editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare

Alexandra Turcu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

corectură:

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: A Thousand Ships

Autor: Natalie Haynes

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-597-3

ISBN (EPUB): 978-606-978-656-7

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Personaje

AHEII

Casa lui Atreu

Agamemnon, regele cetății Micene, de lângă Argos, în peninsula grecească. Fiul lui Atreu, soție îi era:

Clitemnestra, regina cetății Micene și mama următorilor:

Ifigenia, Oreste, Electra

Menelau, fratele lui Agamemnon, soție îi era:

Elena din Sparta, cunoscută mai târziu sub numele de Elena din Troia. Elena era atât sora, cât și cumnata Clitemnestrei. Împreună cu Menelau, a avut o fiică:

Hermiona

Pe lângă aceștia:

Egist, fiul lui Tieste (fratele lui Atreu), era vărul lui Agamemnon și Menelau

Casa lui Odiseu

Odiseu, regele Itacăi, fiul Anticleei și al lui Laertes. Soție îi era:

Penelopa, regina Itacăi, țesătoare pricepută, mama lui:

Telemah

Alți membri ai casei:

Euricleea, doica lui Odiseu

Eumeu, un porcar credincios

Odiseu a întârziat în călătoria de întoarcere din Troia din cauza următorilor (între mulți alții):

Polifem, un uriaș cu un singur ochi, zis și ciclop. Fiul lui Poseidon, zeul mărilor

Circe, o vrăjitoare care trăia pe insula Aiaia

Lestrigonii, niște uriași canibali

Sirenele, pe jumătate femei, pe jumătate păsări, al căror cânt îi mâna pe corăbieri la moarte

Scylla, un hibrid femeie-cățea. Cu foarte mulți dinți

Charybda, un vârtej care distrugea corăbii

Calipso, o nimfă care trăia pe insula Ogigia

Casa lui Ahile

Peleu era un rege și erou grec, care s-a căsătorit cu:

Thetis, o nimfă a mării. Au avut un fiu:

Ahile, cel mai măreț războinic din istorie. Cel mai apropiat prieten și posibil iubit îi era:

Patroclu, războinic și mic nobil aheu. În Războiul Troian, au luat-o prizonieră pe:

Briseis, prințesă din Lyrnessos, o cetate mai mică situată nu departe de Troia

Ahile a mai avut și un fiu:

Neoptolem

Printre alți ahei care s-au amestecat în Războiul Troian se numără:

Sinon, un războinic

Protesilaos, regele din Filake, o mică așezare grecească. Soție îi era:

Laodamia, regina lui

TROIENII

Casa lui Priam

Priam, rege al Troiei, tată de nenumărați fii și fiice și soțul lui:

Hecabe sau Hecuba, după romani și, ulterior, după Shakespeare. Mama lui:

Polixena, eroină a Troiei

Cassandra, preoteasă a lui Apollo, zeul arcașilor, al medicilor și molimelor

Hector, măreț erou troian

Paris, războinic troian, mare seducător când venea vorba de soțiile altora

Polidor, fiul mezin al lui Priam și al lui Hecabe

Hecabe și Priam mai erau și socrii:

Andromacăi, soția lui Hector, mama lui Astianax

Printre alți troieni care s-au amestecat în Războiul Troian se numără:

Enea, nobil troian, fiul lui Anchise și soțul lui:

Creusa, mama lui Eurileu (cunoscut ulterior de romani sub numele de Ascanius)

Theano, soția lui Antenor (sfetnic al lui Priam) și mama lui Crino

Hriseis, o tânără troiană, fiica lui Hrises, preot al lui Apollo

Pentesileea era o prințesă amazoană, sora Hipolitei. Nu era din Troia, însă le-a fost aliată în ultimul an al războiului

Oinone, o nimfă a munților care trăia în apropiere de Troia

ZEITĂȚI

Caliope, muza genului epic

Zeus, regele zeilor olimpieni. Tată pentru nenumărați zei, zeițe, nimfe și semizei. Soț și frate pentru:

