Lor, copiilor mei. Celor ce vor veni.

În Paradis nu există povești pentru că nu există călătorii. Pierderea și regretul și suferința și dorința arzătoare sunt cele care mână povestea înainte, pe drumul ei întortocheat.1

MARGARET ATWOOD

Ca pe un demon am trăit dorința de a mă obliga să fiu mai puternic decât sunt în realitate.

SØREN KIERKEGAARD

O carte trebuie să adâncească răni, să le provoace chiar. O carte trebuie să fie o primejdie.2

EMIL CIORAN

1. Asasinul orb, traducere de Lidia Grădinaru, Polirom, Iași, 2014, p. 640.

2. Sfârtecare, traducere de Vlad Russo, Humanitas, București, 2016, p. 73.

PARTEA ÎNTÂI

PROLOG

ELEANOR

Aceasta este povestea alor mei. A celor două familii. Cea a bravilor duci de Aquitania și a mârșavei dinastii a Capețienilor, regii Franței. Mărturisesc aici cum ne-am dușmănit și ne-am împletit viața în nenumărate rânduri, până ce ne-am nimicit unii pe alții, de-a lungul tulburatului veac al XII-lea, în care Apusul s-a schimbat la față pentru totdeauna.

Printre trădări, asedii, sânge și sămânță bărbătească, noi, doi adolescenți, Ludovic, regele Franței, și eu, ducesa de Aquitania, am însemnat cu impetuoase trăsături de pană hotarele a ceea ce mai târziu avea să fie Europa.

Am fost o asasină precoce, la doar opt ani nu mi-au trebuit mai mult de două litere: oc — „da“, rostite în preaiubita mea limbă occitană, ca să curm viața torționarilor mei. Totuși, ar trebui să adaug și amănuntul că sunt o fiică a incestului și vinovată de a mă fi iubit cu unchiul meu patern, Raimond de Poitiers, și de a mă fi căsătorit cu vărul meu Ludovic.

Puterea stătea în mâinile noastre, și tot ale noastre erau castelele, și ai noștri, vasalii, a noastră era întreaga bogăție a ceea ce mai târziu se va fi numit Europa. Și tot nouă ne-au aparținut Île-de-France și Aquitania, Gasconia și Poitiers.

Sunt Eleanor de Aquitania și am treisprezece ani. Diavoli deghizați în mesageri spun că tata a murit în împrejurări stranii în timpul pelerinajului la Compostela...

...iar în cărțile de istorie nu există niciun cuvânt despre povestea pe care acum o aștern pe hârtie.

1

MOARTEA ALBASTRĂ

Eleanor

Bordeaux, 1137

„N-o să ai niciodată în ochii lor însemnătatea cuvenită. Fă-i să plătească.“

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus tata înainte de a pleca, ascuns sub mantia lui de pelerin. Acum mesageri evlavioși spun că, după ce a băut dintr-o fântână părăginită, a căzut mort tocmai în fața altarului celui mare al Catedralei din Compostela, și chiar în Vinerea Mare. De parcă apa ar fi putut să-l răpună pe uriașul care fusese. De parcă n-ar fi avut mereu la el bucata de cărbune care absoarbe otrava, rătăcitor călit în bătălii și nenorociri.

De parcă mesagerii ăia mincinoși n-ar fi făcut parte dintr-o farsă bine urzită.

Susțineau că ar fi venit împreună, dar Rufus Galezul avea pantalonii uzi după atâta vreme petrecută călare și răzbătea până la mine, pe podiumul tronului, mirosul de sudoare de cal.

Bretonul Otho, la rândul său, o ținea una și bună că el e soldat, dar părul încă nu-i acoperise complet tonsura care-i trăda trecutul petrecut între zidurile unei mănăstiri. În plus, era cam molâu și, cum nici nu vedea prea bine — se împiedicase de două ori în trepte —, nu putea visa să ajungă om de acțiune.

— Minciuni..., protestă șuierând printre dinți Rai, unchiul meu, amantul meu.

Mă privea complice, îl priveam galeș.

Își dădea seama că se ajunsese dintr-odată la sfârșitul unei etape. Am știut că o să mă despart de el și am păstrat în minte ca pe o comoară acele ultime ore. Aveam nevoie de amintiri frumoase ca să pot îndura tot ce urma să vină.

Spre asfințit, Rai porni spre Ultrapuertos să caute nu numai trupul fratelui său, dar și motivul acelei fărădelegi. Eu am rămas la cârma nemărginitei Aquitanii, iar vestea că Guilhem al X-lea, conte de Poitiers și duce de Aquitania, nu se mai afla printre cei vii rămase secretul câtorva.

Nu erau primele vești care ne soseau de pe drumul sfântului apostol.

Și toate se contraziceau între ele.

Unii povesteau că tata fusese otrăvit după ce dăduse piept în fața altarului celui mare cu un copil. Un David mărunt îl răpusese pe Goliat.

Cum să crezi o asemenea nerozie?

Alții povesteau că trecuse prin cumplita tortură normandă a „vulturului de sânge“ și că îi fuseseră smulse coastele, iar plămânii ajunseseră să-i atârne de spinare, ca niște aripi însângerate.

Cea mai halucinantă dintre versiuni povestea că ar fi sărutat pe frunte un bebeluș și că amândoi ar fi murit pe loc.

Iar mesagerii ăștia din urmă pomeneau de niște fântâni otrăvite. Ce să mai crezi? Deși toți, unii muți de uimire, alții turbați de furie, ziceau că trupul tatei ajunsese de un albastru-întunecat nemaivăzut.

În ziua aia blestemată, eu, moștenitoarea lui, în vârstă de treisprezece ani, m-am văzut silită să vorbesc din nou.

