IANUARIE 2015

A atins cărțile cu venerația unui preot care deschide biblia în amvon. Lustruisem pielea în dimineața aceea până când strălucea ca mătasea, iar vârfurile degetelor domnului Pumpherston s-au sprijinit pe ea de parcă erau fluturi ce poposeau pe o floare aleasă. Părea să toarcă de plăcere la atingere. Vizitatorul și-a așezat ochelarii înainte să dea paginile și se vedea că încântarea domnului Pumpherston e contagioasă.

Augustus Muir, The Intimate Thoughts of John Baxter, Bookseller

(Methuen & Co., Londra, 1942)

Mă întreb dacă, atunci când a scris jurnalul fictiv al lui John Baxter, August Muir era într-adevăr conștient că aceasta e, fără îndoială, cea mai bună parte a comerțului cu cărți la mâna a doua și probabil și a colecționării de cărți: să găsești și să atingi ceva rar și important. Odată, am avut un set de două volume din Antiquities of Scotland, de Francis Grose, care, pentru persoana care l-a cumpărat, era cea mai importantă carte pe care și-o putea închipui. Grose și Robert Burns s-au întâlnit în 1789 și au devenit prieteni. Grose l-a rugat pe Burns să scrie o poveste supranaturală care să însoțească o ilustrație a bisericii Auld Alloway Kirk din Antiquities of Scotland, pentru care se documenta pe vremea aceea. Astfel s-a născut poate cel mai frumos poem al lui Burns, „Tam o’ Shanter“. Deși poemul a apărut mai întâi în alte două publicații, Antiquities of Scotland a lui Grose a fost prima carte în care a fost publicat și, deși nu are o valoare financiară uriașă (ultimul set pe care l-am avut s-a vândut cu 340 de lire), este o carte importantă pentru pasionații de Burns, parțial datorită faptului că, dacă nu ar fi fost solicitarea lui Grose, poate că Burns nici nu ar fi scris vreodată „Tam o’ Shanter“. Clientul căruia i-am vândut exemplarul meu venise din Ayr când aflase de la unul dintre prietenii săi că avem un exemplar. Abia după ce a plătit mi-a spus despre conexiunea cu Robert Burns și, dacă nu ar fi făcut asta, probabil că nici astăzi nu aș fi știut. Este o ironie a poziției mele că, deși sunt înconjurat de cărți în fiecare zi, cele mai multe lucruri pe care le știu despre ele mi-au fost povestite de clienți, aceiași clienți pe care primul meu instinct este să-i descurajez să vorbească.

Rezonez și cu descrierea felului în care domnul Pumpherston atinge cartea: oamenii care comercializează cărți rare le ating, de obicei, vizibil altfel asigurându-se că sprijină copertele când le deschid, ca să nu se desprindă legăturile și că, atunci când cartea este scoasă de pe raft, nu apasă prea mult pe partea de sus a cotorului. Odată ce ai avut de-a face cu cărți rare o vreme, devii extraordinar de atent când oamenii le manevrează greșit.

Plăcerea pe care o dă atingerea unor cărți care au avut o contribuție culturală sau științifică semnificativă pentru lume este, fără îndoială, cel mai mare lux pe care îl poate aduce îndeletnicirea aceasta și puține alte ocupații — dacă există vreuna — oferă atât de multe ocazii de a te bucura de așa ceva. De aceea, în fiecare dimineață, mă ridic din pat nu anticipând o corvoadă repetitivă, ci sperând că voi avea șansa să țin în mâini un exemplar dintr-o carte care a adus pentru prima dată umanității o idee care a schimbat cursul istoriei. Poate fi un exemplar din The Rights of Man, datând din 1791, traducerea în engleză din 1887 a Capitalului sau o ediție timpurie a Originii speciilor a lui Darwin, din 1859. Despre asta e vorba.

JOI, 1 IANUARIE

Comenzi online:

Comenzi găsite:

Închis în prima zi din an.

După ce m-am odihnit, m-am dus cu bicicleta la prietenul meu Callum pentru petrecerea anuală de 1 ianuarie, de la prânz. Am plecat pe la 15:00, ca să mă întorc pe lumină, am făcut focul în odăiță și am început să citesc Miss Lonelyhearts, de Nathanael West, pe care mi-a sugerat-o acum vreo două săptămâni o clientă care cumpărase câteva cărți pe care le citisem și eu și-mi plăcuseră.

VINERI, 2 IANUARIE

Comenzi online: Închis

Comenzi găsite:

Mi-am petrecut dimineața făcând ordine, pe urmă m-am dus într-o scurtă plimbare pe plajă în Golful Rigg, pe vânt și ploaie, cu Callum și partenera lui, Petra, chiar înainte să se întunece. Petra este australiancă și are două fete gemene, de vreo zece ani. Pare întotdeauna atât de absurd de fericită, încât îmi e aproape imposibil să-mi închipui cum îi reușește fără ajutorul unor droguri halucinogene, dar este și extrem de excentrică, așa că se potrivește perfect în peisajul uman din Wigtown. Când mă îndreptam de la camionetă spre magazin, am observat gâștele zburând pe deasupra orașului, ca să înnopteze în mlaștina cu apă sărată de la poalele dealului pe care se întinde Wigtown. Priveliștea și sunetul lor mă impresionează de fiecare dată, fiindcă sunt mii de gâște care formează un V aproape perfect când zboară în întunericul tot mai dens din toiul iernii reci și umede.

