editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Michi Lucescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mihaela Gavriloiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: Il giardino dei Finzi-Contini

Autor: Georgio Bassani

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-600-0

ISBN (EPUB): 978-606-978-655-0

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

PROLOG

De mulți ani îmi doream să scriu despre familia Finzi-Contini — despre Micòl și despre Alberto, despre profesorul Ermanno și despre doamna Olga — și despre ceilalți care locuiau sau frecventau, ca mine, casa din Ferrara, de pe bulevardul Ercole I d’Este, cu puțin înainte de izbucnirea ultimului război. Dar abia acum un an, într-o duminică de aprilie a lui 1957, am simțit îndemnul, impulsul de a o face cu adevărat.

Era una dintre obișnuitele excursii de la sfârșitul săptămânii. Imediat după prânz mă urcasem împreună cu un grup de prieteni în două automobile și înaintam pe via Aurelia fără o țintă anume. La câțiva kilometri de Santa Marinella, atrași de turnurile castelului medieval, apărute pe neașteptate în stânga noastră, am cotit pe un drumeag de țară și peste câteva clipe rătăceam la întâmplare pe plaja tristă care se întindea la picioarele fortăreței; de altfel, examinată de aproape, era mult mai puțin medievală decât ne promisese de departe, pe șoseaua națională, când o văzusem profilându-se contra luminii peste deșertul albastru, orbitor al Mării Tireniene. Luați pe sus de vânt, cu nisipul în ochi, fără ca măcar să putem vizita castelul pentru că ne lipsea un permis semnat de administrația nu știu cărui institut roman de credit, asurziți de vuietul talazurilor, ne simțeam adânc nemulțumiți și iritați de ideea că am putut ieși din Roma într-o zi care aici, pe țărmul mării, aproape că avea asprimea iernii.

De aproape douăzeci de minute ne plimbam în sus și-n jos urmărind linia plajei. Din tot grupul, unica ființă veselă era o fetiță de nouă ani, fiica tinerei perechi care îmi oferise un loc în automobilul său. Electrizată de vânt, de mare, de vârtejurile nebune de nisip, Giannina se lăsa în voia firii ei vesele și expansive. Deși mama încercase s-o oprească, își scosese pantofii și ciorapii. Mergea în întâmpinarea valurilor care luau cu asalt țărmul, lăsându-le să-i ude picioarele până deasupra genunchilor. Avea aerul că se distrează formidabil și, când ne-am urcat din nou în mașină, am văzut trecând prin ochii ei negri, strălucitori, peste obrăjorii proaspeți și înfierbântați, umbra unei sincere păreri de rău.

Am ieșit din nou pe via Aurelia și după cinci minute am ajuns la răscrucea de la Cerveteri. Cum se stabilise că ne întoarcem la Roma, eram convins că o s-o luăm drept înainte. În loc de asta, văd că mașina noastră încetinește și tatăl Gianninei scoate brațul afară pe geam. Semnala celeilalte mașini, aflate la circa treizeci de metri, că intenționează să o ia la stânga. Se răzgândise.

Așa că străbăteam acum strada îngustă, asfaltată, netedă care ducea la o mică așezare cu case în mare parte de construcție recentă, și de acolo, șerpuind printre dealurile din apropierea coastei, spre vestita necropolă etruscă. Nu cerea nimeni nicio explicație. Tăceam și eu.

După ce ieșea din sat, drumul urca ușor, și mașina a fost obligată să încetinească. Treceam la câțiva metri distanță de gorganele ce împânzesc toată partea aceea din Lazio, la nord de Roma, până la Tarquinia și chiar mai departe, mai ales spre coline, formând astfel un imens cimitir aproape neîntrerupt. Iarba e mai verde aici, mai întunecată, mai deasă decât în podișul de jos, între via Aurelia și Marea Tireniană, semn că sirocoul ce suflă necontenit dinspre mare ajunge aici după ce și-a pierdut pe drum o bună parte din sare, și că umiditatea munților învecinați începe să-și exercite influența binefăcătoare asupra vegetației.

— Unde mergem? a întrebat Giannina.

Soțul și soția stăteau pe scaunele din față, cu fetița la mijloc. Tatăl și-a luat mâna de pe volan și a așezat-o pe cârlionții bruni ai fiicei.

— Mergem să aruncăm o privire unor morminte de acum patru sau cinci mii de ani, i-a răspuns cu tonul cuiva care începe o poveste, așa că nu-l mai interesează exagerarea cifrelor. Mormintele etrusce.

— Ce trist! a suspinat Giannina rezemându-și capul de speteaza scaunului.

— De ce e trist? Ai învățat la școală cine au fost etruscii?

— În cartea de istorie, etruscii vin la început, lângă egipteni și evrei. Dar după tine, tată, cine sunt mai vechi, etruscii sau evreii?

Tatăl izbucni în râs.

— Întreabă-l pe domnul, a spus arătând cu degetul spre mine.

Giannina s-a întors către mine. Cu gura ascunsă după speteaza scaunului, mi-a aruncat o privire rapidă, severă, neîncrezătoare. Așteptam să repete întrebarea. Dar nu; s-a răsucit la loc și a început iar să privească drept în față.

