească și mai mult, a întâlnit privirea unui bărbat care stătea chiar la masa de lângă ea, un tip cu o tunsoare modernă și o cămașă elegantă, cu câțiva nasturi descheiați la guler, și o servietă așezată pe un scaun învecinat.

Înfometată, a spus el, nu ca o întrebare, ci mai degrabă ca o bătaie pe umeri verbală, o recunoaștere cumva uluită a ceea ce tocmai se revelase în fața lor.

Ah, a zis ea, în timp ce se făcea cărămizie la față.

S-a întors repede dinspre el și a încercat să râdă.

Ham! i-a spus în joacă fiului ei, incapabilă să-și stârnească în piept un chicotit degajat.

Nu era nimic altceva decât o joacă! Se prefăceau că sunt căței! Era o mamă bună, iar acesta era doar un joc, și-a spus în gând și oricui ar fi putut s-o chestioneze.

Ham-haam! a lătrat înapoi băiatul, cu fața luminată de voioșie și scăldată într-o mare de brânză.

Ea l-a bătut ușor pe creștet și i-a curățat fața cu un șervețel, iar el s-a aruncat înapoi asupra mâncării, în timp ce mama a luat o gură foarte demnă de apă.

Părea că oamenii se întorseseră la prânzurile lor, dar ea nu s-a uitat să verifice, pentru că era prea îngrozită, această pierdere a conștiinței de sine pe care o experimentase, foamea copleșitoare care o cuprinsese și o făcuse să intre într-o asemenea stare în care doar mirosul și gustul și foamea contau.

OK, și-a zis potolit în sinea ei, trăgând aer adânc în piept de mai multe ori, OK.

Mama! a țipat băiatul ca din gură de șarpe.

O iubea, oricum ar fi fost ea.

Fii cuțu, a zis el, iar ea a zâmbit și i-a transmis prin semne Gata acum, în timp ce rostea cuvintele, întorcându-și palmele către el.

Gata acum, scumpule. Mai facem pe cuțu mai târziu.

El a lătrat și s-a întors la mâncare, satisfăcut pe moment.

Mama a simțit o mână pe umăr și s-a întors pentru a descoperi o femeie în vârstă. Mirosea a pudră dulce și-și purta părul scurt și grizonant într-o coafură distinsă. Totul în privința ei răspândea un aer plăcut: machiajul natural și ochelarii curați, ridurile din jurul ochilor ei zâmbitori, foșnetul cardiganului ei într-o zi de vară.

Cât de haios este să ai băiat! i-a spus.

Mama a râs.

Ah, da, i-a răspuns. Chiar că haios.

Și ce mamă pe cinste sunteți, a adăugat bătrâna. Ce mamă minunată! Să vă distrați astfel cu copilul. Îmi amintesc de zilele acelea.

Ah, mulțumesc, a spus mama cu timiditate, oarecum uimită — femeia aceasta nu o dojenea, ci jubila și rememora.

Și noi aveam obiceiul să ne jucăm de-a cuțu-cuțu! a zis ea, vorbindu-i acum băiatului. Eu și cu fiul meu! Era atât de distractiv, iar lui îi plăcea pur și simplu la nebunie. Mrrrrr, a făcut ea, arătându-i dinții băiatului și scuturând din cap dintr-o parte în alta, apoi chicotind în timp ce o bătea din nou pe mamă pe umăr și se îndepărta.

Mama a privit-o pe femeia în vârstă și și-a dorit ca ea să fi rămas, să se fi așezat și să stea de vorbă, să-i povestească despre viața ei. Aveați obiceiul să vă jucați… de-a câinii? Serios? Erau oamenii de părere că sunteți ciudată? Ce vârstă are fiul acum? Ce relație aveți cu el? Ați lucrat când erați tânără? Ce pasiuni ați avut în viață? Ați luat deciziile corecte? Ce ați face altfel, uitându-vă acum înapoi? Îmi puteți spune, vă rog, ce să fac, cum să fiu fericită și împlinită? Îmi puteți, vă rog, dezvălui secretele? Fiindcă eu știu că există secrete și mi-ar plăcea să le cunosc pe toate.