SÂMBĂTĂ, 3 IANUARIE

Comenzi online: 10

Comenzi găsite: 10

Am revenit la programul obișnuit, după o săptămână în care am deschis la 10:00 în loc de 9:00. O zi mohorâtă, dar măcar am scăpat de vânt și ploaie. Sfârșitul perioadei de sărbători este întotdeauna marcat de o scădere acută a numărului de clienți, numai că astăzi senzația aceea de gol din magazin a fost îmbunătățită de faptul că primul client a fost Jeff Mead. Jeff este preotul anglican al parohiei din Kirkinner, un sat aflat în apropiere, iar imaginea lui publică a fost probabil rezumată cel mai bine de prietenul meu Finn, care mi-a zis odată că „Jeff se simte mai bine oficiind înmormântări decât nunți“. Acest lucru îi contrazice totuși adevărata fire, dat fiind că este neastâmpărat, spiritual și remarcabil de inteligent, cu o educație teologică în toată regula. E un bărbat solid, impunător, care se apropie de vârsta pensionării. La scurt timp după ce am cumpărat magazinul, în 2001, a venit să arunce un ochi pe aici. Cumpărasem un schelet în mărime naturală pe care voiam să-l agăț de tavan (habar nu am de ce, dar este încă acolo, cu o vioară în mână) și pe care îl așezasem temporar într-unul dintre fotoliile de lângă șemineu, cu un exemplar din Dumnezeu, o amăgire de Richard Dawkins în degetele lui osoase. Am auzit un hohot de râs din adâncurile magazinului și imediat a apărut și Jeff, care a anunțat: „Așa vreau să fiu găsit, când mi-o veni vremea“.

La ora 11:00, a sunat o femeie din Ayr. Are niște cărți pe care vrea să mi le arate săptămâna viitoare.

La știrile de azi-dimineață, era un reportaj despre patru bărbați care au fost răpiți dintr-o librărie din Hong Kong pentru că diseminau literatură ce critica regimul din China. Vânzarea de cărți poate fi o afacere periculoasă, dar, din fericire, în Wigtown numai din punct de vedere financiar.

În mod surprinzător, am găsit toate cele zece cărți comandate astăzi, ceea ce e un fel de miracol. Cele mai multe fuseseră listate recent și proveneau din colecția unui bărbat care adusese patru cutii chiar înainte de Crăciun.

Prietena mea Mary, negustoare de antichități, a adus o cutie cu gravuri despre pescuit și un bursuc împăiat, pe care l-am expus în magazin cu prețul de 100 de lire.

Callum și Petra au apărut la prânz și m-au întrebat dacă mă duc la degustarea de whisky de la 16:00, la Beltie Books. Le-am răspuns că depinde de cât de aglomerat e magazinul. La 15:30, în magazin nu mai intrase nimeni de o oră și, chiar când mă gândeam să închid mai devreme și să mă duc la degustarea de whisky de la Andrew, au intrat vreo douăsprezece persoane de douăzeci-treizeci de ani. Toate au cumpărat cărți.

Total încasări: 136,50 lire

10 clienți

LUNI, 5 IANUARIE

Comenzi online: 7

Comenzi găsite: 7

Încă o zi mohorâtă și, în mod miraculos, încă una în care am reușit să găsesc toate cărțile comandate. Patrick de la Historic Newspapers a trecut pe aici să ridice teancul de comenzi din străinătate care se adunaseră pe durata Crăciunului. Corespondența noastră internă este expediată prin Royal Mail, dar comenzile internaționale sunt mai ieftine dacă le trimitem prin curierul cu care are contract Historic Newspapers, așa că ne folosim și noi tot de el.

Petra a trecut să întrebe dacă poate să înceapă un curs de dansuri din buric în camera mare de la etaj. Nu știu câtă priză va avea la public, dar i-am spus că poate folosi camera vinerea dimineața.

Un client mi-a cerut cartea de vizită, dar n-am găsit niciuna. Cred că ultima dată când mi-a cerut un client așa ceva a fost acum mai bine de un an. Ideea pare fermecător de desuetă într-o lume hiperconectată. Când am cumpărat magazinul, clienții — în special alți comercianți de cărți — lăsau mereu cărți de vizită, dar acum pur și simplu nu se mai întâmplă asta, așa cum a fost cazul și cu cărțile de vizită din vremurile georgiene și victoriene.

Un cuplu german de vreo cincizeci și ceva de ani a răsfoit cărți timp de o oră. Femeia a cumpărat un exemplar din biografia lui Jane Austen de David Cecil. În timp ce plătea, a spus: „Mă bucur să vă cunosc, în sfârșit“, ceea ce mi s-a părut puțin ciudat, până când a explicat că motivul pentru care veniseră în Wigtown era că citiseră cartea Annei, partenera mea, în care este vorba — parțial — despre Wigtown (și despre mine). Nu la mult timp după ce au plecat, un bărbat în salopetă portocalie, care cu o săptămână în urmă cumpărase un exemplar din cartea ei Three Things You Need to Know About Rockets, s-a întors și, inspirat de referințele Annei la Moby Dick, a cumpărat și un exemplar din acesta.

Tom a venit să discutăm proiectul gândit de Anna — ideea unei Case a scriitorilor. Vrea să înființeze o companie ca să cumpere și să transforme o proprietate din piață într-un spațiu de creație, unde să organizeze cursuri de scris, citit și artă, împreună cu Spring Fling (un festival artistic din zonă care are loc în fiecare iunie).