Dedicată celor care n-au izbutit să facă traversarea, atunci și acum

Cu o pledoarie pentru ocrotirea pădurilor

Oamenii uită că nu suntem decât musafiri pe acest pământ, că sosim aici despuiați și plecăm cu mâinile goale.

Esma Redžepova, cântăreață romă

PREFAȚĂ

Cartea aceasta spune povestea dimensiunii umane a ultimei frontiere a Europei. Este locul în care Bulgaria, Grecia și Turcia se află în convergență și în divergență, fiindcă așa funcționează frontierele. De asemenea, e locul de unde începe ceva ce s-ar putea numi „Europa“ și unde se termină ceva ce nu prea se poate numi „Asia“.

Cam asta ar fi, în linii mari, localizarea ei geografică, dar harta n-are să vă ducă prea departe, fiindcă vă veți pomeni în mijlocul pădurii ancestrale, cu abundența ei de umbre și de vieți atemporale. Cel puțin acolo m-am pomenit eu. Poate pentru că toate ținuturile de frontieră vibrează pe frecvențele subconștientului; la urma urmei, acolo unde se află frontierele, țesătura e subțiată. În orice caz, vibrația acestei regiuni de graniță aduce în mod special a cântec de sirenă și se deosebește de celelalte din trei motive. Unu, din cauză că are socoteli neîncheiate de pe vremea Războiului Rece; doi, pentru că este una dintre marile arii sălbatice ale Europei; trei, pentru că a reprezentat dintotdeauna, de când există continente, un punct de confluență continentală.

Generația mea din estul Europei ajungea la maturitate chiar când cădea Zidul Berlinului. Frontiera aceasta mi-a umbrit copilăria bulgărească pe final de epocă a „socialismului cu față umană“, cum suna nefericitul slogan. Prin urmare, era firesc ca o călătorie de-a lungul graniței să devină rapid un subiect acaparator pentru mine. Odată ce ajungi în preajma unei frontiere, e imposibil să nu devii captivat, să nu-ți dorești să exorcizezi sau să transgresezi ceva. Prin simplul fapt că există, frontiera e o invitație. Haide, șoptește ea, pășește peste linia asta. Dacă îndrăznești. Să pășești peste linie, în lumina soarelui sau la adăpostul nopții, implică un amalgam de spaimă și speranță. Și undeva așteaptă un barcagiu căruia nu i se vede chipul. Oamenii mor încercând să treacă frontiere, și câteodată doar pentru că se află în apropierea lor. Cei norocoși renasc de partea cealaltă.

Orice frontieră păzită neobosit de patrule e un spațiu al agresivității: spațiul în care puterea capătă dintr-odată trup — chiar dacă nu și chip omenesc — și ideologie. Când vine vorba de frontiere, o ideologie certă este cea naționalistă: frontiera se află acolo pentru a diviza un stat național de altul. Dar chiar mai insidioasă este ideologia care practică centralizarea: credința că puterea centrală poate da ordine de la distanță fără să se teamă de consecințe și poate sacrifica periferia; că tot ce nu ajunge sub ochii publicului larg se poate da uitării. Iar zonele de graniță înseamnă mereu periferia, înseamnă mereu locuri aflate departe de ochii publicului larg.

E ciudat, dar traiul într-o țară fără granițe m-a îmboldit să pornesc în această călătorie frontalieră. Locuiesc în Scoția rurală, pe care o poți privi ca pe un fel de periferie dacă socotești centrul ca fiind „centura de mijloc“ cu Edinburgh și Glasgow, ba chiar o periferie și mai evidentă dacă îți desemnezi centrul la Londra. Scoția este prin tradiție un ținut al diversității și al libertății, al insulelor și al excentricităților. Dar în Scoția mijesc zorii unei ere a birocratului corporatist cu față umană și, zi după zi, mai apare câte o reglementare de la centru care impune noi restricții asupra comunităților îndepărtate, se mai taie câte o pădure ca să facă loc exploatărilor miniere, turbinelor eoliene, care nu par să se rotească niciodată, pilonilor gigantici, care nu par să conducă vreun strop de electricitate. Acolo unde se întindea cândva sălbăticia neconvențională apar pustietățile profitului subvenționat. Pe când priveam nivelarea brutală a munților Scoției, în mine s-a deșteptat curiozitatea față de periferiile Balcanilor mei natali. Am vrut să aflu ce se petrece acolo, la douăzeci și cinci de ani de la plecarea mea.

