Notă preliminară

În timp ce lucram la această carte, sonda spațială Cassini s-a dezintegrat în atmosfera planetei Saturn; modulul de aterizare pe Marte, Schiaparelli, a explodat la impactul cu rocile dure de pe această planetă ruginie pe care ar fi trebuit s-o investigheze; un Boeing 777 a dispărut fără urmă zburând din Kuala Lumpur spre Beijing; la Palmira au fost aruncate în aer templele lui Baal și Baal-Shamin, vechi de 2000 de ani, fațada teatrului roman, arcul de triumf, tetrapilonul și o parte din Marile Colonade; la Mosul, în Irak, au fost distruse atât Marea moschee al-Nuri cât și Moscheea profetului Iona; în Siria a fost pusă la pământ mănăstirea Mar Elian, construită în primele secole de creștinism; un cutremur a făcut să se prăbușească a doua oară turnul Dharahara din Kathmandu; o treime din Zidul Chinezesc a căzut pradă vandalismului și erodării; niște necunoscuți au furat capul cadavrului lui Friedrich Wilhelm Murnau; lacul Atescatempa din Guatemala, cunoscut pe vremuri pentru apele lui verzi-albăstrui, a secat; Fereastra de Azur, o formațiune stâncoasă asemănătoare unei porți, s-a prăbușit în apropiere de Malta în Marea Mediterană; șoarecele cu coada mozaic, un mic rozător de pe insula Bramble Cay din zona Marii Bariere de Corali, a fost declarat specie dispărută; ultimul mascul de rinocer alb din nord a trebuit să fie eutanasiat la vârsta de 45 de ani, iar în prezent, din această subspecie de animale nu mai există decât două exemplare: fiica și nepoata masculului eutanasiat; și singura probă de hidrogen metalic, obținută după 80 de ani de încercări zadarnice, a dispărut dintr-un laborator al Universității Harvard și nimeni nu știe dacă particula microscopică a fost furată, distrusă sau pur și simplu a revenit la starea de agregare gazoasă.

În timp ce lucram la această carte, un bibliotecar de la Schaffer Library din New York a găsit într-un almanah din anul 1793 un plic cu câteva șuvițe argintii din părul lui George Washington; un roman scris de Walt Whitman, necunoscut până acum, a fost descoperit din întâmplare; de asemenea, a fost găsit albumul considerat dispărut, intitulat Both Directions at Once, al saxofonistului de jazz John Coltrane; un practicant de nouăsprezece ani de la cabinetul de gravuri din Karlsruhe a descoperit sute de desene ale lui Piranesi; au putut fi descâlcite două pagini din Jurnalul Annei Frank, lipite cu hârtie de ambalaj; a fost descifrat cel mai vechi alfabet din lume, incrustat cu 3 800 de ani în urmă pe tăblițe de piatră; au fost reconstituite imaginile înregistrate în 1966/67 de nava spațială lansată pe orbita lunară; s-au descoperit fragmente din două poezii de Sappho necunoscute până acum; ornitologii au văzut într-o savană arboricolă din Brazilia mai mulți porumbei cu ochi albaștri, Columbina cyanopis, specie care trecea drept dispărută din 1941; biologii au descoperit viespile Deuteragenia ossarium, care construiesc în scorburi de copac cuiburi cu mai multe încăperi pentru urmași și le pun în fiecare cameră câte un păianjen mort drept hrană; în Arctica au fost găsite navele Erebus și Terror, care au făcut parte în 1848 din expediția eșuată a lui Sir John Franklin; în nordul Greciei arheologii au scos la iveală un gorgan imens care, deși probabil nu adăpostește osemintele lui Alexandru cel Mare, e posibil totuși să fie locul de veci al tovarășului său, Hefaistion; în apropiere de templul Angkor Wat din Cambodgia s-a descoperit prima capitală khmeră Mahendraparvata, care trebuie să fi fost odinioară cea mai mare așezare medievală; în necropola Saqqara arheologii au dat peste un atelier de mumificare; în constelația Lebăda, la 1400 de ani lumină de soarele nostru, s-a descoperit un corp ceresc într-o așa-numită zonă locuibilă, unde — având în vedere că temperatura medie e comparabilă cu cea a Pământului — e posibil să existe sau să fi existat la un moment dat apă și, prin urmare, viață, adică ceea ce înțelegem noi prin viață.

