1. Războiul mondial și sughițurile

Era noapte în Oslo, în Norvegia, și ningea. Fulgi de zăpadă mari și aparent nevinovați coborau din cer și aterizau pe acoperișurile, străzile și parcurile orașului. Un specialist meteorologic ți-ar fi explicat fără îndoială că fulgii de zăpadă sunt doar ploaie înghețată, care coboară din nori, dar adevărul e că nimeni nu știe cu adevărat. De exemplu, fulgii de zăpadă ar fi putut veni de pe lună, care se vedea prin golurile păturii de nori și cuprindea orașul somnoros într-o lumină magică. Cristalele de zăpadă care aterizau pe asfaltul din fața Primăriei se topeau îndată și curgeau sub formă de apă în cel mai apropiat capac de canalizare, picurând prin găurile lui într-o conductă care mergea direct la rețeaua de canalizare ce se încrucișa peste tot, în adâncuri, sub Oslo.

Nimeni nu știa cu adevărat ce se afla acolo, jos, în lumea canalelor, dar dacă ai fi fost atât de tont și de curajos încât să cobori acolo în noaptea asta de decembrie, să stai perfect nemișcat și să-ți ții respirația, ai fi auzit câteva sunete ciudate. Picuratul apei, gâlgâitul canalelor, foșgăiala șobolanilor, orăcăitul unei broaște. Și — dacă ai fi fost foarte ghinionist — sunetul unor fălci uriașe, de mărimea unui colac de înot, picuratul salivei de anaconda și apoi o trosnitură asurzitoare în clipa în care orificiul s-ar fi închis cu putere. După aceea, pentru tine garantat s-ar fi așternut o tăcere perfectă, prietenul meu nefericit. Dar, având în vedere că nu ești atât de ghinionist, în noaptea asta ai fi auzit și alte sunete, sunete care te-ar fi uluit. Sunetul unei prese pentru vafe închizându-se, al sfârâitului untului, murmurul șoptit al unor glasuri, sunetul unei prese de vafe deschizându-se. Și apoi: molfăit discret.

În cele din urmă, ninsoarea a încetat, molfăitul s-a stins și locuitorii orașului Oslo au început să se deștepte, întâmpinând o zi nouă, pornind prin întunericul iernatic și zloată spre serviciu și școală. Și tocmai când doamna Strobe a început să le povestească elevilor săi despre al Doilea Război Mondial, soarele palid, de iarnă, care iar dormise peste măsură, a privit precaut pe deasupra culmilor.

Lisa stătea în banca ei, privind tabla. Acolo, sus, doamna Strobe scrisese AL DOUĂLEA RĂZBOI MONDIAL. Scrisese greșit „al doilea“. Și asta o supăra pe Lisa — căreia îi plăcea când lucrurile era scrise corect — atât de mult, încât nu prea reușea să fie atentă la doamna Strobe, care le spunea cum germanii au atacat Norvegia în 1940 și cum o mână de eroi au încheiat disputa cu germanii ăia, astfel încât norvegienii au câștigat războiul și au putut să strige: „Victorie, am câștigat războiul, victorie.“

— Păi, atunci toți ceilalți ce făceau?

— Ridicăm mâna când vrem să punem o întrebare, Nilly! a spus doamna Strobe cu severitate.

— Da, pun pariu că așa faceți, a spus Nilly. Dar nu văd cum așa am primi răspunsuri mai bune. Metoda mea, doamnă Strobe, e să intru direct în pâine și…

Băiețelul micuț, roșcovan și foarte pistruiat, pe nume Nilly, a ridicat în aer o mânuță, ca și când ar fi cules mere invizibile.

