editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Alexandra Turcu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mirela Voicu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: Bewilderment

Autor: Richard Powers

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-560-7

ISBN (EPUB): 978-606-978-631-4

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

1. Lucrețiu, Poemul naturii, traducere de D. Murărașu, Editura Minerva, București, 1965, p. 83.

Dar e oare posibil să nu le găsim niciodată? Așezaserăm telescopul pe verandă, într-o noapte senină, de toamnă, la marginea uneia dintre ultimele pete de întuneric din estul Statelor Unite. Un întuneric atât de dens era o raritate și, adunat într-un singur loc, lumina cerul. Îndreptaserăm telescopul spre o deschizătură dintre copacii aflați mai sus de cabana noastră închiriată. Robin își întoarse privirea spre mine — fiul meu trist, altfel decât alții, care mai avea puțin și împlinea nouă ani, neîmpăcat cu lumea.

— Întocmai, am răspuns eu. E posibil să nu le găsim niciodată.

Mă străduiam mereu să-i spun adevărul, asta dacă-l știam și nu-i făcea rău. El oricum știa când mint.

Dar sunt peste tot, nu? Ați dovedit asta.

— Ei, dovedit e prea mult spus.

Poate că sunt prea departe. E un drum prea lung până... acolo.

Flutura din mâini ca o morișcă atunci când nu-și găsea cuvintele. Poate și fiindcă se apropia ora de culcare. I-am pus mâna pe claia de păr roșcat. Culoarea ei — a lui Aly.

— Dar dacă nu auzim niciun sunet de acolo? Ce înseamnă asta?

Ridică o mână. Alyssa spunea că, în clipa în care băiatul se concentra, părea că aude cum îi merge mintea. Își miji ochii și privi lung în viroaga întunecată, plină de copaci, mai jos de cabană. Cu cealaltă mână își frecă gropița din bărbie — un obicei la care apela ori de câte ori își frământa mintea. Își freca gropița atât de tare, încât m-am văzut nevoit să-l opresc.

— Robbie. Hei! Revino cu picioarele pe pământ.

Întinse palma spre mine ca să mă liniștească. Totul era în regulă. Voia doar să mai cugete la întrebare încă un minut, refugiat în întuneric, cât încă mai era posibil.

Dacă nu auzim nimic, niciodată?

Am dat din cap, încurajator, spre omul meu de știință — să avem răbdare. Gata cu privitul stelelor în noaptea asta. Avuseserăm parte de seara cea mai senină, într-un loc cunoscut pentru ploile dese. Luna sângerie atârna plină pe linia orizontului, umflată și roșie. Prin cercul de copaci, atât de clară încât părea ușor de atins, Calea Lactee se revărsa — corpusculi nenumărați, plini de pete — într-o albie neagră. Dacă rămâneai nemișcat, aproape că vedeai cum se învârt stelele.

Adică nimic sigur. La asta mă refeream.

Am râs. Mă făcea să râd cam o dată pe zi, dar bine. Câtă sfidare. Cât scepticism radical. Semăna atât de mult cu mine. Și cu ea.

— Așa e, l-am aprobat eu. Nimic sigur.

Dar dacă am auzi un sunet, am înțelege o grămadă!

— Cam așa ceva.

Aveam timp să lămurim ce anume, acum însă era momentul să mergem la culcare. Robin se apropie de telescop ca să mai arunce o privire la miezul strălucitor al Galaxiei Andromeda.

N-am putea să dormim afară în noaptea asta, tată?

Îl învoisem de la școală pentru o săptămână ca să-l aduc aici, în pădure. Se certase din nou cu colegii de clasă și avea nevoie de o ieșire. Nu-l adusesem atâta drum până în Munții Great Smoky ca să-i refuz o noapte dormită în aer liber.

Am intrat în cabană ca să ne pregătim de expediție. Parterul era o încăpere spațioasă, lambrisată, care mirosea a lemn de pin și șuncă. Bucătăria duhnea a prosoape umede și ipsos — miresmele unei păduri dintr-o zonă temperat continentală. Pe dulapuri erau lipite tot felul de bilețele: Filtrele de cafea deasupra frigiderului. Folosiți și alte vase, vă rog! Pe masa veche, de stejar, era deschisă o mapă spiralată verde, cu o grămadă de instrucțiuni: în caz de defectare a instalației de apă, unde se află cutia de siguranțe, numere de urgență. Fiecare comutator din cabană avea eticheta lui: Etaj, Scară, Hol, Bucătărie.

Ferestrele înalte până la tavan dădeau spre ceea ce, a doua zi dimineață, avea să fie un lanț nesfârșit de munți. Două canapele rustice, scămoșate, flancau căminul din piatră, ornamentat cu șiruri de elani, canoe și urși. Le-am rechiziționat pernele mici și le-am întins pe verandă.

Aducem și ceva de ronțăit?

— Nu-i deloc o idee bună. Ursus americanus. Doi pe kilometrul pătrat și simt mirosul de arahide de aici și până în Carolina de Nord.

Nu se poate! Robin ridică un deget. Mi-am adus aminte!

