Editori:

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Silviu Dragomir

FONDATOR:

Ion Mărculescu, 1994

Redactare:

Oana Dușmănescu

Virginia Costeschi

Design:

Faber Studio

Design:

Faber Studio

FOTO COPERTĂ:

Guliver/ Getty Images/©David Gifford/Science Photo Library

DTP:

Carusel Multimedia

Corectură:

Oana Apostolescu

Carmen Eberhat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: La Frantumaglia

Autor: Elena Ferrante

Copyright © 2003 by Edizioni e/o

Hărți: ML Design

Copyright © Pandora M, 2019 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-225-5

ISBN (epub): 9786069786086

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Însemnări. 1991-2003

Fragmente. 2003-2007

Scrisori. 2011-2016

I

Însemnări

1991-2003

Acest volum

Acest volum se adresează celor care au citit, iubit, discutat despre Iubire amară (1992) și Zilele abandonului (2002), primele două romane ale Elenei Ferrante. De-a lungul anilor, primul a devenit o carte-cult, după care Mario Martone a făcut un film foarte frumos, iar întrebările despre identitatea misterioasă a autoarei s-au înmulțit. Al doilea a făcut să se extindă şi mai mult publicul scriitoarei. Cititorilor și cititoarelor pasionate le-a plăcut mult, semnele de întrebare despre personalitatea Elenei Ferrante devenind de-a dreptul presante.

Pentru a satisface numeroasele curiozități ale acestui public exigent și totodată generos, am hotărât să adunăm aici câteva dintre scrisorile autoarei trimise editurii Edizioni e/o, puținele interviuri acordate, corespondența cu cititori de excepție. Textele clarifică, printre altele, într-un mod, sperăm, definitiv, motivele care o determină pe scriitoare să rămână în afara logicii mass-media și a cerințelor acestora, așa cum face de zece ani.

Editorii Sandra Ozzola și Sandro Ferri

NOTĂ

Prezentarea editorilor datează din septembrie 2003, de la prima ediție a cărţii Frantumaglia. Toate notele sunt în grija redacției.

1

Darul Befanei

Dragă Sandra,

în cursul recentei și agreabilei întâlniri pe care am avut-o cu tine și cu soțul tău, m-ai întrebat ce anume intenționez să fac pentru promovarea cărții Iubire amară (e bine să mă obișnuiesc cu titlul ei definitiv). Ai pus întrebarea în mod ironic și ai însoţit-o cu una dintre privirile tale vioaie, pline de amuzament. Pe moment, n-am avut curajul să-ți răspund, mi se părea că fusesem deja destul de clară cu Sandro, el se declarase complet de acord cu alegerile mele, speram să nu revină asupra subiectului nici măcar în glumă. Acum îți răspund în scris, asta mă ajută să înlătur pauzele lungi, ezitările, tendinţa de a ceda.

Nu intenționez să fac nimic pentru Iubire amară, nimic care să necesite implicarea mea publică. Am făcut deja destul pentru această lungă poveste: am scris-o; dacă valorează ceva ar trebui să fie suficient. N-o să particip la dezbateri și conferințe dacă o să fiu invitată. N-o să merg să primesc premii dacă vor vrea să mi le ofere. N-o să promovez cartea niciodată, mai cu seamă la televiziune, nici în Italia, nici, eventual, în străinătate. O să intervin doar prin intermediul scrisului, dar aș încerca să limitez şi acest lucru la minimumul necesar. În acest sens, m-am dedicat, pentru totdeauna, mie şi familiei mele. Sper să nu fiu constrânsă să mă răzgândesc. Înțeleg că asta poate crea oarece dificultăți editurii. Am o mare stimă pentru munca voastră, v-am îndrăgit imediat, nu vreau să vă creez probleme. Dacă nu vreți să-mi mai acordaţi sprijinul vostru, spuneți-mi numaidecât, o să înțeleg. Nu e deloc necesar să public această carte.

Ştii că-mi e greu să expun toate motivele acestei decizii personale. Vreau doar să-ți destăinui că acesta e un mic pariu cu mine însămi, cu convingerile mele. Eu cred așa: cărțile, odată ce au fost scrise, nu mai au deloc nevoie de autorii lor. Dacă au ceva de povestit, mai devreme sau mai târziu o să-și găsească cititorii; dacă nu, nu. Exemple sunt destule. Îmi plac mult acele volume foarte misterioase din epoca antică și modernă care nu au autor sigur, dar au avut o viață a lor intensă. Îmi par un fel de miracol nocturn, la fel ca atunci când, mică fiind, așteptam darurile Befanei, mă duceam la culcare foarte agitată și dimineața mă trezeam și darurile erau acolo, dar nimeni n-o văzuse pe Befana1. Miracolele adevărate sunt acelea despre care nimeni n-o să știe niciodată cine le-a făcut, că sunt foarte micile miracole ale duhurilor secrete ale casei sau marile miracole care te lasă într-adevăr cu gura căscată. Mi-a rămas această dorință copilărească de minuni mici sau mari, cred încă în ele.