Cuvânt înainte

Într-o zi de august, cu câțiva ani în urmă, am vizitat un oraș din Nord, așezat pe una dintre ultimele bucle ale unui golf marin care încă din vremurile preistorice ale erei glaciare pătrunde adânc în uscat și a cărui apă sălcie adăpostește primăvara hering, vara anghilă, toamna cod de Atlantic și iarna crap, știucă și plătică. Așa se face că acolo meseria de pescar se practică și astăzi. Oamenii aceștia locuiesc de secole cu familiile lor într-un perimetru pe care nu-l poți numi alt­fel decât pitoresc și care se compune din numai două străzi pavate cu piatră cubică, un scuar unde se întind la uscat plasele de pescuit și o mănăstire locuită în prezent de doar două bătrâne aristocrate. Pe scurt, e vorba de unul dintre acele locuri situate aparent în afara timpului, în care poți cădea prea ușor pradă tentației de a considera viu un trecut pe cât de vag, pe atât de ispititor. Dar nu trandafirii înfloriți și nalbele înalte din fața caselor scunde, văruite în alb, nici ușile de lemn, pictate, sau potecile înguste dintre clădiri, care coboară de cele mai multe ori direct spre malul stâncos, mi-au rămas în mod special în memorie, ci împrejurarea stranie că în centrul localității nu se afla o piață, ci un cimitir, umbrit de tei tineri, cu frunzișul verde, de vară, și înconjurat de un gard din fier forjat, așadar m-a frapat faptul că acolo, unde de obicei se oferă marfă în schimbul banilor, morții se îndeletnicesc sub pământ cu ceea ce numim, dintr-o credință de nezdruncinat, „odihnă“. Uimirea, pe care am confundat-o inițial cu disconfortul psihic, nu mi-a fost mică deloc, iar ea a crescut și mai mult când mi s-a atras atenția asupra casei unei femei care putea vedea din bucătărie, în timp ce gătea, mormântul fiului ei dispărut prematur și când am înțeles că tradiția seculară a breslei funerare, răspunzătoare aici de ritualul înmormântării, a făcut ca morții și viii uneia și aceleiași familii să fie lăsați atât de aproape unii de ceilalți, cum nu mai văzusem până atunci decât la locuitorii unor insule din Pacific. Bineînțeles că mai vizitasem înainte și alte locuri remarcabile de îngropăciune: Insula Morților San Michele, de exemplu, cu zidurile ei de cărămidă care se ridică asemenea unei cetăți inexpugnabile din apele verzi-albăstrui ale lagunei venețiene, sau Hollywood Forever Cemetery, care în fiecare an, când mexicanii sărbătoresc Día de los Muertos, e cuprins de vânzoleala stridentă a iarmarocului, cu mormintele împodobite în galben-portocaliu și craniile din zahăr colorat și carton condamnate de putrefacția avansată să rânjească etern. Dar niciunul nu m-a impresionat atât de tare ca acel cimitir al așezării de pescari, în al cărui releveu ciudat — un soi de compromis între cerc și pătrat — mi se părea că deslușesc nici mai mult, nici mai puțin decât simbolul acelei utopii monstruoase pe care o vedeam realizată acolo: a trăi cu moartea în fața ochilor. Multă vreme am fost convinsă că în acest loc, al cărui nume danez înseamnă „insulă mică“ sau „ridicătură înconjurată de ape“, ești mai aproape de viață tocmai pentru că locuitorii săi și-au adus efectiv morții în mijlocul lor în loc să-i expulzeze din interiorul comunităților în afara porților orașului — așa cum se întâmplă de obicei pe meridianul nostru —, asta în ciuda faptului că spațiul urban, prin creșterea lui necontrolată, ajunge până la urmă să-și înglobeze mormintele ceva mai târziu.

Abia acum, când aproape că am terminat de scris cartea de față, în care fenomenele diverse ale disoluției și distrugerii joacă un rol esențial, îmi dau seama că acesta nu-i decât unul dintre nenumăratele moduri de a te raporta la moarte, unul, în fond, nici mai lipsit de grație, nici mai grijuliu decât datina callaților, despre care Herodot spune că obișnuiau să-și mănânce părinții morți și care se arătau îngroziți de obiceiul grecilor de a-i arde pe ai lor. Pentru că părerile sunt la fel de împărțite și când se pune întrebarea dacă cel ce-și conștientizează permanent condiția de muritor e mai aproape de viață decât cel care reușește să reprime gândul morții, și când vine vorba să decizi ce e mai înfricoșător: ideea că totul are un sfârșit sau cea că sfârșitul nu e posibil.

Incontestabil e faptul că moartea și problema care decurge din ea — cum să te raportezi la absența bruscă a unui om și totodată la prezența materială pe care o lasă în urmă, de la cadavru până la obiectele personale rămase fără stăpân — au provocat de-a lungul timpului răspunsuri și acțiuni a căror semnificație a depășit scopul strict pragmatic și i-a făcut pe strămoșii noștri să iasă din sfera animalității și să intre în cea a umanității. A nu lăsa pur și simplu rămășițele pământești ale indivizilor de aceeași specie pradă proceselor naturale de descompunere trece, de regulă, drept o trăsătură tipic umană. Însă un comportament similar se poate observa și la alte animale superioare. De exemplu, elefanții se adună în jurul unui muribund din propria turmă, îl ating ore în șir cu trompa, scot sunete disperate ca de trâmbiță și încearcă adesea să ridice trupul neînsuflețit, până când, într-un târziu, acoperă cadavrul cu pământ și crengi. De asemenea, ei se întorc regulat, timp de mai mulți ani, în acele locuri ale morții, ceea ce presupune fără îndoială o memorie foarte bună și chiar anumite reprezentări ale lumii de dincolo pe care ni le putem închipui la fel de fantastice și de neverificabile ca ale noastre.