Prăvăliile de scorțișoară

August

I

În iulie, tatăl meu pleca la băi și mă lăsa cu mama și fratele meu mai mare la cheremul zilelor de vară incandescente și năucitoare. Buimăciți de lumină, răsfoiam marea carte a vacanței, ale cărei file ardeau de la strălucirea soarelui și păstrau pe fundul lor miezul moleșitor de dulce al perelor aurii.

În diminețile acelea luminoase, Adela se întorcea din arșița zilei dogoritoare asemenea Pomonei, vărsând din coș splendoarea multicoloră a soarelui — cireșe strălucitoare, suculente sub pielița străvezie, vișine negre, misterioase, a căror aromă întrecea promisiunea gustului; caise în al căror miez auriu se cuibăreau după-amiezile lungi de vară; iar lângă poezia pură a fructelor despacheta hălci de carne fortifiantă și hrănitoare cu claviatura coastelor de vițel, zarzavaturi ca niște alge, cefalopode și meduze moarte — materia primă a prânzului, încă amorfă și fadă, ingredientele vegetale și telurice ale unui prânz cu aromă sălbatică și campestră.

Prin apartamentul întunecos de la primul etaj al imobilului din piață trecea zilnic, de la un capăt la altul, întreaga vară: liniștea straturilor tremurătoare de aer, pătratele de lumină strălucitoare ale pardoselii, cufundate în vise pătimașe, melodia unei flașnete care țâșnea din vâna cea mai adâncă a zilei, două–trei tacturi ale unui refren cântat necontenit la un pian îndepărtat, ce se veștejeau sub soare pe trotuarele albe și rătăceau în jarul zilei adânci. După ce deretica, Adela cobora storurile de pânză la ferestre, cufundând camerele în umbră. Și atunci culorile coborau cu o octavă mai jos, încăperea se umplea de umbră, de parcă s-ar fi afundat subit în lumina difuză a adâncului mării, reflectată și mai tulbure în oglinzile verzi, iar arșița zilei respira pe storurile unduite delicat de reveria amiezii.

În după-amiezile de sâmbătă ieșeam cu mama la plimbare. Din penumbra antreului intram direct în baia de soare a zilei. Trecătorii, care se târau în lumina aurie, aveau ochii mijiți din cauza soarelui orbitor, de parcă ar fi fost lipiți cu miere, iar buza de sus ridicată le dezgolea gingiile și dinții. Toți cei care se târau prin ziua aceea aurie aveau pe față grimasa arșiței, de parcă soarele i-ar fi înzestrat pe toți adepții săi cu aceeași mască — masca aurie a frăției soarelui; și toți cei care umblau pe stradă se întâlneau, treceau unii pe lângă alții, tineri și bătrâni, femei și copii, se salutau scurt cu masca aceea pe față, pictată cu vopsea aurie vâscoasă, rânjind unii la alții cu aceeași grimasă bahică — masca barbară a unui cult păgân.

Piața era goală și galbenă de la arșiță, măturată de vânturile zăpușitoare ca deșertul biblic. Salcâmii spinoși, care creșteau în pustiul pieței chihlimbarii, se învolburau deasupra ei cu frunzișul lor argintiu, cu mănunchiurile lor de filigrane verzi, elegant decupate, asemenea copacilor din tapiseriile vechi. Copacii aceia simulau vijelia, înfoindu-și teatral coroanele și etalându-și în poze patetice eleganța evantaielor de frunze cu pântecul argintiu, asemenea blănii vulpilor nobile. Casele vechi, lustruite de vântul atâtor zile, se colorau de la reflexele atmosferei grandioase, de la ecourile și amintirile tonurilor, împrăștiate în adâncul vremii colorate. Se părea că generații întregi de zile de vară fărâmițau smalțul amăgitor (ca niște stucatori care răzuiesc cu tenacitate igrasia de pe tencuiala fațadelor vechi), dezvăluind de la o zi la alta adevărata înfățișare a clădirilor, fizionomia destinului și vieții care se înfiripau pe dinăuntru. Acum ferestrele, orbite de strălucirea pieței pustii, dormeau; balcoanele își mărturiseau în fața cerului pustiul lor; antreurile deschise miroseau a răcoare și a vin.

O clică de rufoși, care au căutat să scape de mătura de foc a vipiei într-un colț al pieței, asalta o porțiune de zid, supunându-l la grele încercări cu tirul neîntrerupt de nasturi și monede, ca și cum din horoscopul acelor discuri metalice putea să deslușească adevărata taină a zidului gravat cu hieroglifele zgârieturilor și crăpăturilor. De altfel, în afara coteriei, piața era pustie. Toată lumea aștepta ca, în orice moment, măgarul samariteanului, dus de căpăstru la umbra salcâmilor unduitori, să tragă în fața intrândului boltit, stivuit cu butoaiele negustorului de vin, și doi servitori să îl coboare cu grijă pe bărbatul bolnav din șaua încinsă și să-l ducă încet, pe scara răcoroasă, la etajul mirosind a sabat.

Mergeam agale cu mama pe cele două laturi însorite ale pieței, plimbându-ne umbrele frânte de-a lungul caselor ca degetele pe claviatura unui pian. Sub pașii noștri moi și elastici, pătratele caldarâmului defilau încet — unele de un trandafiriu pal, ca pielea omului, altele aurii și vineții, dar toate netede, catifelate și încinse de soare, asemenea unor chipuri solare, călcate în picioare până deveneau de nerecunoscut, până dispăreau în dulce neființă.

