editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Domnica Drumea

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Daniel Eberhat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Copyright © Pandora M, 2022 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-467-9

ISBN (epub): 9786069786246

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Poezia somatizată

„Heralzii negri“, poemul ales de tânărul César Vallejo în fruntea primei sale culegeri de versuri, căreia îi va da același titlu, este una dintre cele mai celebre „deschideri“ în experiența marii poezii din veacul trecut. Forța textului se simte de la prima lectură. Poemul prefigurează una dintre temele majore ce se vor regăsi în toată creația acestui mare poet peruan: condiția omului în raport cu societatea, cu divinitatea și cu destinul, în prezența morții. El anunță un ton original în care, deși se mai amestecă anumite voci ale predecesorilor, o nouă armonie compozițională, un nou tip de expunere a motivelor, o impetuoasă energie bine individualizată produc surpriza. O declarație de program cu tonalități baroce, romantice și moderniste deopotrivă se impune aici năvalnic. Dar te interpelează direct mai cu seamă amestecul de furie și revoltă, precum și pregnanța tonului ce dă impresia că s-ar dispensa de protocolul limbajului poetic, recurgând la limbajul oral și la confesiunea cu accente de litanie. De fapt, e vorba de o complexitate ce recompune simplitatea emoției într-un mod atipic. Un ton confesiv de o remarcabilă discreție se insinuează ca o a doua voce în solemnitatea discursului, astfel încât suntem în prezența a două sau mai multe registre de enunț, complementare și diferite. Încă din partea a doua a volumului de debut, iar apoi în Trilce, și tot mai accentuat în poemele de maturitate scrise la Paris, se vede că poezia lui Vallejo nu este un produs al limbajului, ci chiar limbajul care încearcă să argumenteze o viziune despre om și despre lume. Poate așa se explică faptul incontestabil că peruanul César Vallejo este unul dintre rarii creatori autentici de limbaj în atât de prolifica și inventiva poezie a veacului trecut. Individualitatea lui surprinzătoare a dat naștere unei enorme exegeze mondiale în ultimele decenii și a provocat entuziasmul unor noi aderenți. Însă Vallejo rămâne un poet extrem de dificil, de unde și proliferarea edițiilor internaționale bogate în note explicative necesare nu din pedanterie filologică, ci menite să ușureze cititorului accesul la universul acestei sensibilități deopotrivă comunicative și retractile, directe, dar și încifrate. Multe mode s-au ofilit între timp, multe „isme“ și-au consumat energiile sau sunt reciclate, fără prea mult elan, de noile generații. Rare sunt operele care ajung să dialogheze cu sensibilitatea urmașilor păstrându-și actualitatea și prospețimea, chiar mai amplu și mai profund decât în momentul apariției lor, cum se întâmplă cu suma poetică miraculoasă a lui Vallejo.

De factură barocă este la început densitatea motivelor ce expun situația existențială a individului uman, ca o succesiune de argumente ce amintește de rigoarea poeților din Secolul de Aur spaniol, familiară tânărului Vallejo încă de timpuriu. Însă tonul general al poemului este solemn, ceremonios chiar, pe un crescendo de natură romantică, menit să sugereze amplificarea asalturilor destinului, acele „lovituri“ ce-l întâmpină pe om în rafală. În această solemnitate se insinuează, ca o ciudată interpelare, replica repetitivă a limbajului colocvial; ea demistifică aura metafizică a poemului, deplasând accentul spre suferința fizică a individului. Astfel, e sugerată un fel de asimilare corporală a acestor lovituri, ca în procesul somatizării unui stres permanent ce afectează corpul biologic. Presupușii heralzi (cavaleri ai Apocalipsei, posibilă trimitere la gravura lui Dürer), mesageri ai morții, sunt purtătorii unor sentințe implacabile ce se abat asupra individului: „Omul... bietul!... bietul!“. Peste capul lui cad lovituri năprasnice născute („parcă“!) din „ura“ divină, resimțite ca refluxul unor valuri de suferință care persistă în suflet, la rândul lor devenite o forță distructivă naturală, prin efectul acumulării de pedepse. Adversitățile continuă să se abată asupra omului generic ca o repetată revărsare de hoarde de stepă conduse de un Attila multiplu, pars pro toto, iar astfel tabloul nenorocirilor sugerează o cavalcadă. (Referința la invazia hunilor, departe de lumea Anzilor în timp și spațiu, are aici rol de apel la memoria colectivă, e mai mult decât o metaforă ornantă tipic modernistă.) Această amplificare duce la ruinarea credințelor interioare, ca prăbușirea intimă a unui șir „de Cristoși“, sinecdocă la rândul ei cu puternic efect augmentativ. Tot mesajul de iubire al creștinismului e răsturnat, posibilitatea oricărei mântuiri și iluzia mesianică devin improbabile.