De aceea, dragă Sandra, îți spun clar: dacă Iubire amară nu are, de la sine, un fir de depănat, ei bine, înseamnă că tu și cu mine am greșit; dacă, în schimb, are, firul se va împleti până unde va fi capabil să se împletească și n-o să avem altceva de făcut decât să mulțumim cititoarelor și cititorilor pentru modul în care, cu răbdare, l-au prins de un capăt și l-au tras.

De altfel, nu e adevărat că promovarea costă? Eu o să fiu autoarea cel mai puțin costisitoare a editurii. Nu veți avea parte nici măcar de prezența mea.

Te îmbrățișez cu putere,

Elena

NOTĂ

Scrisoare din 21 septembrie 1991.

---

2

Croitoresele mamelor

Dragă Sandra,

treaba asta cu premiul îmi dă o stare de nelinişte. Cel mai mult mă tulbură faptul că premiul poartă numele Elsei Morante, nu că această carte a mea e premiată. Ca să scriu câteva rânduri de mulțumiri care să fie mai ales un omagiu adus unei autoare pe care am iubit-o foarte mult, am început să caut în cărțile ei pasaje potrivite pentru această ocazie. Mi-am dat seama că neliniştea îţi joacă feste. Am tot răsfoit și nu am dat nici măcar de un cuvânt care să-mi fie de folos, când de fapt îmi aminteam, categoric, atât de multe. Va trebui să mă gândesc cum și când fug din cărți cuvintele și cărțile ajung să pară niște morminte goale.

Ce văl mi s-a pus peste ochi în aceste împrejurări? Căutam un pasaj evident feminin despre figura maternă, dar vocile narative masculine inventate de Morante mi-au încețoșat privirea. Știam bine că aceste pasaje erau acolo, totuși, ca să le găsesc ar fi trebuit să dobândesc din nou impresia primei lecturi, când reușisem să simt vocile masculine ca niște travestiri ale unor voci și sentimente feminine. Dar, pentru a obține așa ceva, cel mai rău e să citești grăbindu-te să dai de urma unui pasaj pe care să-l citezi. Cărțile sunt organisme complexe, rândurile care ne-au tulburat profund reprezintă momentul cel mai intens al cutremurării noastre de cititori pe care textul a pus-o în mișcare încă de la primele pagini: aşadar, fie dăm de urma faliei, și devenim una cu falia, fie nu mai găsim cuvintele care ni s-au părut scrise pentru noi și, dacă le găsim, par banale, chiar un clișeu.

În cele din urmă, am recurs la citatul care vă e cunoscut, voiam să-l folosesc ca motto în Iubire amară; dar e greu de folosit, pentru că dacă-l citeşti azi pare, evident, doar un fragment ironic despre dematerializarea corpului mamei cauzată de bărbatul meridional. De aceea, în cazul în care consideraţi necesar să citaţi acel pasaj pentru a face mai inteligibilă citirea textului meu de mulţumire, vă transcriu aici pagina în întregime. Morante rezumă, în mod liber, ceea ce personajul ei Giuditta îi va spune fiului, comentând atitudinea de sicilian pe care băiatul a adoptat-o ca să marcheze sfârşitul, după o umilire cruntă, a experienţei teatrale a mamei sale şi revenirea ei la un aspect mai puţin tulburător.

Giuditta i-a luat mâna şi i-a acoperit-o de sărutări. În momentul acela (i-a zis apoi), el chiar căpătase un aer de sicilian: dintre acei sicilieni severi, oameni de onoare, mereu atenţi la surorile lor, să nu iasă singure seara, să nu-și ademenească amorezii, să nu folosească rujul! Şi pentru care mamă înseamnă două lucruri: bătrână şi sfântă. Culoarea potrivită pentru hainele mamelor e negrul sau, cel mult, griul sau maroniul. Hainele lor sunt informe, din moment ce nimeni, începând cu croitoresele mamelor, nu se gândeşte că o mamă are un corp de femeie. Anii lor sunt un mister fără importanţă, pentru că, oricum, singura lor vârstă e bătrâneţea. Astfel de bătrâneţe informă are ochi sfinţi care plâng nu pentru sine, ci pentru copii; are buze sfinte care spun rugăciuni nu pentru sine, ci pentru copii. Şi vai de cei care rostesc zadarnic, în faţa acestor copii, numele sfânt al mamelor lor! Vai de ei! E jignire mortală!

Acest fragment, vă sfătuiesc, trebuie citit fără emfază, cu voce normală, nefăcând apel la tonurile declamative ale actorilor proşti. Cel care va citi dintre voi va trebui să sublinieze doar, cu uşurinţă, informe, croitoresele mamei, corp de femeie, mister fără importanţă.