În cele din urmă, la colțul străzii Stryjska intram în umbra farmaciei. Vasul mare și pântecos cu sirop de zmeură din vitrina grandioasă a farmaciei simboliza răcoarea balsamurilor care promiteau alinarea oricărei suferințe. Câteva case mai încolo, strada deja nu mai reușea să-și păstreze decorul citadin, asemenea unui țăran care, întorcându-se în satul natal, se despoaie pe drum de hainele de la oraș, preschimbându-se treptat, pe măsură ce se apropie de sat, într-un simplu mojic.

Căsuțele de la periferie se înecau cu tot cu ferestre în vegetația luxuriantă și încâlcită a grădinițelor. Ignorate de ziua mare, ierburi de tot felul, flori sălbatice și buruieni proliferau pe tăcute din belșug, bucuroase de pauza pe care o petreceau visând dincolo de hotarele timpului, la periferia zilei nesfârșite. O floarea-soarelui uriașă, cocoțată în vârful unei tulpini viguroase și suferind de elefantiazis, aștepta în doliul gălbui al ultimelor și dezolantelor sale zile de viață, încovoindu-se sub povara monstruoasei sale corpolențe. Dar naivii clopoței de mahala și modestele floricele, delicate ca percalul, stăteau neputincioși în cămășuțele lor apretate, trandafirii și albe, insensibili la marea tragedie a florii-soarelui.

II

Hățișul încâlcit de ierburi, buruieni și scaieți trosnește în focul după-amiezii. Siesta toropită a grădinii zumzăie de roiul muștelor. Miriștea aurie zbârnâie strident în soare ca un nor de lăcuste ruginii, în ploaia deasă de foc zbiară greierii, iar păstăile pline de semințe explodează discret cu țârâit de cosași.

Înspre gardul viu, cojocul ierburilor își înalță cocoașa bombată ca o colină, de parcă în somnul său grădina s-ar răsuci de pe o parte pe alta, iar umerii ei vânjoși ca de țăran ar inspira adânc tihna pământului. Pe spetele largi ale grădinii, abundența dezordonată, feminină a lunii august, scăpată de sub control în văgăunile întunecate ale brusturilor uriași, își dădea aere cu limbile de verdeață cărnoasă. Acolo momâile bulbucate ale brusturilor se lăbărțau ca niște babornițe tolănite, pe jumătate înghițite de propriile fuste deșucheate. Acolo grădina dădea de pomană cele mai ieftine roade ale socului, cașa grunjoasă cu iz de săpun a pătlaginilor, basamacul sălbatic al mentei și toate rebuturile gustarului. Însă de cealaltă parte a gardului, dincolo de hățișul verii, împânzit peste măsură de prostia bălăriilor abrutizate, se întindea o gunoiște înțesată de scaieți. Nimeni nu știa că tocmai acolo august își desfășura în vara aceea marea orgie păgână. Pe gunoiștea aceea, chiar lângă gard și ascuns de tufele de soc, se afla patul cretinei Tłuja. Așa îi spunea toată lumea. Pe mormanul de gunoaie și deșeuri, de oale vechi, de papuci și de moloz, era un pat vopsit în verde, proptit pe două cărămizi vechi care substituiau piciorul rupt.

Deasupra acelor dărâmături, aerul, asprit de caniculă, tăiat de fulgerele strechelor strălucitoare, întărâtate de soare, pârâia ca niște zornăitoare nevăzute, împingând la nebunie.

Tłuja stă ghemuită în mijlocul boarfelor și așternutului îngălbenit. Capul ei mare e acoperit de o claie de păr negru, zbârlit. Fața ei e contractilă ca burduful armonicii. În orice moment, o grimasă de plâns pliază armonica în mii de cute piezișe, iar mirarea o întinde la loc, netezind pliurile și dezvăluind fantele ochilor mici și gingiile umede, cu dinți galbeni sub buza cărnoasă ca un rât de porc. Trec orele pline de jar și plictis, în timpul cărora Tłuja sporovăiește șoptit, moțăie, bombăne înfundat și își drege glasul. Roiuri compacte de muște îi acoperă forma nemișcată. Dar dintr-odată mormanul acela de zdrențe, cârpe și bulendre murdare începe să se miște, ca animat de ronțăitul unor șobolani aciuați acolo. Muștele se trezesc speriate și se ridică într-un roi mare, zumzăitor, plin de bâzâituri înfuriate, sclipiri și fulgerări. Și în timp ce boarfele se revarsă și se împrăștie printre gunoaie ca niște șobolani speriați, din mijlocul lor se descâlcește, se desfășoară fără grabă miezul, se dezghioacă pe-ndelete sâmburele gunoiștii: pe jumătate despuiată și neagră, cretina se ridică încet și încremenește pe piciorușele ei scurte, infantile, ca o zeitate păgână, iar din gâtlejul ei umflat de un val de furie, de pe fața înroșită, întunecată de mânie, pe care înfloresc, întocmai ca în picturile barbare, arabescurile venelor umflate, irumpe un țipăt animalic, gutural, țâșnind din toate bronhiile și din toate țiuitoarele acelui piept de semibestie și semizeu.