Hera, regina zeilor olimpieni, nu-i are la inimă pe cei care devin ținta seducției lui Zeus

Afrodita, zeița iubirii, în special a iubirii carnale. Măritată cu zeul fierar Hefaistos și uneori amanta zeului războiului, Ares

Atena, zeița înțelepciunii și a războiului de apărare. Susținătoarea lui Odiseu, ocrotitoarea cetății Atena. Adoră bufnițele

Eris, zeița vrajbelor. Încurcă-lume

Themis, una dintre zeițele străvechi. Reprezintă ordinea, în opoziție cu haosul

Gaia, o altă zeiță străveche. Pentru noi, ea este Mama Natură

Moirele, Ursitoarele. Trei surori — Clothos, Lachesis și Atropos — care ne țin în mâini destinele

Caliope

Cântă, muză, îmi spune el, iar încordarea din glas îmi dă de înțeles limpede că nu mă îmbie. De-aș avea de gând să-i fac pe plac, aș zice că își ascute glasul cu numele meu, ca un războinic care-și trece spada pe piatră, pregătindu-se pentru bătălia de dimineață. Însă azi n-am chef să fiu muză. Poate nu s-a gândit cum e să fii în pielea mea. Cu siguranță că nu: ca toți poeții, nu se gândește decât la el. Însă e de mirare că nu i-a trecut prin minte câți bărbați ca el mai există pe lumea asta, toți cerându-mi zi de zi să le acord atenție și sprijin nemăsurate. Chiar are lumea nevoie de atâtea poeme eroice?

Toate taberele cărora li s-au alăturat, toate războaiele în care au luptat, toate cetățile asediate, toate orășelele prădate, toate satele nimicite. Toate călătoriile de necrezut, toate naufragiile, toate întoarcerile acasă: toate aceste povești s-au mai spus, de nenumărate ori chiar. Oare poate să creadă că are ceva nou de zis? Și chiar își închipuie că eu trebuie să-l ajut să nu uite ce face fiecare personaj în parte sau să umplu golurile în care metrul și povestea nu se potrivesc și pace?

Când mă uit în jos, văd că își ține capul plecat și umerii, deși lați, sunt încovoiați. Spinarea a început să i se arcuiască în partea de sus. Bărbatul acesta-i bătrân. Mai bătrân decât ai bănui dacă te iei după glasul lui aspru. Sunt curioasă. De obicei tinerii îi dau zor cu poezia. Mă aplec să-i văd ochii, închiși o clipă în rugă fierbinte. Nu-l recunosc câtă vreme și-i ține închiși.

Poartă o fibulă frumoasă de aur, cu frunzulițe bătute într-un nod lucitor. Așadar, cineva l-a răsplătit regește cândva pentru poeziile sale. E dăruit cu talent și i-a mers înfloritor, fără îndoială cu ajutorul meu. Și tot vrea mai mult, ce bine-ar fi de i-aș vedea deslușit chipul la lumină.

Aștept să deschidă ochii, însă deja m-am hotărât. Dacă vrea să-l ajut, va trebui să-mi dea o ofrandă la schimb. Așa fac muritorii: mai întâi cer, apoi imploră și până la urmă se tocmesc. Așadar, îi voi da cuvintele când îmi va da fibula aceea.