Aproape că a izbucnit în plâns, pentru că tânjea să facă asta, să se așeze față în față cu această femeie, să-i ia mâinile bătrâne, moi, acoperite cu un strat gros de cremă, în mâinile ei și să-i pună întrebări, atât de multe, multe întrebări. Propria mamă, care trăia undeva la foarte mare depărtare, o suna rareori, iar când o făcea, vorbea numai despre grădină și vreme, despre zilele care se făceau mai mici, despre cum aveau nevoie disperată de ploaie. Existase o tentativă, pe vremea când era însărcinată, de a vorbi cu mama ei despre naștere, la ce să se aștepte, cât era de speriată de durere și despre cum se descurcase ea însăși, întrebări la care mama ei dăduse un singur răspuns, Se numește travaliu pentru că e muncă grea, pe care ea îl înțelesese drept consolare. Sigur, zicea mama ei, e de rău, dar, din moment ce ești femeie, asta ți-a fost hărăzit, asta îți este datoria, să faci ceea ce e greu, ceea ce e atât de dureros încât nu poți exprima în cuvinte, apoi să păstrezi acest legământ al tăcerii.

Și-a împachetat lucrurile, l-a șters și curățat pe fiul ei, a dus farfuriile murdare la tava de debarasare cât de repede a putut, apoi a ieșit pe ușă în fugă, urmându-și fiul către locul de joacă. A cercetat cu privirea tot locul de joacă și vitrinele magazinelor după acea femeie, însă nu a mai văzut-o nicăieri.

Fiul ei a lătrat de undeva din spațiul locului de joacă, chemând-o să se joace de-a v-ați ascunselea. Mama și-a întors fața către soare și a scheunat, apoi a luat-o din loc cu pas rapid către el, să se joace.

*

N-o să-ți vină niciodată să crezi, i-a spus soțului ei la telefon în seara aceea.

Mhmm, a zis el, atent la altceva.

În dimineața asta, în verandă, era un morman de animale moarte.

Pardon? a spus el.

Iepuri, veverițe și poate niște șoareci. Un raton în vârf.

A lăsat să-i scape un hohot de râs ca un chiot extatic.

Asta e ciudat, a spus soțul.

Iar ea a zis:

Ei, bănuiesc că da, dar e și oarecum distractiv.

Ești OK? a întrebat el.

Mă simt minunat, a spus ea. Mai bine decât m-am simțit de luni de zile!

Păi, astea sunt vești bune.

Oare? a întrebat ea, râzând. Vreau să zic, să fie vești bune pentru tine?

Asta ce vrea să însemne? a întrebat el.

Ea a râs, a tot râs și nici că s-a putut opri din râs.

WW—

M-am gândit ce contează cu adevărat în viață. Îmi dau seama că nu e o întrebare originală, dar totuși am vrut să vă prezint ideile mele, în cazul în care gândurile dvs. au urmat în trecut același făgaș.

Înainte de copil, nu am tânjit niciodată după o familie, nici măcar să mă căsătoresc. În schimb, visam cu ochii deschiși la încăperile cu ecou ale unui muzeu, suprafața pereților albi și a pardoselilor pe care nu ghicești fir de praf, acea acalmie sacră care însoțește asemenea spații, apoi munca mea acolo, în acel spațiu. Aceasta a fost prima fantezie, pe vremea când eram copil, cea mai intensă dintre fantezii, însă, de-a lungul anilor, ea a crescut și s-a metamorfozat. Nu mă mai gândeam decât la coafuri scumpe, cu un breton scurt, și ochelari de vedere la modă, un studio scăldat în lumina soarelui în care se desfășurau multiple proiecte interesante. Prieteni cu o grămadă de opinii și gusturi bune, călătorii în Europa, veri petrecute în diverse rezidențe și tot așa, și tot așa. Nu o să vă plictisesc. Vreau să spun că mi-am imaginat toată această viață. Am plăsmuit-o în capul meu.

Apoi, însă, corpul meu. După aceea, un copil. Și, da, mi-a adus mari bucurii — să fii mamă, în ciuda celor mai vehemente nemulțumiri ale mele, este un lucru pur și gingaș și autentic —, dar nu există loc pentru copil în studioul meu scăldat de lumina soarelui. Sau, mai degrabă, nu există loc pentru artă în casa în care se află copilul meu. E ca și cum toate visurile mele au fost resetate. Pereții sunt goi, iar odată cu ei sunt, la rândul meu, golită de orice.

Am povestit toate acestea pentru a întreba: pentru ce ar trebui o femeie să lupte? Date fiind resursele ei limitate — timpul și energia și inspirația limitate —, pentru ce merită să te lupți? Este arta? În marea schemă a lucrurilor, un asemenea lucru pare uneori futil, chiar egoist. Să impui lumii întregi lentila personală a unui individ — cine are cu adevărat nevoie de asta, mai ales când un copil are nevoie imperativ de o mamă?