Dacă e să împărțim frontierele politice în două categorii, permisive și restrictive, frontiera din această carte are la activ o jumătate de secol de restrictivitate, cât a durat Războiul Rece: Bulgaria la nord, împreună cu Grecia și Turcia la sud, marcau linia de demarcație dintre țările Pactului de la Varșovia, care aparțineau blocului sovietic, și statele membre NATO, din sfera de influență occidentală. Era, pe scurt, Cortina de Fier cea mai sudică din Europa, un Zid împădurit al Berlinului, înțesat de armatele a trei țări. Era letală pe atunci, și a rămas până în ziua de azi un loc care insuflă teroare.

Acum granița bulgaro-elenă e îmblânzită de aparte­nența comună la Uniunea Europeană. Granița turco-bulgară și cea turco-elenă și-au pierdut vechiul caracter restrictiv, dar au dobândit unul recent, al cărui simptom sunt noile ziduri de sârmă ghimpată, înălțate pentru a îndigui șuvoiul de oameni revărsat dinspre Orientul Mijlociu. Întâmplarea face că mă aflam acolo tocmai când șuvoiul se transforma în hemoragie. Deplasare globală și baricadare globală, internaționalism de tip nou și naționalisme pe stil vechi — aceasta este boala sistemică de care suferă inima lumii noastre și care s-a răspândit de la o periferie la alta, pentru că niciun loc nu mai e prea îndepărtat în ziua de azi. Cel puțin până te rătăcești în pădure.

Dar impulsul emoțional care a stat la originea călătoriei mele era simplu: îmi doream să revăd locurile interzise ale copilăriei mele, satele și târgurile de la granița cândva militarizată, râurile și pădurile care fuseseră de neatins timp de două generații. Am luat cu mine revolta — de-a fi fost ținuți în lanț atâta vreme, ca niște câini neiubiți, în spatele Cortinei de Fier. Am luat și curiozitatea — de-a întâlni oameni trăitori pe o terra incognita. Când scria, în secolul al V-lea î.Hr., „Despre Europa nimeni nu s-a încredințat pe deplin dacă spre răsărit și spre miazănoapte este cumva înconjurată de apă“1, Herodot putea la fel de bine să se refere la această parte a continentului de la începutul secolului al XXI-lea. Când m-am pornit la drum, împărtășeam ignoranța față de aceste regiuni, manifestată nu doar de alți concetățeni europeni îndepărtați, ci și de elitele urbane ale celor trei țări de la această frontieră. În mințile celor care nici nu locuiesc în preajma ei, nici n-o vizitează, frontiera e o altă țară, ca și cum ar fi plasată într-un timp trecut, în care lucrurile se făceau altfel.

De câte ori ajungi să vorbești despre Balcani, te întorci inevitabil la vechea și obosita figură de stil a podului, a cărei valoare de adevăr nu e însă nicăieri mai vizibilă decât în sud-estul Balcanilor, calea de acces zilnic între ceea ce ne-am obișnuit să numim Est și Vest.

Paradoxal, locul acesta rămâne un fald ascuns al matricei globale. Unele ținuturi pe care le-am traversat sunt de o frumusețe în stare să-ți oprească inima în loc, dar numai botaniștii și ornitologii le vizitează, traficanții și braconierii, cei viteji și cei rătăciți. Și mai sunt și localnicii.

Istoria o scriu cei victorioși, așa se spune, dar mie mi se pare că, mai presus de oricine, istoria o scriu cei care n-au fost de față, ceea ce s-ar putea să fie același lucru. Am avut o dorință arzătoare și a trebuit să mi-o satisfac: aceea de a-i privi în față pe cei care sunt acolo, de-a le auzi poveștile, de-a mânca la masa lor, de-a învăța de la ei cuvinte noi. Ce calități îți sunt necesare ca să locuiești într-un ținut de graniță atât de impregnat cu mituri străvechi și moderne, atât de încărcat de magnetism metafizic? Niciunul dintre noi nu poate scăpa de hotare: între sine și ceilalți, între intenție și acțiune, între vis și trezie, între viață și moarte. Poate că oamenii frontierei sunt cei care au cu adevărat ceva de spus despre spațiile liminale.

Călătoria pe care o descriu aici este circulară și urmează contururile unor reliefuri naturale din interiorul zonei de frontieră. Am început cu Marea Neagră, de la marginea enigmaticului lanț muntos Strandja, unde se întâlnesc curentele mediteraneean și balcanic; am coborât spre vest pe câmpiile frontaliere ale Traciei, care sunt traversate de coridoare ale comerțului licit și ilicit; am traversat trecătorile din Munții Rodopi, unde fiecare pisc e legendă și fiecare sat e altceva decât pare a fi; și am încheiat în oglindă cu începuturile — Strandja și Marea Neagră.

Cu puține excepții, numele proprii au fost schimbate, iar uneori am combinat detalii topografice sau biografice în interesul vieții private sau al economiei narative.