editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare

Michi Lucescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: Alegría

Autor: Manuel Vilas

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-634-5

ISBN (EPUB): 978-606-978-652-9

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Tot ce am iubit și am pierdut, tot ce am iubit foarte mult și am iubit fără să știm că într-o zi ne va fi răpit, tot ceea ce odată pierdut nu ne-a distrus, chiar dacă a insistat cu asupra de măsură și a încercat să ne facă praf cu cruzime și stăruință, sfârșește, mai devreme sau mai târziu, prin a fi transformat în bucurie.

Sufletul omului nu trebuia să coboare pe pământ.

Trebuia să rămână în ceruri, în abisurile celeste, între stele, în spațiul profund. Trebuia să se fi ținut departe de timp; sufletului omenesc i-ar fi fost mai bine dacă nu era omenesc, pentru că sufletul îmbătrânește în bătaia soarelui, se topește, se scufundă, arde în milioane de întrebări care se împrăștie peste trecut, prezent și viitor, care formează un singur timp, iar acesta este timpul personal al fiecăruia dintre noi, un timp în care iubirea este un jind permanent, care nu se împlinește, care ne vestește frumusețea vieții și apoi dispare.

Dispare.

Ne lasă într-o tăcere apăsătoare, amară și subtilă.

Milioane de întrebări ce au fost ființe umane înainte de a deveni întrebări. Milioane de corpuri, milioane de tați, mame, fii și fiice.

Și rămânem singuri și înțepeniți.

Sufletul omenesc suntem noi, noi toți, căutând iubirea, cu toții căutând zilnic să fim iubiți, așteptând zilnic sosirea bucuriei, căci ce altceva să așteptăm.

Cât de mult ne dorim cu toții să existe o ordine și un sens în viață, dar există doar timp și despărțiri rapide, și în aceste despărțiri rapide trăiește imensa iubire pe care o simt acum.

Acesta este haosul meu, aceasta este dezordinea mea.

Iată-mă, nenorocit, dar simțind totodată forța bucuriei și având în adâncul meu furia indefinită a vieții.

Ca toți oamenii.

Pentru că toți suntem la fel.

Și în această bucurie flămândă stă toată conștiința vieții pe care am fost capabili să o adunăm.

La începutul anului 2018 am publicat un roman, un roman care era povestea vieții mele și cartea aceea s-a transformat într-un hău.

În cartea aceea locuia povestea familiei mele.

Bach și Wagner, mama și tata.

Mi-am băgat familia într-o carte cu muzică și acesta este cel mai minunat lucru pe care l-am făcut în viață.

Ești nebun? m-au întrebat mulți.

Nu, e doar iubire, le-am răspuns. Doar iubire, nevoie și speranță. Când vorbești despre familia ta, acea familie revine la viață. Dacă scriam despre tata și mama și despre ce am fost, atunci se întorcea ziua de ieri, iar asta era ceva puternic și bun. Asta-i tot, asta a fost ceea ce am făcut.

În momentul ăsta sunt într-un hotel din Barcelona.

Niciodată nu m-am gândit că voi mai scrie vreodată cu pixul, într-un caiet, așa cum fac acum. Am laptopul în fața mea, dar acum nu-mi folosește la nimic.

Am schimbat camera de trei ori în hotelul ăsta. Prima nu mi-a plăcut pentru că era prea cald în ea și priveliștea era oribilă. Când am văzut-o pe a doua, m-am gândit că acolo m-aș putea odihni: alinarea aceea, nevoia de a găsi liniștea, de a nu mai fi un car de nervi, un hățiș de plecări și veniri.

Stăteam de ceva vreme întins pe pat când mi-am dat seama că nu alesesem bine. Camera dădea spre bulevardul Diagonal, una dintre arterele cu cel mai mare trafic din Barcelona, iar zgomotul care venea din stradă era prea puternic. Din prea puternic s-a făcut infernal. Era zgomotul făcut de necunoscuți, sute de bărbați și femei care cutreierau orașul, cu mașinile lor, motocicletele lor sau conversațiile lor. Zgomotul se transforma în inamic. Am început să mă enervez. Tâmpit ce eram, desfăcusem bagajul, mânat de acea primă impresie pozitivă. M-am uitat la geamantanul deschis pe masă. Am calculat cam cât mi-ar lua să pun totul la loc.

Mă uit la lucrurile mele ca și cum ar fi ale unui spirit fără corp. Puloverele mele negre, laptopul meu, agenda mea, trusa mea de îngrijire personală. Par lucruri pe care le folosea tatăl meu, par ale lui, nu ale mele.

Era 1 iulie și mă aflam în Barcelona. Am simțit umiditatea care îmbiba tot orașul. N-aș putea să mă obișnuiesc cu umiditatea aceea care mă făcea să transpir într-un mod umilitor. Viața mea și căldura s-au înfrățit într-un punct din trecutul meu. Când voi fi mort și nu-mi va mai fi cald, atunci o să ating nimicul. Nimicul înseamnă să nu mai simți căldura spaniolă, căldura care e mereu în toate orașele spaniole: căldură umedă sau căldură uscată, dar căldură.

Pentru mine, căldura și viața au fost același lucru.

Am cincizeci și cinci de ani și peste câteva zile voi face cincizeci și șase. Nu-mi vine să cred că am vârsta asta. Dacă aș crede, dacă mi-aș accepta vârsta în tot adevărul ei crud, ar trebui să mă gândesc la moarte. Nu poți trăi dacă moartea pune stăpânire pe gândurile tale, chiar și atunci când nimic nu emană din noi cu atâta putere ca ea. E acolo, în inima ta. Nimeni nu a vrut să-și iubească moartea, nimeni nu vrea să vorbească cu ea, dar eu da, vreau, pentru că-mi aparține.