Creusa

A icnit trezită din somn de un trosnet asurzitor. A căutat pruncul, însă apoi și-a amintit că nu mai e prunc de-acum, trăise cinci veri încheiate, cu războiul clocotind sub zidurile cetății. Desigur că era la el în odaie. Suflarea i s-a domolit cât a așteptat să-l audă strigându-și mama, îngrozit de furtună. Însă nu s-a auzit niciun strigăt: băiețelul ei era curajos. Prea curajos ca să țipe când auzea trăsnete, fie ele azvârlite de însuși Zeus. Și-a tras pătura peste umeri, încercând să-și dea seama al câtelea ceas din noapte era. Susurul ploii se auzea tot mai tare. Pesemne că veneau zorii, căci vedea până în capătul odăii. Însă era o lumină stranie: într-o culoare gălbuie ca seul, care se oglindea în pereții roșu-închis și-i picta într-o nuanță urâtă, de sânge. Cum de era lumina atât de galbenă dacă soarele nici nu răsărise? Și cum de pătrundea soarele în toate ungherele camerei când auzea cum plouă în acoperiș? Amețită de visele din care tocmai se desprinsese, i-a luat câteva clipe să-și dea seama că izul înțepător era aievea în nări, nu în închipuire. Trosnetul nu fusese trăsnet, ci nimicire pământească, susurul nu era ploaie, ci sunetul de lemn și paie trosnind în para focului. Iar lumina cea galbenă și pâlpâitoare nu era soarele.

Dându-și seama de pericol, a sărit pe dată din pat, încercând să se lupte cu moliciunea dinainte. Trebuia să iasă, să plece de lângă foc. Deja își simțea limba încărcată de fum, cu funinginea lui unsuroasă. Și-a strigat soțul, Enea, și fiul, Eurileu, însă nu i-au răspuns. A lăsat în urmă micul său iatac — și patul îngust, cu pătura maro-roșiatică pe care și-o țesuse cu atâta mândrie când se măritase —, însă n-a ajuns prea departe. Când a zărit flăcările prin ferestruica înaltă din fața ușii iatacului, tot elanul i s-a scurs din picioare în podea. Nu casa ei ardea. Ardea fortăreața: cel mai înalt punct al cetății Troia, ce nu mai cunoscuse decât torțele de pază sau focul jertfelor lui Helios, zeul soarelui care străbătea bolta în carul său tras de cai. Acum flăcările năvăleau printre coloanele de piatră atât de reci la atingere — s-a uitat în tăcere cum se aprinde o bucată de acoperiș și o jerbă de scântei se desprinde dintr-odată din lemn, licurici mititei rotindu-se prin fum.

Enea se dusese probabil să lupte cu flăcările, și-a zis. Pesemne le-a sărit în ajutor fraților și verilor săi, cărând apă, nisip și tot ce mai găseau. Nu era primul foc care amenințase orașul de la începutul asediului. Iar bărbații o să facă orice, totul, ca să salveze fortăreața, unde se găseau cele mai de preț averi ale Troiei: visteria, templele, căminul lui Priam, regele lor. Teama care o mânase să se scoale din pat s-a potolit, căci, după cum văzuse, casa ei nu ardea din temelii, ea și fiul ei nu erau în primejdie, însă — ca de atâtea ori în războiul acesta fără sfârșit — soțul ei era. Frica ascuțită pentru propria viață s-a preschimbat pe loc într-o neliniște apăsătoare pe care o știa prea bine. Se învățase să-l vadă cum pleacă să se lupte cu plaga elenă care-și avea taberele în afara cetății de zece ani lungi, să-l vadă îngrozită cum se duce și să-l aștepte să se întoarcă înlemnită de teamă, încât acum apăsarea aceea o resimțea aproape ca pe o alinare, o pasăre întunecată cocoțată pe umărul ei. Mereu se întorsese acasă, și-a amintit singură. Mereu. A încercat să nu ia în seamă gândul pe care i-l croncănea pasărea nedorită drept în minte: de ce i-ar fi trecutul zălog viitorului?

A tresărit când a mai auzit un trosnet greu, cu siguranță mai puternic decât acela care o trezise. A aruncat o privire peste pervazul ferestrei, spre părțile mai din vale ale cetății. Acum a văzut că nu e un foc aidoma celorlalte, doar că e într-un loc de seamă — nu se întindea doar în fortăreață. Peste tot în oraș pâlpâiau mănunchiuri de lumini de un portocaliu viu. Creusa a înălțat în șoaptă o rugă zeilor casei. Însă era prea târziu pentru rugi.