editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Michi Lucescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Daniel Eberhat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: Jo confesso

Autor: Jaume Cabré

Traducerea acestei cărți a fost sprijinită de Institutul Ramon Llull.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-437-2

ISBN (epub): 9786069786277

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

A capite

Eu va fi nimic.

Carles Camps Mundó

Până ieri-seară, când pășeam pe străzile ude din Vallcarca, nu mi-am dat seama că să mă nasc în această familie a fost o greșeală de neiertat. Am înțeles, brusc, că am fost totdeauna singur, că n-am putut niciodată să mă bazez pe părinți sau pe vreun Dumnezeu în a cărui grijă să las căutarea de soluții deși, pe măsură ce creșteam, mă deprinsesem să deleg unor imprecise credințe și unor lecturi disparate povara gândurilor și responsabilitatea pentru faptele mele. Ieri-seară, marți, când, biciuit de ploaie, mă întorceam de la familia Dalmau, am înțeles că această povară doar mie îmi revine. Că pentru reușitele și greșelile mele eu, doar eu, port răspunderea. Mi-au trebuit șaizeci de ani ca să văd asta. Sper să mă înțelegi, să vezi cât de părăsit mă simt, cât de singur, și cât de dor îmi e de tine. În ciuda distanței care ne desparte, ești pentru mine exemplu. În ciuda panicii, acum nu accept nicio scândură de care să mă agăț ca să plutesc. În ciuda unor infiltrări, rămân fără credințe, fără preoți, fără coduri consensuale care să-mi netezească drumul spre nu știu unde. Mă simt bătrân, și doamna cu coasa mă invită s-o urmez. Văd că a făcut o mutare cu nebunul de negru și-mi cere, cu un gest politicos, să continui partida. Știe că mai am puțini pioni. Totuși, încă nu e mâine și mă uit să văd ce piesă pot muta. Sunt singur în fața hârtiei, ultima mea șansă.

Să nu te încrezi prea mult în mine. În acest gen atât de înclinat spre minciună care e amintirea scrisă pentru un singur cititor, știu că voi tinde să cad mereu în picioare, ca pisica; dar am să mă străduiesc să nu inventez prea mult. Totul a fost așa și chiar mai rău. Știu că trebuia să-ți vorbesc despre toate astea cu mult în urmă; dar este greu și nici acum nu știu de unde să încep.

Totul a început, în fond, acum peste cinci sute de ani, când bărbatul ăla chinuit a cerut să intre în Mănăstirea Sant Pere del Burgal. Dacă n-ar fi făcut-o sau dacă părintele stareț dom Josep de Sant Bartomeu și-ar fi menținut refuzul, acum nu ți-aș povesti tot ce vreau să-ți spun. Dar nu sunt în stare să cobor până acolo. Voi începe mai de aproape. Mult mai de-aproape.

— Tatăl tău… Cum să-ți spun eu ție… Tatăl tău…

Nu, nu; nu vreau să încep nici de-aici, nu. Mai bine să încep cu biroul în care scriu, în fața impresionantului tău autoportret. Biroul e lumea mea, viața mea, universul meu în care încape aproape totul, doar dragostea nu. Când alergam prin apartament în pantaloni scurți și cu mâinile bășicate de frigul toamnelor și al iernilor, mi-era interzis să intru, aveam voie doar din când în când. În rest, trebuia s-o fac clandestin. Îi știam toate colțișoarele și câțiva ani am avut aici, în spatele canapelei, o fortăreață secretă, pe care trebuia s-o demontez după fiecare incursiune, să nu mi-o descopere Lola Xica1 atunci când freca pe jos. Dar de câte ori intram legal trebuia să mă port de parcă aș fi fost în vizită, cu mâinile la spate, cât tata îmi arăta ultimul manuscris pe care l-am găsit într-un magazin amărât din Berlin, uite, și fii atent unde-ți pui mâinile, nu vreau să fiu obligat să te cert. Și Adrià se aplecă asupra manuscrisului, curios.

— E-n germană, nu? – întinzând mâna, parcă din neatenție.

— Pst! Nu se-atinge! – l-a pocnit peste mână. Ce ziceai?

— Că e-n germană, nu? – frecându-și mâna care-l durea.

— Da.

— Vreau să învăț germana.

Fėlix Ardevol și-a privit mândru fiul și a zis foarte curând o să te-apuci s-o înveți, fiule.

De fapt nu era un manuscris, ci un teanc de foi maronii: pe prima, cu litere foarte ornate, scria Der begrabene Leuchter. Eine Legende2.

— Cine-i Stefan Zweig?

Tata, cu lupa în mână, neatent, privind o corectură de pe marginea primului paragraf, în loc să-mi spună un scriitor, fiule, mi-a zis păi, un tip care s-a sinucis în Brazilia acum zece sau doisprezece ani. Mult timp, singurul lucru pe care l-am știut despre Stefan Zweig era că a fost un tip care s-a sinucis în Brazilia în urmă cu zece sau doisprezece sau treisprezece, paisprezece, cincisprezece ani, până am putut citi manuscrisul și am aflat cât de cât cine a fost.

Și atunci s-a terminat vizita și Adrià a ieșit din birou cu recomandarea să nu facă zgomot: acasă nu puteai niciodată nici să fugi, nici să strigi, nici să plescăi din limbă fiindcă, dacă nu studia cu lupa un manuscris, tata revedea inventarul hărților medievale sau se gândea unde să încerce să facă noi achiziții de nu știu ce obiect care să-i facă degetele să tremure. Singurul lucru mai zgomotos care-mi era permis, la mine în cameră, era să studiez la vioară. Dar nu puteam să-mi petrec toată ziua repetând exercițiul XXIII cu arpegii din O livro dos exercícios da velocidade, care mă făcea s-o urăsc atât de mult pe Trullols, dar nu mă făcea să detest vioara. Nu, n-o uram pe Trullols. Dar era plicticoasă, mai ales cu insistența pe exercițiul XXIII.