Nu am niciun răspuns în afară de faptul că arta pare esențială, la fel de importantă precum condiția de mamă. Pentru a avea conștiință de sine este esențială. Se prea poate să încetez a mai fi o persoană fără asta.

Este acesta un motiv suficient, faptul că pentru mine contează?

MM

*

Pe ușă pot fi văzute zgârieturi, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. Marginile cărților sunt molfăite. Una dintre perne e sfâșiată și distrusă. Nu va ieși din casă pentru a merge în oraș; nu vrea s-o facă. Se joacă împreună cu băiatul cu plastilină Play-Doh și coc o plăcintă la cuptor și dansează pe tot felul de melodii în sufragerie. Întregul corp îi e acoperit de blană. Pisica — coada ei pufoasă, burtica dezinvoltă — este irezistibilă. Adoră să alerge afară, să mai alerge o vreme și să o tot țină așa alergând pe peluză, alături de băiat. Se joacă de-a prinde mingea. Se joacă aport.

Ar trebui să ne luăm un câine? îl întreabă pe băiat, iar el spune Da.

Poate că o să-l întrebăm pe tati, zice ea, apoi spune: Sau poate că n-o să-l întrebăm.

Merg până la magazinul de bricolaj din cartier și cumpără recompense pentru câini și un bol strălucitor din oțel inoxidabil pentru apă, care ei îi place foarte mult. Încearcă să bea din bol odată ce ajung acasă, iar băiatul râde, apoi încearcă să bea și el. Din acel moment, vrea să bea toate băuturile din bolul câinelui, exact ca un câine, iar ea vrea același lucru, așa că asta și fac amândoi. Îl împart cu pisica, deoarece sunt câini de treabă.

Fiindcă devine un câine mai bun, se transformă într-o mamă mai bună! Câinii nu sunt nevoiți să muncească. Câinilor nu le pasă de artă. De ce nu i-a trecut niciodată până atunci așa ceva prin cap?

Îi place ideea de a fi câine, fiindcă poate lătra și mârâi și nu trebuie să se justifice. Poate alerga fără opreliște, dacă asta vrea. Poate fi trup și instinct și pornire lăuntrică. Poate fi foame și furie înverșunată, sete și teamă și nimic altceva. Se poate întoarce la o stare pură, în care doar palpită. Avusese parte de această libertate când a născut: urlase și defecase și înjurase și ar fi ucis dacă ar fi trebuit. Soțul ei aproape că leșinase din cauza zgomotelor care-i ieșeau ei pe gură. Astfel le numise: zgomote. Un timp, a rămas întinsă cu un picior în aer, iar moașa i-a spus că aceea era poziția în care ar fi așezat-o dacă n-ar fi făcut-o singură, pentru a-i înlesni bebelușului mișcarea de răsucire, însă mama știuse instinctiv. Își ascultase corpul. De ce altceva putea asculta? Dacă nu putea face parte din lumea ambițiilor și banilor și carierelor, voia s-o lase în urmă cu totul și să se retragă în sălbăticia visurilor ei cele mai adânci, a tânjirilor ei trupești. N-avea să mai citească despre cine în ce spectacol jurizat se mai afla. N-avea să-și mai pună cenușă în cap pentru că nu se străduia, plănuind în fiecare zi să se întoarcă la munca ei și eșuând în fiecare zi. Avea pur și simplu să se dedea lucrului pentru care era chemată să fie: un animal ce avea grijă de puiul lui, fără nicio dorință sau frământare în afară de asta. În regulă, atunci. Aproape că putea simți cum firele de păr îi răsăreau din absolut fiecare por de pe corp.

A lătrat cuprinsă de o mare veselie, iar băiatul a lătrat și el, după care a scărpinat-o în creștet.

*

„... Și cine poate spune ce minunății și mistere cultivă femeile în sinea lor?“ se putea citi în acel fragment, în lumina difuză a lămpii, înainte să o ia somnul, pe canapea, în după-amiaza târzie, la sfârșitul unei zile întregi de reverie canină, băiatul fiind ațipit pe podeaua din sufragerie, doar cu un scutec pe el.