Pe drumul care continua să urce ușor, mărginit de două șiruri de chiparoși, veneau spre noi grupuri de țărani, fete și flăcăi. Era plimbarea de duminică. Fetele, ținându-se de braț, formau pe alocuri lanțuri care ajungeau să ocupe jumătate din drum. Întâlnindu-le, ne simțeam cercetați prin geam de ochii lor veseli, în care curiozitatea se împletea cu un fel de mândrie ciudată, cu un dispreț abia disimulat.

— Tată, a întrebat din nou Giannina, de ce mormintele vechi sunt mai puțin triste decât cele noi?

Un grup mai numeros decât celelalte, care ocupa aproape toată partea carosabilă și cânta în cor fără nici cea mai mică intenție de a ne face loc, aproape că obligase automobilul să se oprească. Cel întrebat a băgat în viteza a doua.

— E simplu, răspunse. Cei care au murit de curând ne sunt mai apropiați, și din cauza asta ne sunt dragi. Etruscii însă, vezi tu, au murit de atâta timp — și din nou spunea o poveste — încât e ca și cum n-ar fi trăit de loc, ca și cum ar fi fost dintotdeauna morți.

O nouă pauză, ceva mai lungă. La sfârșitul ei (eram acum foarte aproape de piațeta din fața intrării cimitirului, plină de automobile și autocare) a fost rândul Gianninei să ne dea o lecție.

— Acum, când mi-ai spus toate astea, a rostit cu glas dulce, mă gândesc că etruscii au trăit și ei, și îi iubesc și pe ei ca pe toți ceilalți.

Îmi amintesc că vizitarea necropolei s-a făcut sub semnul acestei fraze de o extraordinară gingășie. Giannina ne făcuse să înțelegem. Într-un anume fel, tocmai ea, cea mai mică, ne conducea pe toți.

Am pătruns în interiorul celui mai important mormânt, cel ce aparținuse nobilei familii Matuta: o sală joasă, subterană, cu circa douăzeci de catafalcuri funerare așezate în tot atâtea nișe săpate în pereții de tuf, împodobită din plin cu o decorație policromă de stuc reprezentând obiectele credincioase și dragi din viața de toate zilele: pene de lemn, funii, toporașe, foarfeci, cazmale, cuțite, arcuri, săgeți, chiar și câini de vânătoare și zburătoare de baltă. Și lăsând la o parte orice urmă de veleitate având la bază un scrupul filologic, încercam să-mi închipui ce putea să însemne, concret, pentru etruscii târzii din Cerveteri, etruscii de după cucerirea romană, frecventarea asiduă a cimitirului lor din afara urbei.

Îmi imaginam cum veneau, probabil pe jos, din așezarea vecină, grupuri de familii, grupuri de tineri semănând cu cele întâlnite pe drum, perechi de îndrăgostiți, de prieteni, sau oameni singuri; atunci, ca și acum în satele italiene, gardul cimitirului era ținta obligatorie a plimbării de seară. Pătrundeau printre mormintele ca niște conuri, solide și masive ca acele bunkers cu care au împânzit zadarnic Europa soldații nemți în timpul ultimului război (încet-încet, în decursul secolelor, roțile de fier ale mijloacelor de transport săpaseră două brazde adânci, paralele, în drumul pavat cu lespezi de piatră care străbătea cimitirul de la un cap la altul), morminte care semănau până și înăuntru cu așezările-fortărețe ale celor vii. Își spuneau poate: eh, se schimbă lumea. Nu mai era ca altădată, când Etruria, cu confederația sa de cetăți-state libere și aristocratice, domina aproape în întregime peninsula italică. Civilizații noi, mai plebee și mai rudimentare, dar mai puternice și mai agresive le luaseră locul. Dar ce însemnătate avea aceasta?

După ce trecea pragul cimitirului, unde fiecare dintre ei își avea o a doua casă, cu un culcuș pregătit să-l primească în curând alături de strămoși, eternitatea nu mai părea o iluzie, o poveste, o făgăduială a preoților. Viitorul putea răsturna lumea după placul său. Aici, în mica așezare a morților familiei, în adâncul mormintelor unde aveau grijă să aducă, laolaltă cu morții, tot ceea ce făcea viața frumoasă și demnă de trăit, în acest colț de lume apărat și adăpostit, aici cel puțin (și după douăzeci și cinci de secole gândul lor, nebunia lor plutea încă în jurul măgurilor conice acoperite de ierburi sălbatice), aici cel puțin nu se mai putea schimba nimic.

Când am plecat, era întuneric.

De la Cerveteri la Roma nu e mult, numai vreo patruzeci de kilometri. Și totuși, drumul n-a fost deloc scurt. Cam pe la jumătatea distanței, via Aurelia a început să se umple de mașini venind dinspre Ladispoli și Fregene. Am fost obligați să mergem aproape la pas.

Dar în liniștea aceea toropită (până și Giannina adormise), gândul meu se întorcea din nou la anii adolescenței și la Ferrara și la cimitirul ebraic de la capătul străzii Montebello. Vedeam din nou pajiștea întinsă plină de arbori, pietre funerare și monumente, mai dese de-a lungul centurii zidurilor și, ca și cum l-aș fi avut înaintea ochilor, cavoul monumental al familiei Finzi-Contini, un cavou urât, de acord — auzisem spunându-se asta în casă încă de când eram copil — dar impunător, mărturisind, dacă nu altceva, măcar importanța familiei.