Pentru Jack, Maggie și domnul Hobbes;
și în amintirea lui Ben

1

În burta calului: căldură, întuneric, transpirație, teamă. Stau înghesuiți, strânși ca măslinele în pithos. Urăște atingerea altor trupuri. Așa a fost mereu. Chiar și trupurile curate, bine mirositoare îi fac greață — iar oamenii ăștia put. Ar fi poate mai bine dacă ar sta locului, dar nu stau. Fiecare se mișcă de colo-colo, încercând să găsească un pic de loc pentru umeri, încolăciți și colcăind ca viermii într-o balegă de cal.

Viermele roșu.

Cuvintele l-au trimis înapoi ca un vârtej, departe, departe în trecut, tocmai până la casa bunicului său. Pe când era mic — și unii încă mai cred că e doar un copil — se ducea dimineața la grajduri, alergând de-a lungul potecii printre tufele înalte, scoțând aburi pe gură, în timp ce fiecare crenguță neînfrunzită sclipea în lumina roșiatică. După colț, îl vedea pe bietul, bătrânul Rufus stând la poarta primului padoc — sau mai degrabă sprijinindu-se de ea. Învățase să călărească pe Rufus. Cam ca toată lumea, de fapt, pentru că Rufus era un cal de nădejde cum rar se mai văzuse. Era și o glumă, că dacă ești cât pe ce să cazi, Rufus își întinde copita și te așază la loc în șa. Toate amintirile lui despre vremea când învăța să călărească erau fericite, așa că îl scărpina bine pe Rufus peste tot pe unde calul nu putea ajunge, apoi sufla direct în nările lui, de li se amestecau suflările într-un fornăit plăcut. Un sunet care îl făcea să se simtă la adăpost.

Doamne, ce mai iubea calul ăla! Mai mult decât pe mama și chiar decât pe doica ce, oricum, îi fusese luată de îndată ce a împlinit șapte ani. Rufus. Era o legătură până și între numele lor: Rufus și Pyrrhus. Amândouă însemnau „roșu“ — și iată-i pe amândoi, cu nemaipomenite coame roșii, deși, la drept vorbind, a lui Rufus era mai curând castanie decât roșcată. Pe când era tânăr, pielea îi lucea ca primele castane dezghiocate ale toamnei, dar, desigur, acum era bătrân. Și bolnav. Nu mai departe de iarna trecută, un îngrijitor a spus:

— Ăsta arată cam ogârjit.

Și de atunci a tot slăbit în fiecare lună; cu oasele șoldului ieșite în afară, cu ascuțișuri la umeri — începuse să arate ca un schelet. Nici măcar iarba grasă de vară nu-l mai întrema. Într-o zi, când a dat de un grăjdar care curăța un morman de bălegar, Pyrrhus l-a întrebat:

— De ce e așa?

— Viermi roșii, i-a răspuns omul. Bietu’ de el, e ticsit!

Viermele roșu.

Și expresia aceea îl readuce mereu în iad.

La început, li se dă voie să aprindă lumânări din trestii și seu, dar neapărat să fie stinse în clipa în care calul începe să se miște. Lumini plăpânde, tremurate, dar, fără ele, pâcla de întuneric și teamă l-ar fi sufocat. O, da, teamă. Ar nega-o dacă ar putea, dar e aici, de neconfundat, în uscăciunea gurii și-n slăbiciunea pe care o simte în măruntaie. Încearcă să se roage, dar niciun zeu nu-l aude, așa că închide ochii și se gândește: tata. Cuvântul pare neobișnuit, ca o sabie nouă înainte să ți se obișnuiască degetele cu mânerul. Își văzuse vreodată tatăl? Dacă da, trebuie să fi fost prunc pe atunci, prea mic să-și mai amintească acum cea mai importantă întâlnire din viața sa. Încearcă apoi cu Ahile — și e mai ușor, mai la îndemână să rostească numele pe care îl poate spune orice soldat.

Privește îndelung șirul de oameni din fața sa, observând fiecare chip luminat de dedesubt, flăcările mici care le joacă în priviri. Bărbații ăștia au luptat alături de tatăl său. Iată-l pe Odiseu: oacheș, slab ca un dihor — arhitectul acestei isprăvi. El a inventat calul, a supravegheat construirea lui, a prins și a chinuit un prinț troian ca să afle detalii despre sistemul de apărare al orașului — și, în sfârșit, a pus la cale povestea care se zice că îi va duce dincolo de porțile cetății. Dacă dă greș, cei mai de seamă războinici ai aheilor vor muri într-o singură noapte. Cum să porți povara unei asemenea răspunderi? Și uite că Odiseu nu pare deloc îngrijorat. Fără să vrea, Pyrrhus îi întâlnește privirea, iar Odiseu îi zâmbește. O, da, zâmbește, pare prietenos, dar la ce s-o fi gândind cu adevărat? Oare își dorește ca Ahile să fi fost aici, în locul fiului ăstuia al lui, sfrijit și nevolnic? Dacă e așa, atunci are dreptate. Ahile ar trebui să fie aici. Lui nu i-ar fi frică.