Cine poate spune ce înfăptuiri și năzdrăvănii, ce absolut nici-măcar-capabile-de-a-fi-imaginate moduri de existență au accesat femeile începând cu zorii istoriei umanității? O femeie, când este împinsă la limită, va face apel la toate facultățile ei, la toate abilitățile, la toate instrumentele și artificiile biologice la dispoziția ei, nu numai pentru a supraviețui, ci, mai mult — pentru cele care s-au reprodus —, pentru a avea grijă de cei mici. Ca atare, puterile mamei le înglobează și le depășesc pe cele ale femeii al cărei trup n-a cunoscut copil, căci mama — mai ales mama de nou-născuți și de copii foarte mici — ocupă acel spațiu aparte al a fi între regnuri — nu pe de-a-ntregul uman, nici în întregime animal —, iar în acest tărâm liminal diferit le găsim pe multe dintre cele mai fascinante femei magice. În acest spațiu, puterile ei își ating punctul culminant, iar constituția ei ajunge la cea mai volatilă întrupare, creând o conexiune cu o capacitate de neegalat.

S-a lăsat și mai adânc în canapea și a clipit ca să rămână trează, fiindcă scrisul părea a ieși la iveală de undeva din străfundurile sinelui propriu, chiar dacă se afla chiar acolo, pe pagină…

Poate cel mai ciudat e următorul fapt: majoritatea femeilor magice nu sunt conștiente de puterile lor și pășesc înainte pe meleagurile magiei fără măcar a arunca înapoi o privire de adio. Pentru ele, această călătorie e la fel de firească precum răsuflarea, precum căderea într-un somn. A trece din lumea cunoscutului în aceea a necunoscutului are loc deseori inconștient, dar, fie că schimbarea este conștientă sau nu, ea marchează începutul a ceea ce kwolo numesc aga ei sau a doua viață.

*

Soțul ei s-a întors acasă vineri seara. Vara era pe sfârșite, o vară atât de târzie încât dacă mijeai ochii puteai vedea fanându-se frunzele copacilor. Fusese o zi superbă și, chiar dacă stătuse în spatele volanului timp de cinci ore, soțul era într-o dispoziție grozavă, fiindcă de ce nu?

Ușa laterală de sită era descuiată, iar ușa grea de iarnă din spatele ei întredeschisă, așa cum o lăsau deseori în timpul verii. O adiere își croia drum înăuntru prin ferestrele deschise, iar sunetele diafane ale muzicii răzbăteau din sufragerie.

Hei, ce faceți, a spus el, aruncându-și pantofii din picioare și lăsând geamantanul lângă mașina de spălat.

Bucătăria era curată și ordonată, baia umbroasă și mirosind a înălbitor. Paturile erau făcute și covoarele date cu aspiratorul. Lângă patul lor era așezată o nouă căsuță de animal, în care era un culcuș improvizat dintr-o cuvertură moale și o pernă cu puf din pat. Nicio haină murdară pe podea, așa cum era cazul de obicei. Nicio jucărie rătăcită pe ici, pe colo, așa cum era cazul de obicei. Înserarea plutea ca o suflare, înăuntru, afară, prin ferestrele deschise, mișcând perdelele din voal.

S-a plimbat prin casă și și-a strigat soția.

Iubito, unde ești?

În sufragerie, l-a găsit pe băiat — vesel și curat, doar cu un scutec pe el — stând lângă un câine tolănit pe covorul curat. Câinele era imens și i-a amintit soțului de un lup, cu un cojoc gros de blană neagră cu argintiu. A deschis un ochi pentru a se uita la soț.

Bebe, unde e mama?

Băiatul a bătut din palme și a râs.

Câine! a zis el cu voioșie, apoi și-a încolăcit brațele rotofeie în jurul gâtului animalului și și-a așezat capul micuț pe pieptul acestuia.

Femela s-a ridicat când soțul s-a apropiat cu brațele ridicate în aer ca și cum era tâlhărit.

Cuțu cuminte, a zis el. Cuminte.

Animalul și-a tras înapoi gura ca să-și arate dinții, apoi a scos un mârâit surd, potolit, din coșul pieptului. Într-o singură mișcare ca fulgerul, s-a ridicat și a sprintat până în spatele casei, prin ușile glasvandului, care fuseseră lăsate deschise, ieșind afară pe peluză, acolo unde ziua lungă se întuneca. Copilul a țipat de bucurie, iar soțul s-a grăbit s-o ia pe urmele câinelui, ieșind pe aceleași uși deschise.

Soția lui, s-a gândit el, venind în întâmpinarea nopții care se apropia, trebuia să fie acolo afară.

---