— Bam! să iau de frâie conversația, să mă țin de ea, s-o stăpânesc, să dau aripi cuvintelor mele și apoi să le las să zboare spre dumneavoastră…

Doamna Strobe a aplecat capul și s-a holbat, cu ochii bulbucându-i-se pe deasupra ochelarilor, care au alunecat încă un centimetru pe nasul ei lung. Și, spre neliniștea ei, Lisa a văzut că doamna Strobe ridicase mâna, pregătindu-se pentru una dintre infamele ei lovituri de palmă în birou. Sunetul ciocnirii dintre pielea mâinii doamnei Strobe și lemn era înfiorător. Se spunea că se întâmplase să facă să le dea lacrimile unor bărbați în toată firea și să facă unele mame să plângă după mămicile lor. Doar că, gândindu-se mai bine, Lisa și-a dat seama că Nilly îi spusese lucrurile astea; așa că nu era sută la sută convinsă că era sută la sută adevărat.

— Ce făceau ceilalți oameni, care n-au fost eroi? a repetat Nilly. Răspundeți, draga mea doamnă profesoară, a cărei frumusețe e întrecută doar de înțelepciunea ei. Răspundeți și dați-ne să bem din fântâna cunoașterii dumneavoastră.

Doamna Strobe a coborât mâna și a oftat. Și Lisei i s-a părut că vede colțurile gurii ei tresărind, în ciuda atitudinii stricte. Doamnei Strobe nu-i stătea în fire să exagereze zâmbetele sau alte expresii specifice unei fețe mai luminoase.

— Norvegienii care n-au fost eroi în timpul războiului, a început să explice doamna Strobe. Au… ăăă… i-au aclamat pe ceilalți.

— I-au aclamat? a întrebat Nilly.

— Au aclamat eroii. Și pe rege, care fugise la Londra.

— Adică n-au făcut nimic, a spus Nilly.

— Nu-i atât de simplu, a răspuns doamna Strobe. Nu toți pot fi eroi.

— De ce nu? a întrebat Nilly.

— Ce anume? a întrebat doamna Strobe.

— De ce nu pot fi toți eroi? a întrebat Nilly, agitându-și bretonul roșcat care, din cauza staturii lui, se vedea numai puțin pe deasupra marginii băncii.

În tăcerea care a urmat, Lisa a auzit strigăte și sughițuri din sala de curs vecină cu a lor. Și și-a dat seama că era vorba doar de noul profesor de lucru manual, pe care îl chema Gregory Galvanius, dar căruia îi spuneau simplu domnul Sughiț, pentru că începea să sughițe atunci când era stresat.

— Truls! a zbierat Gregory Galvanius într-un falset disperat. Hâc! Trym! Hâc!

Lisa a auzit râsetul răutăcios al lui Truls și pe cel aproape la fel de răutăcios al fratelui lui geamăn, Trym, apoi pași alergători și deschiderea bruscă a unei uși.

— Nu toți au calitățile necesare unui erou, a spus doamna Strobe în continuare. Majoritatea oamenilor nu vor decât liniște și pace, ca să-și poată vedea de treabă fără ca alții să-i deranjeze prea tare.

Cei mai mulți elevi din clasă deja nu mai erau atenți și, în schimb, se zgâiau afară, pe ferestre. Pentru că-i vedeau pe Truls și Trym Thrane alergând acolo, pe terenul de joacă acoperit cu zăpadă. Nu era o priveliște frumoasă, pentru că Truls și Trym erau doi copii foarte grași și li se frecau pantalonii între coapse în timp ce alergau. Dar cel care-i fugărea nu era cu nimic mai elegantă. Domnul Sughiț înainta chinuit în lumina dimineții cu picioarele strâmbe și aplecat, ca un elan nătâng, încălțat cu papuci pufoși. Motivul pentru care mergea aplecat și chinuit era că, aparent, scaunul de birou se lipise de dosul pantalonilor domnului Sughiț și acum îl căra după el.

Doamna Strobe a privit pe geam și a oftat adânc.

— Nilly, mă tem că unii oameni sunt pur și simplu indivizi obișnuiți, fără nicio fărâmă de eroism în ei.