Cu cinci ani în urmă mă hotărâsem să nu mai scot o vorbă, atunci când cei doi nenorociți de Capețieni m-au tras cu forța sub un pod de peste râul Garonne. De atunci urăsc părul de culoarea spicului de grâu, precum acela care mi-a biciuit fața. De atunci urăsc culoarea albastră și galbenă a florii de crin care m-a strivit pe iarbă.

Doar Rai, inseparabilul meu Rai, a băgat de seamă absența mea în timp ce cortegiul funerar se întorcea de la Catedrala Sfântul Andrei. Dar a ajuns prea târziu, și niciodată n-a știut cât de târziu a fost pentru mine și pentru trupul meu de fetiță. Am refuzat să recunosc ce s-a întâmplat, ar fi însemnat să las Aquitania pe mâinile regilor încețoșatei Île-de-France.

— Vrei să-i omor? m-a întrebat el când a dat peste noi, și pentru prima dată am văzut emoție în ochii albaștri ai unchiului meu.

Năucită, mi-am netezit tunica, am făcut în așa fel încât să ascund sângele care mi se prelingea pe picioare. Nici măcar el nu trebuia să afle.

— Oc, am răspuns în limba noastră maternă.

„Da.“

Un cuvânt. Două litere. Doi bărbați, două crestături pentru fiecare.

Una la gât, cea care a pus pecetea veșnicei tăceri. Și o alta ce a retezat bărbăția, drept răzbunare pentru răul făcut mie și primei mele iubiri.

Lui Rai nu-i stătea în fire să nu împlinească vitejește vreo faptă. El își făcea mereu datoria, ăsta-i era felul. Era născut în Poitiers ca și mine, păr negru, ochi deschiși la culoare, migdalați, pielea bronzată de veșnicul soare al Aquitaniei.

Înalt a mai fost bunicul meu, grozavul Guilhem Trubadurul, iubitor de femei ca nimeni altul. Tata spunea că era un colos care uimea pe toată lumea când înfuleca cât zece la un banchet. Despre Raimond de Poitiers, fratele său — iubitul meu — se spunea că e „cel mai frumos prinț de pe fața pământului, prietenos și cu limba dulce“. Declar sus și tare că e adevărat și că din copilărie am fost sortiți unul celuilalt, unchi și nepoată, despărțiți doar de nouă ani, dar uniți în toate cele.

Ne întorceam de la înmormântarea mamei și a micuțului Aigret, cel care fusese sortit să ajungă duce al Aquitaniei, dar n-a fost să fie din pricina bubelor supurânde care l-au răpus. Regele cel Gras, Ludovic al VI-lea al Franței, trimisese niște rude la funeralii. Își ceruse iertare cu viclenie, invocând tot felul de născociri, când de fapt toată lumea știa că dizenteria îl ținea pironit la pat.

Dar monarhul râvnea la îmbelșugata Aquitanie. Râvnea la viile și morile noastre, la pășunile și la animalele care le pășteau. Râvnea la veselia trubadurilor noștri și la culorile veșmintelor noastre. Râvnea la strălucitoarea Curte din Poitiers și la splendidul nostru palat din Bordeaux. Asprii locuitori din nord numeau în ciudă meleagurile noastre „Miazăzi“.

Tata era vasalul său, deși ajunsese mai bogat, mai puternic, iar pământurile sale, de cinci ori mai întinse. Farmecul său și faptele lui de vitejie îl transformaseră încă din timpul vieții în sfânt, iar toată aura aceea eroică îl făcea pe rege să se simtă umilit.

A dorit să fiu a lui.

Din clipa în care a murit Aigret, a dorit să fiu a lui.

I-a trimis pe câțiva dintre frații săi să săvârșească mișelia; doi dintre ei m-au răpit într-o clipă de neatenție a lui Rai și au vrut să ia cu forța Aquitania. Era un obicei siluirea domnițelor moștenitoare la tron și apoi silirea lor la căsătorie pentru a li se lua zestrea. Mama mi-o tot repeta încă din leagăn: „Dacă o fi să se întâmple va fi numai vina ta“. Și nu, nu s-a întâmplat, căci nu apare consemnat în nicio cronică. Doar eu știu ce s-a întâmplat și am decis că nu s-a întâmplat, așa că nu s-a întâmplat niciodată.

„Damnatio memoriae“, mi-a poruncit stafia bunicului.

„Șterge-o din amintire.“

Uită dușmanul din trecut. Nu te gândi la el, nu vorbi despre el, nu scrie despre el, nu te întoarce la locul în care ai fost rănită.

Aproape că am murit de durere când m-au sfârtecat pe dinăuntru, și sub acel pod întunecat am învățat că trupul unei fetițe trebuie să cedeze, căci pofta unui bărbat obsedat să-l sfâșie nu se va ostoi niciodată. A fost un act de război, iar câmpul de luptă, ticăloșilor, a fost trupul unei fetițe.

Prima lecție de viață: fă-ți rost de arme.

Rai și cele două litere au fost armele mele. Frații regelui Capețian, tocmai pentru că îmi invadaseră trupul, și deci Aquitania, au murit fără să-i poată trimite Grasului misivă. În fața lui Rai am tăgăduit mereu, el s-a prefăcut că mă crede, i-a omorât pe francezi și a vâslit până la o răstoacă a fluviului Garonne pe care puțini o știau. Bunicul adusese din cruciadă niște pești monstruoși, și de atunci crescuseră acolo. Erau carnivori. În balta aia au dispărut Capețienii. Nu i-am mai pomenit vreodată, tata n-a aflat niciodată nimic, destul îi era durerea morții fiului său. Nici domnițele de la palat și nici mătușile mele n-au aflat nimic niciodată.