Nu e chiar banală această interpretare dezvoltată în 1918 la Lima de un tânăr poet crescut într-o familie creș­tină tradițională, undeva într-o fostă colonie sud-americană a Spaniei dogmatice, într-o societate metisată timp de câteva generații, din conquistadori și „indienii“ locali, în sufletul cărora încă pulsează misterul vechilor lor credințe. Metis el însuși, un „cholo“, cu bunici sacerdoți galezi, care și-au luat (ilegal, din perspectiva bisericii catolice) neveste indigene, Vallejo este sinteza acestui amestec de rase și tradiții. Odată cu el iese la iveală încă un mare talent în acel misterios continent liric al Americii Latine care, de la Rubén Darío la Vicente Huidobro, de la Gabriela Mistral la Pablo Neruda, López Velarde, César Moro, Jorge Luis Borges, Jorge Carrera Andrade, José Coronel Urtecho, José Lezama Lima, Octavio Paz ș.a. (dacă e să ne mărginim doar la poeți de limbă spaniolă), a preluat în diverse stadii experiențele liricii europene și spiritul avangardelor, uneori pulverizându-le, insuflându-le totdeauna o vitalitate aparte, vânjoasă ca vegetația continentului.

Deci peste capul acestui om al locului, pentru Vallejo omul universal, se abate o adevărată conspirație, istorică, fizică și metafizică, cu întindere dincolo de timp. O altă imagine pregnantă, deopotrivă vizuală și auditivă, amplifică senzația de terifiantă mânie divină: e energia focului din cuptor care și rumenește, și pârjolește pâinea, deci o creează, dar o și distruge. Crestăturile din pâine sunt ca niște răni însângerate provocate în carnea omului, și s-ar putea interpreta că loviturile primite de el sunt prețul pâinii sale zilnice. Este vorba aici despre experiența simplă a omului speriat de imensitatea încifrată a lumii. O falsă resemnare, sugerată oarecum de citatul biblic pus la începutul volumului Heralzii negri (Qui potest capere capiat — Înțeleagă cine poate), ar putea indica reacția lui. Primul sens al citatului desemnează și situația absurdă: nu e nimic de înțeles. Însă în toată opera lui Vallejo (redutabil teolog), semnificațiile referințelor biblice, risipite de el cu generozitate, dobândesc obicei valențe neașteptate, contradictorii, în funcție de context. În plus, Vallejo stabilește deseori corelații enigmatice, care mai degrabă nu țin seama de logica asociativă evidentă. Deci trebuie să admitem că citatul (interpretabil și în ideea că poemul s-ar adresa numai câtorva, puțini, capabili să înțeleagă!) indică, pe lângă neputință și resemnare, mai cu seamă o revoltă în fierbere, născută dintr-o „imprecizie deliberată“, cum o caracterizează Américo Ferrari, unul dintre comentatorii săi cei mai avizați1.

Experiența vitală și cea verbală se prezintă într-un moment de criză extremă, iar distorsionarea, și gramaticală, și logică, a acestor nume proprii sugerează caracterul impersonal al pedepselor divine. Textul se încheie într-o uimire imensă, prostrație pe care o vom întâlni și în alte poeme. O mână nevăzută atinge ușor umărul omului numai pentru a-l anunța că e direct vinovat de tot ceea ce a trăit (todo lo vivido). Pare să nu fie departe nici erezia, revolta împotriva „păcatului originar“, cu precizarea însă că Vallejo nu va face pasul spre existențialismul nonmetafizic. El nu acceptă damnațiunea apriorică, desigur, dar nici nu intră în unghiul teologic contestatar al lui Pelagius, să îi nege existența. Problema „grației“ pe care ar merita-o omul (din partea unor indefinite instanțe divine, sociale?) va rămâne obiectul îndoielilor sale permanente. Stupoarea din privirile individului uman e imaginea finală. El nu-și înțelege vina, nu are sau nu poate să exteriorizeze nicio reacție, ba se vede, în plus, umilit, când i se repetă că loviturile nici n-ar fi prea multe... Deși ele există!

Eul poetic, unul retras, tipic modernismului, afișează aici o oarecare indiferență. Ba chiar încearcă să minimalizeze dramatismul situației, repetând parcă automat răspunsul cuiva care nici nu se înțelege pe sine, nici nu se implică: Ce știu eu? N-am nicio idee... Așa cum au observat deja mai mulți comentatori, Vallejo scrie din perspectiva acelui eu depersonalizat, problematizat de Baudelaire și dizolvat total în ermetismul lui Mallarmé. Dar ermetismul lui Vallejo este (vom vedea în Trilce) mai mult guraliv, patetic, fiindcă mai totdeauna discursul lui se prezintă în regim de urgență, cu afirmarea unor adevăruri ce nu suportă amânare. Că nu înțelegem întotdeauna cui i se adresează sau care este obiectul acestei impetuozități este un alt aspect. O trăsătură specifică lui Vallejo, în toate etapele creației sale poetice, rezultă din faptul că el se „expune“ aproape ostentativ, ca un poet neoromantic, își afirmă presupusa prezență implicită, indiferent de strategiile discursului, mai fluente sau mai ezoterice, iar de multe ori chiar se desemnează pe sine în persoană, cu numele său real. El se consideră poet implicat, autor și în egală măsură obiect al poemului său. Cum activismul proletcultist dezvolta în același timp strategia de aservire a creației literare prin „etica“ artei angajate, trebuie să fim atenți să nu interpretăm reducționist și tezist autenticul angajament al lui Vallejo.