— Zic doar că un pic de variație…

— Aici – și lovea partitura cu vârful arcușului – găsești toate dificultățile rezumate într-o singură pagină. E un exercițiu pur și simplu genial.

— Dar eu…

— Pentru vineri vreau XXIII la perfecție. Inclusiv măsura 27.

Uneori Trullols era căpoasă ca un catâr. Dar în general era o femeie acceptabilă. Uneori, mai mult decât acceptabilă.

Bernat era de aceeași părere. Când eu făceam O livro dos exercícios da velocidade, încă nu-l cunoșteam pe Bernat. Dar despre Trullols gândeam la fel. Trebuie să fi fost o foarte bună profesoară, deși n-a intrat în istorie, din câte știu. Am impresia că trebuie să mă adun, că bat câmpii. Sigur, vor fi lucruri pe care deja le știi, mai ales când o să vorbesc despre tine. Dar sunt cute ale sufletului pe care cred că nu le știi, fiindcă e imposibil să cunoști în întregime un om chiar dacă.

Deși era și mai spectaculos, magazinul nu-mi plăcea la fel de mult ca biroul de-acasă. Poate fiindcă atunci când mă duceam, rar, nu puteam scăpa de senzația că sunt tot timpul supravegheat. Magazinul avea un avantaj, puteam s-o privesc pe Cecília, care era superbă; eram îndrăgostit de ea la nebunie. Era o femeie cu părul de-un blond galactic, mereu foarte bine coafată, cu buze cărnoase de-un roșu furios. Veșnic era ocupată, cataloage, liste de prețuri, scris etichete sau servind, cu un zâmbet ce-i arăta niște dinți perfecți, puținii clienți care intrau.

— Instrumente muzicale aveți?

Bărbatul nici nu-și scosese pălăria. În picioare, în fața Cecíliei, privea în jur; lămpi, candelabre, scaune din lemn de cireș cu intarsii lucrate finissim, canapele à confident de început de secol nouăsprezece, vaze de toate mărimile din toate epocile… Pe mine nici nu m-a văzut.

— Nu mare lucru, dar dacă vreți să mă urmați…

„Nu marele lucru“ al instrumentelor aflate în magazin erau două viori și o violă care nu sunau prea bine, dar aveau corzi din intestine, miraculos intacte. Mai erau o tubă deformată, două magnifice fligornuri și o trompetă din care polițistul din vale suna disperat să avertizeze oamenii din alte văi că pădurea din Paneveggio arde și cei din Pardàc cereau ajutor la Siròr, San Martino, chiar și la Welschnofen, care trecuseră prin flăcări nu de mult, și la Moena și Soraga, care poate primeau deja mirosul alarmant al dezastrului din anul Domnului 1690, când pământul era rotund pentru aproape toată lumea și, dacă bolile necunoscute, sălbaticii fără Dumnezeu și fiarele din mare și de pe pământ, gheața, furtuna și ploile excesive nu erau o piedică, corăbiile ce se pierdeau în apus se întorceau prin răsărit, cu marinarii mai slabi și mai scofâlciți, cu privirea pierdută și coșmarurile agăţate de nopțile lor. În vara din anul Domnului 1690, toți oamenii din Pardàc, Moena, Siròr, San Martino, toți, mai puțin cei bolnavi la pat, alergau să privească cu ochii încețoșați dezastrul care le distrugea viețile, unora mai mult decât altora. Îngrozitorul incendiu pe care erau nevoiți să-l privească neputincioși înghițise care întregi de lemn bun. Când, grație unor ploi providențiale, infernul s-a stins, Jachiam, al patrulea, cel mai ager, fiu al lui Mureda din Pardàc, a străbătut pas cu pas pădurea devastată încercând să găsească colțuri neatinse de flăcări și trunchiuri încă bune. La jumătatea drumului spre torentul Ursului s-a lăsat pe vine să-și facă nevoile lângă un brad tânăr transformat în cărbune. Dar ce a văzut i-a tăiat dorința de ușurare: crenguțe rășinoase înfășurate într-o cârpă cu miros de camfor sau altceva ciudat. Cu grijă, a desfăcut ce mai scăpase din cârpă de focul infernal care-i distrusese viitorul. Ce a descoperit l-a înmărmurit: cârpa ce ascundea gătejele, de-un verde murdar, cu tiv dintr-un șnur galben, și mai murdar, era un petic din pieptarul pe care-l purta de obicei Bulchanij Brocia, grăsanul din Moena. Când a mai dat de două movilițe de cârpă, asta bine arsă, a înțeles că Bulchanij, monstrul ăla, își dusese la capăt amenințarea că o să ruineze neamul Mureda și, cu el, întreg satul Pardàc.

— Bulchanij.

— Nu discut cu câinii.

— Bulchanij.

Tonul vocii, lugubru, l-a făcut să se răsucească dezgustat. Bulchanij din Moena avea o burtă care, dacă ar mai fi trăit niște ani, și ar fi hrănit-o ca lumea, i-ar fi fost de mare folos să-și odihnească brațele.

— Ce draci vrei?

— Unde ți-e pieptarul?

— Ce draci te interesează pe tine?

— Cum de nu ți l-ai pus? Arată-mi-l!

— Du-te-n mă-ta. Ce, crezi că dacă voi sunteți în căcat pân’la gât, acum toți din Moena trebuie să facem ce spuneți? Ai? L-a privit cu ochi plini de ură. N-am de gând să ți-l arăt.