— Ce-i cu scaunul ăla? a întrebat Nilly încet.

— Parcă cineva l-a cusut de pantalonii lui, a spus Lisa căscând. Și, vai, se apropie de zona cu gheață…

Papucii pufoși ai lui Gregory Galvanius, zis domnul Sughiț, au început să alunece sub el. Și atunci și-a pierdut echilibrul și a căzut pe spate. Drept în fund. Și, de vreme ce dosul lui era cusut de scaun, și scaunul avea roți, și roțile erau unse bine, și curtea școlii era înclinată ușor spre Vâlceaua Tunurilor, domnul Sughiț s-a trezit deodată pasager fără voie pe un scaun de birou care aluneca la vale cu o viteză din ce în ce mai mare.

— Doamne Sfinte! a exclamat alarmată doamna Strobe, observând călătoria rapidă a colegului ei spre capătul lumii — sau măcar spre capătul terenului școlii.

Timp de câteva secunde, a fost atât de liniște, încât nu s-a mai auzit decât uruitul pe gheață al roților de la scaun, foșnetul papucilor cumplit de alunecoși care încercau cu disperare să frâneze, plus sughițatul frenetic. Apoi scaunul și profesorul de lucru manual s-au izbit de troianul de la marginea curții școlii. Iar troianul cumva a explodat cu un pufăit și în clipa următoare aerul s-a umplut de zăpadă fină. Scaunul și Gregory Galvanius dispăruseră fără urmă!

— Om la apă! a răcnit Nilly, care a sărit de pe-o bancă pe alta, spre ușă.

Și toți ceilalți l-au urmat, până și doamna Strobe, și cât ai număra până la trei, toată lumea a dat buzna afară, mai puțin Lisa. Lisa era la tablă cu o cretă în mână și a șters cu degetul UĂ din DOUĂLEA și a pus în loc un I: AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. Gata. Apoi a fugit și ea afară.

La troian, doamna Strobe și încă un profesor îl scoteau deja din zăpadă pe Gregory Galvanius, care încă era lipit de scaun.

— Ești teafăr, Gregory? a întrebat doamna Strobe.

— Hâc! a spus Gregory. Am orbit!

— N-ai orbit, a spus doamna Strobe, ștergând cu degetele zăpada care se adunase în spatele ochelarilor lui. Uite.

Galvanius a clipit confuz și apoi, când a văzut-o, s-a înroșit la față.

— A, bună, Rosemary — adică, doamnă Strobe! Hâc!

— Ce nebunie, i-a spus Lisa lui Nilly, care ajunsese primul la fața locului, alergând atât de repede, încât fusese acoperit de norul de zăpadă fină pe care îl stârnise Galvanius.

Nilly n-a răspuns, doar a privit în vale, spre Vâlceaua Tunurilor.

— S-a întâmplat ceva? a întrebat Lisa.

— Am văzut ceva acolo când am ajuns. L-a acoperit norul de zăpadă.

— Ce să acopere? a întrebat Lisa.

— Asta nu știu, a spus Nilly. Apoi zăpada s-a topit și a dispărut.

Lisa a oftat.

— Va trebui să facem cât mai repede ceva cu imaginația ta hiperactivă, Nilly. Doctorul Proctor ar putea să inventeze un fel de atenuator al imaginației.

Nilly a clipit, ștergându-și zăpada de pe gene, și a luat-o de mână.

— Haide! a spus el.

— Nilly…, s-a împotrivit Lisa.

— Haide, a spus Nilly, încheind fermoarul de la geaca sa de puf.

— Suntem la jumătate orei! a protestat Lisa.

Dar asta nu l-a descurajat pe Nilly. A plonjat în zăpada adâncă și acum aluneca pe burtă pe panta abruptă care ducea la apa înghețată.

— Nilly! a strigat Lisa, pornind anevoie pe urma lui.