Uitându-se mai departe la șirul de bărbați, îi vede pe Alcimus și Automedon, unul lângă altul: cândva erau ajutoarele de nădejde ale lui Ahile, astăzi, ale lui. Doar că nu e chiar la fel. Ei țin situația sub control, așa a fost din clipa în care a venit — sprijinind un conducător fără experiență, făcându-se că nu îi observă greșelile, străduindu-se să-l facă să dea bine în fața oamenilor săi. Ei bine, azi, sau mai bine spus, în noaptea asta, totul se va schimba. După noaptea asta, se va uita în ochii oamenilor care au luptat alături de Ahile și va vedea acolo doar respect, respect pentru ceea ce a reușit în Troia. O, desigur, nu se va făli cu asta, poate nici nu va pomeni isprava. Nu, pentru că nici nu va fi nevoie, toată lumea va ști; așa se întâmplă mereu. Îi vede pe bărbații ăștia care îl privesc din când în când, îndoindu-se de el. Ei bine, nu și după noaptea asta… În noaptea asta o să…

O, doamne, îi vine să se cace. Stă drept, încercând să uite de crampele din măruntaie. Când au urcat în burta calului, s-au făcut o groază de glume despre unde să pună gălețile pentru latrină.

— În cur, a spus Odiseu. Unde altundeva?

Asta a stârnit hohote de râs pe seama celor care se așe­za­seră acolo. Nimeni nu a folosit gălețile până acum și-și dorește cu disperare să nu fie el primul. Se vor ține toți de nas și vor flutura din mâini. Nu e drept, pur și simplu nu e drept. Ar trebui să se gândească la lucruri mărețe, la cum se va sfârși războiul în noaptea asta, cu o aură de glorie — pentru el. Se pregătește de ani de zile pentru asta — de când a fost suficient de mare ca să ridice o sabie. Chiar dinainte, de când avea cinci, șase ani  — se lupta cu bețe ascuțite, nu avea niciun moment de pace și-și bumbăcea cu pumnii doica de câte ori încerca să-l potolească. Și acum, când se întâmplă, când în sfârșit se întâmplă, nu se poate gândi decât la asta: Dacă mă cac pe mine?

Crampele par să se mai potolească. Poate va fi bine.

S-a făcut foarte liniște afară. De zile întregi nu s-a potolit zvonul corăbiilor care erau încărcate, al oamenilor care cântau, răpăitul tobelor, mugetul zbârnâitoarelor1, incantațiile preoților — toate cât mai zgomotoase cu putință, ca să audă troienii. Trebuie să creadă că aheii pleacă de-adevăratelea. Nu trebuie să rămână nimic în barăci, căci primul lucru pe care îl vor face troienii va fi să-și trimită iscoade pe plajă să cerceteze dacă tabăra e cu adevărat părăsită. Nu e destul să mute oamenii și armele. Femeile, caii, lemnăraia, vitele — totul trebuie să dispară.

Înăuntrul calului se întețește freamătul fricii. Nu le place liniștea asta; se simt de parcă ar fi abandonați. Răsu­cindu-se pe bancă, Pyrrhus iscodește printre două scânduri, dar nu vede nici pe dracu’.

— Ce pula mea se întâmplă? întreabă cineva.

— Fii fără grijă, spune Odiseu, se întorc ei.

Și, într-adevăr, după numai câteva minute, aud pași pe plajă îndreptându-se spre ei și un strigăt:

— Totul e bine la voi acolo?

Un murmur drept răspuns. Apoi, după un răstimp care a părut de ore întregi, deși probabil au fost doar câteva minute, calul pornește cu o smucitură. Îndată, Odiseu ridică mâna și, una câte una, luminile se sting.

Pyrrhus închide ochii și-și închipuie spinările asudate ale bărbaților care se arcuiesc, muncindu-se să târască monstrul pe pământul plin de gropi spre Troia. Au scripeți ca să facă treaba mai ușoară, dar chiar și așa, durează mult — pământul e brăzdat de gropile și dârele adânci ale celor zece ani de război. Își dau seama că se apropie când preoții încep să rostească imnuri de venerare către Atena, apărătoarea cetăților. Apărătoarea cetăților? E o glumă? Să sperăm naibii că nu va apăra cetatea asta. În sfârșit, bălăngănitul încetează, iar oamenii din burta calului se uită unii la alții, cu fețele ivindu-li-se ca niște umbre încețoșate în lumina palidă. Gata? Au ajuns? Încă un imn închinat Atenei și, după trei urale în cinstea zeiței, bărbații care au târât calul la porțile Troiei pleacă.

Glasurile lor, încă intonând imnuri și rugăciuni, se topesc în liniște. Cineva șoptește:

— Ce se întâmplă acum?

Și Odiseu răspunde:

— Așteptăm.

Un burduf din piele de capră, plin cu vin îndoit cu apă, trece din mână în mână, deși nu îndrăznesc decât să-și înmoaie buzele. Gălețile sunt deja pe două treimi pline și, după cum spune Odiseu, un cal de lemn care începe să se pișe ar putea da de bănuit. E cald înăuntru; duhnește a rășină de la buștenii de brad proaspăt tăiați — și începe să se întâmple ceva ciudat, de la gustul de rășină și mirosul de căldură. I se usucă nările. Și nu e singurul care suferă. Mahaon șiroiește de sudoare — e mult mai împlinit decât bărbații mai tineri, care sunt slabi precum câinii sălbatici ce probabil că tocmai adulmecă pe la ușile colibelor părăsite, întrebându-se unde au dispărut oamenii. Pyrrhus încearcă să-și închipuie tabăra părăsită: sala în care a pășit pentru prima dată la doar zece zile după moartea tatălui său, cum s-a așezat în scaunul lui Ahile, cu mâinile pe capetele sculptate ale leilor de munte, plimbându-și degetele prin gurile lor căscate, cum trebuie să fi făcut și Ahile, noapte de noapte — simțindu-se necontenit ca un impostor, un băiețel căruia i s-a îngăduit să stea până mai târziu.