Pentru Sue Buck și Lois Wallace

I. UNDE ȘI RADIAȚIE

1

Automobilele break au sosit la amiază, un convoi strălucitor și lung care gonea prin campusul de vest. În șir indian, reduceau viteza când ocoleau sculptura portocalie elansată, din oțel, și se îndreptau spre căminele studențești. Portbagajele mașinilor erau supraîncărcate cu valize prinse cu grijă, valize pline de îmbrăcăminte subțire și groasă; cu cutii cu pleduri, bocanci și pantofi, papetărie și cărți, cearșafuri, perne și plăpumi; cu saci de dormit și covorașe făcute sul; cu biciclete, schiuri, rucsacuri, șei englezești sau de cowboy și bărci pneumatice. În timp ce mașinile încetineau și de-abia se mai târau, studenții săreau din mers, se repezeau la portierele din spate și începeau să scoată obiectele din interior; casetofoanele, radiourile, calculatoarele personale; mici frigidere și reșouri; cutii de carton cu plăci de patefon și casete; uscătoare de păr și ondulatoare; rachete de tenis, mingi de fotbal, crose de hochei pe gheață și de hochei pe iarbă, arcuri și săgeți; medicamente și substanțe chimice permise, pilule și dispozitive contraceptive; mâncare aflată încă în pungile de cumpărături — cartofi prăjiți, cu ceapă și usturoi, sărățele, pateuri cu cremă de alune, Waffelos și băutură energizantă Kaboom, gumă de mestecat cu fructe și floricele în caramel; bomboane Dum Dum și bomboane de mentă Mystic.

Am asistat la spectacolul ăsta în fiecare septembrie timp de douăzeci și unu de ani. Evenimentul este extraordinar, fără excepție. Studenții se salută unii pe alții cu strigăte comice și gesturi de prăbușire toropită. Vara lor a fost plină de plăceri criminale, ca întotdeauna. Părinții stau lângă mașinile lor orbiți de soare și-și văd propriile imagini mișunând în toate direcțiile. Cei bronzați conștiincios. Fețele plăcute și aerul inteligent, amuzant. Ei au senzația de reînnoire, de recunoaștere comună. Femeile drăcoase și sprintene, zvelte în urma dietei, care știu numele oamenilor. Soții lor, mulțumiți să măsoare timpul, sunt distanți, dar nu ranchiunoși, desăvârșiți întru paternitate, ceva din ei sugerând asigurarea solidă împotriva riscurilor. Această reuniune de mașini combi, la fel de mult ca tot ce puteau face în cursul anului, mai mult decât ceremoniile oficiale sau decât legile, le spune părinților că ei reprezintă adunarea celor ce gândesc asemănător și a celor înrudiți din punct de vedere spiritual, un popor, o națiune.

Am plecat din biroul meu, am coborât dealul și am ajuns în oraș. În oraș sunt case cu foișoare și verande, cu două etaje, unde oamenii stau la umbra arțarilor bătrâni. Sunt biserici în stilul renașterii grecești și în stil gotic. E un azil de nebuni cu portic alungit, lucarne ornamentate și acoperiș în două ape foarte înclinat, având un fleuron în formă de ananas deasupra, pe coamă. Eu, Babette și copiii noștri din căsătoriile anterioare locuim la capătul unei străzi liniștite, acolo unde odinioară fusese o zonă împădurită, cu văi adânci. Dincolo de grădina din spatele casei trece o autostradă, mult sub noi, și noaptea, când ne instalăm în patul de bronz, traficul rar se scurge pe-alături, murmur îndepărtat și neîntrerupt în jurul somnului nostru, ca de suflete moarte care bolborosesc la marginea visului.

Sunt directorul catedrei de studii despre Adolf Hitler la Coll­ege-on-the-Hill. Eu am inventat studiile despre Hitler în America de Nord în martie 1968. Era o zi senină și rece, cu rafale de vânt intermitent venite de la răsărit. I-am sugerat rectorului că am putea constitui o catedră completă în jurul vieții și operei lui Hitler și el a sesizat repede posibilitățile. Succesul a fost imediat, electrizant. Rectorul a plecat și a fost pe rând consilierul lui Nixon, Ford și Carter, până când a murit într-un teleschi, în Austria.

La intersecția dintre Fourth și Elm, mașinile virează la stânga spre supermarket. O polițistă, ghemuită în interiorul unui vehicul ca o cutie, patrulează zona și vânează mașinile parcate ilegal, neregulile comise la parcometre, abțibildurile de revizie expirate. Pe stâlpii de telefon din tot orașul se văd anunțuri improvizate, uneori cu scris de copil, despre câini și pisici pierdute.

2

Babette e înaltă și destul de corpolentă; are grosime și greutate, nu glumă. Părul ei e un ciuf blond fanatic, de o nuanță roșiatică numită pe vremuri blond murdar. Dacă ar fi minionă, părul ei ar fi prea drăguț, prea provocator și aranjat. Dimensiunea conferă aspectului ei ciufulit o anumită seriozitate. Femeile corpolente nu plănuiesc asemenea lucruri. N-au șiretenia necesară pentru conspirațiile trupului.

— Trebuia să fii acolo, i-am spus.

— Unde?

— E ziua mașinilor combi.

— Am ratat-o iar? Trebuia să-mi aduci aminte.

— Se înșirau de la biblioteca de muzică până la șoseaua interstatală. Albastre, verzi, bordo, maro. Scânteiau în soare ca o caravană a deșertului.