M-am privit în oglindă. Îmbătrânirea bărbaților se ascunde mereu, se camuflează. Societatea se arată înțelegătoare cu îmbătrânirea bărbaților, în schimb este implacabilă cu cea a femeilor.

Am sunat la recepție și i-am rugat să-mi dea din nou o altă cameră. Cineva a venit să mă ajute. M-am gândit că o să fiu bârfa celor de la recepție.

„E rândul tău să-l suporți pe țicnit.“

„Nu, că mie mi-a ajuns nebunul de săptămâna trecută și era mult mai nașpa decât ăsta, pentru că era însurat și nevastă-sa îl sprijinea. Ăsta măcar e singur.“

Mi-am imaginat dialogul acesta, dar fără să simt vreo urmă de stinghereală, ci mai degrabă respect pentru că recepționerii mi-ar dedica gândurile și clevetirile lor. Totul este viață și totul servește vieții. În toate există un omagiu adus vieții.

Mie mi-a fost dat să contemplu acest omagiu în tot ce ocupă un loc sub soare.

În ziua următoare, am cerut o altă cameră. Și am fost martorul faptului că viața îi răsplătește pe cei încăpățânați, pe cei care nu se lasă până nu găsesc ce-i mai bun. Perseverența te poate înnebuni.

Sătui de mine, probabil, mi-au dat o cameră superbă, la etajul 15, cea mai de sus și probabil cea mai bună din hotel. Era camera perfectă: mare, luminoasă, cea mai sus din toată clădirea. Se vedea marea în depărtare. Și avea și o fereastră la baie prin care se vedea Barcelona dintr-un alt unghi.

M-am simțit stăpânul orașului.

Aveam orașul la picioare.

Am pornit aerul condiționat și totul a fost perfect.

Apoi mi-am amintit de prima dată când am venit la Barcelona. Era în 1980. Prietena mea de pe vremea aceea avea rude aici și am dormit în casa lor. Mătușa ei ne-a arătat orașul. Relația noastră n-a durat. Dar iată că o evoc acum, după treizeci și opt de ani. O iubire pierdută din care a mai rămas doar această amintire scoasă la iveală de un bărbat cu memorie de elefant. Ce ne face timpul? Dar acela care am fost, acela care a venit la Barcelona împreună cu prietena lui, în urmă cu treizeci și opt de ani, e îngropat în mine, în carnea mea.

Camera mea de la etajul 15 al acestui hotel pare un loc sfânt, eu sunt cel care îi dă suflet.

Se lasă seara, încetul cu încetul.

Din când în când, mă uit pe fereastră: acolo e Barcelona, plină de nuanțe de albastru, în amurgul acesta văratic, cu sutele ei de străzi și cu morții ei vorbind cu cei vii, acea conversație neîntreruptă pe care persoanele de peste cincizeci de ani o întrețin cu morții lor iubiți.

Nu peste mult timp voi merge la o întâlnire cu membrii unui club de lectură care mi-au citit romanul, cartea în care vorbesc despre voi doi: despre tine, mamă, despre tine, tată, pentru că voi doi și stafiile voastre sunteți tot ce am, și am un întreg regat, poate un regat indescifrabil, un regat de frumusețe.

V-ați transformat în frumusețe, și eu am asistat la minunea asta. Nici nu știu cum să-i mai mulțumesc vieții pentru că acum sunteți frumusețe și bucurie.

Mă încântă (dar mă și îngrozește) să merg la întâlniri cu cititorii. Mă gândesc că vor fi dezamăgiți de aspectul meu. Mi-ar părea foarte rău să-i dezamăgesc. E atât de trist să dezamăgești un om. Poate tocmai de asta mulți scriitori aleg să dispară. Orice om, nu doar scriitorii, are dreptul să aleagă să dispară în loc să dezamăgească.

Intru în librărie și vin mulți oameni să mă salute. Dar există cineva special. Nu o recunosc de la început. Mă privește ca și cum ne-am cunoaște, dar nu știu cine este. Presimt o posibilitate.

Mereu mă tem de aceste posibilități, de aceste caramboluri fericite ale vieții.

Dar după două cuvinte îmi și dau seama.

N-am mai văzut-o de treizeci și cinci de ani. Frumusețea ei s-a stins pentru totdeauna. Apariția trecutului este întotdeauna devastatoare și îți face praf sistemul nervos. Totuși, memoria mea i-a păstrat o amintire intactă, nedeteriorată.

Simt o duioșie de nedescris.

De pe chipul ei actual, încerc să extrag chipul pe care-l am eu în minte. Și cred că ea își dă seama. Îi mărturisesc că mereu am admirat-o enorm. Asta mi-a venit să-i spun; că o admiram. Îmi închipui că a fost cel mai bun verb posibil.

Ea îmi spune că romanul meu a făcut-o să plângă și că și-a amintit de părinții mei, perfect reflectați în carte.

— Sunt părinții tăi, exact așa cum mi-i amintesc, mi-a zis.

Eu mi-i aminteam perfect pe ai ei, pentru că părinții ei și ai mei fuseseră prieteni și îmi amintesc de prietenia lor, îmi amintesc râsetele lor, cinele lor în crâșme micuțe, glumele, speranțele, bucuria.

Și din toate acelea am rămas eu și cu ea.

Îmi spune că trebuie să mă simt fericit pentru că am reușit să-i portretizez atât de bine în carte pe părinții mei. Nu îndrăznesc să o întreb despre familia ei barceloneză.