Dădu fuga în cabană și se întoarse cu o cărțulie broșată: Mamiferele din Munții Great Smoky.

— Pe bune, Robbie? E întuneric beznă aici.

Îmi arătă o lanternă de urgență, cu dinam. Se arătase fascinat de cum o văzuse, dimineață, la sosire, și mă întrebase prin ce minune funcționează. Acum nu se mai sătura să producă singur electroni.

Ne-am instalat în tabăra noastră improvizată. Robin părea fericit, de fapt ăsta era și scopul acestei excursii deosebite. Culcați pe păturile întinse peste veranda din șipci, ușor lăsată, am spus cu voce tare, la unison, vechea rugăciune laică a mamei lui și am adormit sub cele patru sute de miliarde de stele ale galaxiei noastre.

Niciodată n-am crezut în diagnosticele puse de medici fiului meu. Când o afecțiune este numită în trei feluri de-a lungul a trei decenii, când are nevoie de două subcategorii ca să acopere simptome total contradictorii, când, în decurs de o singură generație, trece de la zero cazuri la cea mai frecventă boală a copiilor din această țară, când doi medici diferiți prescriu trei tratamente diferite, ceva nu este în regulă.

Robin al meu nu dormea întotdeauna bine. Se scăpa în pat de câteva ori pe anotimp, fapt care îl copleșea de rușine. Zgomotele îl deranjau vizibil; dădea încet sonorul la televizor, până nu mai auzeam nimic. Se enerva când maimuțica din pâslă nu era la locul ei, în spălătorie, cocoțată deasupra mașinii de spălat. Toți banii de buzunar îi cheltuia pe un joc de cărți la schimb — Colecționează-le! — și păstra cărțile neatinse în ordinea numerelor, în folii de plastic, într-o mapă specială.

Simțea un pârț tras tocmai din celălalt capăt al unei săli de cinema aglomerate. Studia ore întregi catalogul mineralelor din Nevada sau albumul cu regii și reginele Angliei — orice conținea tabele. Desena mereu, și bine, cu detalii subtile, care mie mi-ar fi scăpat. Clădiri și mașinării complicate, timp de un an. Apoi animale și plante.

Cuvintele lui erau misterioase, dacă nu trăsnite, pentru toată lumea, mai puțin pentru mine. Putea reproduce schimburi de replici întregi din filme, chiar și după o singură vizionare. Repeta tot ce ținea minte la nesfârșit, fiind și mai fericit dacă nu rata niciun amănunt. După ce citea o carte care-i plăcea, o lua imediat de la capăt, de la prima pagină. Se înmuia și exploda din nimic. Dar la fel de ușor se lăsa copleșit de bucurie.

În nopțile agitate, când se refugia în patul meu, Robin voia să stea cât mai departe de amenințările nenumărate de dincolo de fereastră. (Și mama lui prefera locul de la perete.) Visa cu ochii deschiși, nu putea respecta termenele-limită și, da, refuza să se concentreze asupra lucrurilor care nu-l interesau. Dar nu se foia, nu alerga de colo-colo și nici nu vorbea la nesfârșit. Iar când avea de-a face cu lucruri care-i plăceau mult, stătea nemișcat ore întregi. Spuneți-mi ce deficiență putea avea? Ce afecțiune îi putea explica felul de a fi?

Sugestiile erau multe, inclusiv sindroame legate de miliardele de litri de toxine cu care erau stropite produsele alimentare ale țării în fiecare an. Cel de-al doilea pediatru care l-a consultat voia să găsească locul lui Robin „în spectru“. Am vrut să-i spun că fiecare om de pe amărâta asta de planetă își are locul lui în spectru. Ăsta e și rolul spectrului. Am vrut să-i spun că viața însăși este o dereglare spectrală, unde fiecare dintre noi a vibrat la o anumită frecvență, unică, în curcubeul continuu. Pe urmă am vrut să-i trag un pumn. Bănuiesc că există un termen științific și pentru asta.

În mod curios, în DSM1 nu există un termen științific pentru dorința nestăpânită de a diagnostica oamenii.

Când școala l-a suspendat pe Robin pentru două zile și le-a cerut medicilor să-l examineze, am simțit că turbez de furie. Ce era de explicat? Hainele sintetice îi produceau eczeme. Colegii de clasă râdeau de el că nu le înțelege argoul. Mama lui a murit într-un accident când Robin avea șapte ani. Câinele lui, la care ținea atât de mult, a murit și el, de jale, câteva luni mai târziu. Ce alte cauze ale unui comportament anormal mai doreau să găsească medicii?

Văzând cum medicina dă greș în cazul copilului meu, am dezvoltat o teorie excentrică: viața e un lucru pe care nu trebuie să-l corectăm. Băiatul meu era un microunivers pe care nu-l puteam explora. Fiecare dintre noi e un experiment și nici măcar nu știm care este scopul lui.

Soția mea ar fi știut cum să le vorbească medicilor. Nimeni nu e perfect, îi plăcea ei să spună. Dar ne pricepem să dezamăgim cu atâta grație.

1. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders/Ghid statistic de diagnosticare a tulburărilor de ordin mintal.