— Știi că e nevoie să mi se aducă aminte, Jack.

Babette, ciufulită, are demnitatea nepăsătoare a unei persoane prea preocupate de probleme serioase pentru a ști sau a-i păsa cum arată. Nu că ar fi înzestrată cu mari daruri, așa cum le consideră lumea în general. Ea îi adună pe copii și se îngrijește de ei, predă un curs în cadrul unui program de învățământ pentru adulți, face parte dintr-un grup de voluntari care le citesc orbilor. O dată pe săptămână, îi citește unui bărbat în vârstă, Treadwell, care locuiește la marginea orașului. Bătrânul Treadwell, așa îl știe lumea, ca și cum ar fi o piatră de hotar, un strat de roci sau o mlaștină amenin­ță­toare. Îi citește din National Enquirer, National Examiner, National Express, The Globe, The World, The Star. Bătrânul își cere doza săptămânală de adorație a misterelor. De ce să-l contest? Adevărul e că orice activitate ar desfășura, Babette mă face să mă simt răsplătit frumos, fiindcă sunt strâns legat de o femeie cu suflet mare, îndrăgostită de lumina zilei și de viața plină, de aerul forfotitor și diferit al familiilor. Privesc cum face totdeauna lucrurile într-o succesiune gândită, cu îndemânare, cu dezinvoltură aparentă, spre deosebire de fostele mele neveste, care erau înclinate să se simtă înstrăinate de lumea obiectivă — un grup de ființe preocupate doar de interesele lor și nevricoase, cu legături în comunitatea de informații.

— De fapt, nu mă interesau mașinile combi. Voiam să văd cum mai arată oamenii. Cum se îmbracă femeile. Cu fuste ecosez, pulovere cu torsade tricotate? Sunt bărbații în jachete de călărie? Ce e o jachetă de călărie?

— Ei își fac o viață plăcută cu banii lor, am zis eu. Și sunt foarte convinși că au tot dreptul. Convingerea asta le conferă un fel de sănătate primitivă, insolentă. Și o oarecare strălucire.

— Mi-e foarte greu să-mi imaginez moartea la acest nivel de venituri, a zis ea.

— Poate nici nu e moartea așa cum o cunoaștem noi. Doar niște documente ce trec în alte mâini.

— Da’ ce, noi n-avem combi?

— E mic, gri metalic, are o portieră complet ruginită.

— Unde-i Wilder? a zis ea, cuprinsă ca de obicei de panică, strigându-l pe copil, unul dintre ai ei, care stătea nemișcat pe tricicletă în grădina din spatele casei.

Babette și cu mine discutăm în bucătărie. Bucătăria și dormitorul sunt încăperile cele mai importante de aici, cuiburile puterii, sursele. În privința asta ne asemănăm, adică pentru noi restul casei e spațiul unde sunt depozitate mobila, jucăriile, toate obiectele nefolosite din căsătoriile anterioare și de la diferitele serii de copii, darurile fostelor rude prin alianță, haine purtate și tot felul de vechituri. Lucruri, cutii. De ce au bunurile personale o asemenea încărcătură melancolică? E atașat de ele un întuneric, o presimțire. Ele nu mă fac să fiu prevăzător față de posibila nereușită și înfrângere personală, ci față de ceva mai general, de anvergură ca orizont și conținut.

Ea a intrat în casă împreună cu Wilder și l-a așezat pe tejgheaua bufetului din bucătărie. Denise și Steffie au coborât și am discutat cu ele despre rechizitele de care vor avea nevoie. Peste puțin timp era ora prânzului. Am intrat cu toții într-o perioadă de haos și zgomot. Am forfotit, ne-am mai și ciondănit, am scăpat pe jos ustensilele. În cele din urmă, ne-am mulțumit cu ceea ce am reușit să înhățăm din dulapuri și din frigider sau să smulgem unul de la altul și am început să întindem pe tăcute muștar sau maioneză pe mâncarea noastră viu colorată. Starea de spirit era de anticipare extrem de serioasă, o răsplată dobândită cu greu. Masa era plină și Babette și Denise s-au împins cu cotul de două ori, deși niciuna n-a vorbit. Wilder era așezat tot pe tejghea, înconjurat de cutii de carton deschise, folie de staniol boțită, pungi lucioase de cartofi prăjiți, castroane cu materii păstoase acoperite cu folii de plastic, cheițe de la dozele cu băuturi și legături din plastic sau sârmă, felii de brânză oranj ambalate separat. A intrat Heinrich, unicul meu fiu, a studiat atent scena, apoi a ieșit pe ușa din spate și a dispărut.

— Ăsta nu-i prânzul plănuit de mine, a zis Babette. Mă gândeam cât se poate de serios la iaurt și germeni de grâu.

— Unde am mai auzit asta? a zis Denise.

— Chiar aici, probabil, a zis Steffie.

— Cumpără mereu chestiile alea.

— Da’ nu le mănâncă niciodată, a zis Steffie.

— Crede că dacă le cumpără întruna, o să fie obligată să le mănânce, fiindcă doar așa se va descotorosi de ele. Parcă vrea să se păcălească singură.

— Ocupă jumătate din bucătărie.

— Dar ea le aruncă și nu le mai mănâncă, fiindcă se strică, a zis Denise. Și așa se tot repetă povestea.

— Oriunde te uiți, a spus Steffie, dai de germenii ei.