editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mihaela Gavriloiu

corectură:

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: Vremeubezhishte

Autor: Gheorghi Gospodinov

Copyright © Pandora M, 2023
pentru traducerea în limba română

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-641-3

ISBN (EPUB): 978-606-978-660-4

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Părinților mei, care și acum curăță de buruieni
nemuritoarele câmpuri de căpșuni ale copilăriei.

Toți oamenii reali din acest roman sunt inventați, doar cei inventați sunt reali.

„Nu a inventat nimeni, deocamdată, o mască de gaze și un adăpost antiaerian împotriva timpului.“

— Gaustin, Refugiul timpului, 1939

„Dar care e organul cu care percepem timpul? Îl poți numi?“

— Thomas Mann, Muntele vrăjit1

„Omul e singura mașină a timpului de care dispunem.“

— Gaustin, Împotriva utopiilor, 2001

„Unde să trăim, dacă nu-n zile?“

— Philip Larkin, Zilele

„Oh, yesterday came suddenly...“

— Lennon/McCartney

„…dacă strada ar fi fost timpul, iar el… la celălalt capăt al acesteia.“

— T.S. Eliot, „Bostonianul de seară“2

„Acest al nostru veșnic ieri, ieri, ieri…“

— Gaustin/Shakespeare

„Romanul vine de urgență cu luminile și sirena pornite.“

— Gaustin, Emergency Novel. Brief Theory and Practice

„….și Dumnezeu va chema înapoi timpul…“

— Ecleziastul (3:15)

„Trecutul se deosebește de prezent prin ceva substanțial — nu curge niciodată într-o singură direcție.“

— Gaustin, Fizica tristeții, 1905

„Într-o zi, pe când era mică, a desenat un animal care nu semăna cu ceva cunoscut.

Ce animal e ăsta? am întrebat.

Uneori e un rechin, alteori, un leu, iar uneori, un nor, mi-a răspuns ea.

Hmm, și acum ce e?

Acum e o ascunzătoare.“

— G.G., Începuturi și sfârșituri

1. Traducere de Petru Manoliu, RAO, București, 1999, p. 76.

2. În Opere poetice, 1909 – 1962, ediție bilingvă, traducere de Șerban Foarță și Adriana-Carmen Racoviță, Humanitas, București, 2011, p. 91.

I

O clinică a trecutului

Așa se face că tema este memoria. Tempoul: andante spre andante moderato, sostenuto (reținut). Poate că la început s-ar potrivi o sarabandă, cu solemnitatea ei stăpânită și cu a doua măsură prelungită. Mai degrabă Händel decât Bach. Repetiție strictă și, în același timp, înaintare. Ceva reținut și ceremonios pentru început. Apoi totul poate — și trebuie — să se dezintegreze.

1

La un moment dat, oamenii și-au propus să calculeze când a început timpul, când exact a fost creat Pământul. La mijlocul secolului al XVII-lea, un episcop irlandez pe nume Asher a socotit nu doar anul, ci și data acestui început: 22 octombrie, anul 4004 înainte de Hristos. S-a nimerit într-o zi de sâmbătă (bineînțeles). Unii susțin că Asher a dat și ora exactă — 6 seara. Sâmbăta după-amiază târziu, nu am niciun dubiu. În ce alt moment al săptămânii un creator plictisit ar porni să construiască o lume și să caute companie. Se zice că Asher și-a consacrat întreaga viață acestei întreprinderi, că lucrarea lui avea vreo 2 000 de pagini scrise în latină, mă îndoiesc că au fost prea mulți cei care s-o fi citit-o integral. Dar ar fi devenit foarte populară, de fapt, nu atât conținutul cărții, cât descoperirea în sine. Pe insulă bibliile ieșeau de sub tipar cu data și cronologia stabilite de Asher. Această teorie despre tinerețea Pământului (după mine, despre tinerețea timpului) a pus stăpânire pe lumea creștină. Trebuie să subliniem că și unii savanți, precum Kepler și sir Isaac Newton, indică anumiți ani pentru lucrarea lui Dumnezeu, care se apropie mai mult sau mai puțin de perioada calculată de Asher. Cu toate acestea, pentru mine ceea ce e surprinzător nu este atât anul, și el destul de recent, cât ziua concretă.

22 octombrie, anul 4004 înainte de Hristos, pe la ora 6 în pragul serii.

În decembrie 1910, în jurul acestei date, caracterul omenesc s-a schimbat. Așa scrie Virginia Woolf. Și ne putem imagina acel decembrie al anului 1910, care nu părea a fi diferit de celelalte, un decembrie obișnuit, cenușiu, rece, mirosind a zăpadă proaspătă. Cu toate acestea, ceva s-a declanșat atunci, ceva pe care foarte puțini l-au simțit.

Pe 1 septembrie 1939, dimineața devreme, a venit sfârșitul timpului omenesc.

2

Ani buni mai târziu, când multe dintre amintirile sale urmau să-și ia zborul ca un stol de porumbei speriați, el tot reușea să își aducă înapoi acea dimineață când hoinărea pe străzile Vienei, iar un vagabond cu mustață ca a lui Márquez vindea ziare pe trotuar sub un soare timpuriu de martie. Deodată o rafală de vânt luă pe sus mai multe ziare. A încercat să dea o mână de ajutor, a prins din urmă vreo trei și s-a întors cu ele. Puteți să păstrați unul, a zis Márquez.

Gaustin, așa o să-i spunem, deși el însuși folosea acest nume ca pe o pălărie ce te face invizibil, luă ziarul și plăti cu o bancnotă destul de mare. Vagabondul, plimbând-o între degete, bâigui: Păi… nu am să vă dau rest. Vorbele lui au sunat așa de absurd în dimineața vieneză, că amândoi au izbucnit în râs.

Față de vagabonzi Gaustin simțea iubire și frică, acestea sunt cuvintele și exact în această combinație. Îi iubea și se temea de ei așa cum iubești și te temi de ceea ce ai fost deja sau de ceea ce te aștepți să devii într-o zi. Știa că, mai devreme sau mai târziu, va intra în rândurile armatei lor, ca să folosim un clișeu. Să ne închipuim o clipă șirurile lungi de vagabonzi mărșăluind pe străzile Kertner sau Graben. Da, prin legături de sânge, el era unul dintre ei, chiar dacă unul mai deosebit. Un vagabond în timp, ca să ne exprimăm așa. Datorită împrejurărilor, s-a văzut cu o sumă de bani destul de consistentă cât să îndepărteze transformarea ghinionului metafizic în suferință fizică.

În acea perioadă folosea una dintre cele câteva profesii ale sale — cea de psihiatru gerontolog. Îl bănuiam că sustrage pe ascuns poveștile pacienților săi ca să se adăpostească în ele, să poposească pentru puțin timp în locul și în trecutul cuiva. Altfel, în capul lui era așa o îngrămădeală de vremuri, glasuri și locuri, încât ar fi trebuit să se dea imediat pe mâna colegilor săi psihiatri, fie să facă în așa fel încât ei înșiși să-l ia pe sus.

Gaustin luă ziarul în mână, făcu câțiva pași și se așeză pe o bancă. Purta o pălărie Borsalino și un trenci închis la culoare, sub care se vedea un tricou polo cu gulerul ridicat, pantofii de piele nu erau noi și avea o geantă, tot de piele, de un roșu fanat. Aducea cu cineva care tocmai coborâse din tren dintr-un alt deceniu, putea trece și drept un anarhist discret, un hippy îmbătrânit sau un predicator dintr-un ordin mai puțin cunoscut.

Deci se așeză pe bancă și citi numele ziarului — Augustin, publicație a celor fără domiciliu. O parte din articole erau scrise de aceștia, o altă parte, de jurnaliști profesioniști. Acolo, undeva, pe penultima pagină, jos în colțul din stânga, locul dintr-un ziar căruia i se acordă cea mai mică atenție — acest lucru e bine știut de toți ziariștii — se afla notița. Privirea îi căzu asupra ei. Pe față îi apăru un zâmbet abia conturat, în care se citea mai degrabă amărăciune decât bucurie. Era nevoit să dispară din nou.

3

Mai demult, când domnul Alzheimer era pomenit doar în bancuri de genul Ce diagnostic ți-au pus? Păi, era un nume de bărbat, dar l-am uitat, într-un ziar de mai mică circulație a apărut un anunț succint, o știre din acelea pe care cinci oameni le citesc și patru dintre ei, după o secundă, le-au și uitat.

Iată această însemnare repovestită pe scurt.

Un anume medic, dr. G. (menționat doar cu inițiala), dintr-o clinică de geriatrie vieneză aflată în Wienerwald, amator de Beatles, și-ar fi amenajat cabinetul în stilul anilor ’60. A găsit un gramofon de bachelită, a atârnat pe pereți afișe cu trupa favorită, faimosul Sgt. Pepper… a cumpărat de la talcioc un dulap vechi, pe rafturile căruia a pus tot felul de mărunțișuri, tot din anii ’60 — săpunuri, pachete de țigări, o serie de broscuțe Volkswagen miniaturale, machete de Cadillac și Ford Mustang de culoare roz, postere cu filme și actori. În ziar scria că pe biroul doctorului se aflau grămezi de reviste vechi, că purta tricou polo sub halatul alb. Nu era nicio fotografie, bineînțeles, tot materialul avea vreo treizeci de rânduri, îngrămădite în colțul stâng din josul paginii. Noutatea consta în aceea că medicul observase cum pacienții cu deficiențe de memorie rămâneau tot mai mult timp în cabinetul său, deveneau mai vorbăreți, cu alte cuvinte, se simțeau confortabil. De asemenea, s-ar fi diminuat considerabil încercările de fugă din clinică, o clinică cu renume, de altfel.

Informația nu purta semnătura vreunui jurnalist, ci venea din partea redacției.

Aceasta era ideea mea, am ținut-o în mine ani buni, dar iată că cineva mi-o luase înainte. (Trebuie să recunosc că ideea mea se referea la un roman, nu la o clinică, dar e totuna.)

În orice caz, cumpăram mereu acest ziar, pe de o parte, pentru că simțeam o afecțiune deosebită pentru aceia care scriau în el — e o poveste lungă dintr-un alt roman —, dar și pentru că mă încerca un sentiment intens (o superstiție personală) că tocmai în acest mod, într-o bucățică de ziar, ceea ce trebuie să ți se spună va veni blând spre tine sau îți va sări în ochi. Această senzație nu m-a înșelat niciodată.

Scria acolo că această clinică se află în Pădurea vieneză și nimic mai mult. Am verificat centrele de geriatrie din zonă, erau cel puțin trei. Acela care îmi trebuia se dovedi, așa cum se întâmplă de obicei, a fi ultimul. M-am prezentat drept jurnalist și, de fapt, minciuna nu era atât de mare, aveam la mine o legitimație de la un ziar, la care colaboram uneori și cu care puteam intra gratis la muzee. Altfel, mă prezentam ca fiind scriitor, o profesie mult mai inofensivă, dar pentru care nu ai cum să te legitimezi.

Oricum, în cele din urmă, nu fără dificultate, am reușit să ajung la directoarea clinicii. De cum a înțeles ce mă interesează, brusc a devenit necooperantă.