Şi iată, în fine, scrisoarea mea pentru juriul premiului, sper să se înţeleagă că aceste cuvinte ale lui Morante nu sunt deloc expirate.

Vă cer încă o dată scuze

pentru necazurile pe care vi le provoc.

Elena

Dragă domnule preşedinte, dragi juraţi,

despre Elsa Morante, ale cărei cărţi îmi plac foarte mult, am multe cuvinte în minte. Le-am căutat pe unele, înainte să vă scriu, de care să mă agăţ şi a căror semnificaţie s-o înţeleg. Am găsit foarte puţine acolo unde îmi aminteam că erau. Multe se ascunseseră. Pe altele, chiar dacă nu le căutam, le-am recunoscut răsfoind şi m-au fermecat mai mult decât cele pe care le căutam. Cuvintele fac călătorii imprevizibile prin mintea celui care le citeşte. Căutam, între altele, cuvinte despre figura maternă, atât de prezentă în opera lui Morante, şi am scormonit în Menzogna e sortilegio, în Insula lui Artur, în La storia, în Aracoeli. Am găsit, în cele din urmă, în povestirea Lo scialle andaluso, pe acelea pe care, în fond, poate că le căutam.

Voi sigur le cunoaşteţi mai bine decât mine şi e inutil să vi le transcriu. Vorbesc despre felul în care copiii şi le închipuie pe mame: într-o condiţie de bătrâneţe perenă, cu ochi sfinţi, cu buze sacre, în haine negre sau gri, sau cel mult maronii. La început, autoarea vorbeşte despre anumiţi copii: „acei sicilieni severi, oameni de onoare, mereu atenţi la surorile lor“. Dar, după câteva fraze, lasă deoparte Sicilia şi trece în schimb — mi se pare — la o imagine maternă mai puţin locală. Asta se întâmplă cu apariţia adjectivului informă. Hainele mamelor sunt informe şi singura lor vârstă, bătrâneţea, e şi ea informă, „din moment ce“, scrie Elsa Morante, „nimeni, începând cu croitoresele mamelor, nu se gândeşte că o mamă are un corp de femeie“.

Mi se pare foarte semnificativ acel „nimeni nu se gândeşte“. Înseamnă că inform e atât de puternic, în condiţionarea cuvântului „mamă“, încât gândul fiilor şi al fiicelor, evocând corpul la care cuvântul ar trebui să trimită, nu reuşeşte să-i dea formele care i se cuvin altfel decât cu o senzaţie de repulsie. Nu reuşesc nici măcar croitoresele mamelor, care totuşi sunt femei, fiice, mame. Ele dimpotrivă, din obişnuinţă, în mod automat, fac retuşuri hainelor pentru mamă care anulează femeia, ca şi cum a doua ar fi o leproasă pentru prima. O fac, şi astfel anii mamelor se transformă într-un mister fără importanţă, iar bătrâneţea devine singura lor vârstă.

La aceste „croitorese ale mamelor“ m-am gândit în mod conştient abia acum, în timp ce scriu. Dar mă atrag mult, în special dacă le asociez cu o expresie care mi-a trezit întotdeauna curiozitatea, încă de mică. Expresia e: „a face retuşuri“. Îmi imaginam că ascunde o semnificaţie rea: o agresiune maliţioasă, un gest de violenţă care distruge hainele şi dezgoleşte într-un mod scabros; sau, şi mai rău, o artă magică în stare să-ţi modeleze corpul până la obscenitate. Acum semnificaţia aceea nu mi se pare nici rea, nici scabroasă. Dimpotrivă, mă pasionează legătura dintre a tăia, a îmbrăca, a spune2. Şi mi se pare captivant că această legătură îşi are originea într-o metaforă a vorbitului de rău. Dacă croitoresele mamelor ar învăţa să facă retuşuri hainelor dezgolindu-le sau dacă le-ar oferi forme mulate până s-ar ivi corpul de femeie pe care-l au acestea, pe care l-au avut, îmbrăcându-le le-ar dezbrăca şi corpul lor, anii lor, n-ar mai fi un mister lipsit de importanţă.

Poate că Elsa Morante, când vorbea despre mame şi despre croitoresele lor, vorbea şi despre necesitatea de a le regăsi hainele adevărate şi a ciopârți obiceiurile care împovărează cuvântul mamă. Sau poate că nu. În orice caz, eu îmi amintesc alte imagini ale ei (trimiterea la un „linţoliu matern“, de exemplu, definit ca „ţesătură de iubire proaspătă pe corpul leproasei“) în care ar fi frumos să se abandoneze pentru a se întoarce ca niște noi croitorese gata să combată greşeala conceptului de inform.

NOTĂ

Autoarea nu s-a dus să ridice premiul pentru debut acordat cărţii Iubire amară de juriul celei de-a şasea ediţii a premiului Procida, Insula lui Artur — Elsa Morante (1992). A trimis în schimb editurii scrisoarea pentru juraţi reprodusă aici, care a fost citită în timpul ceremoniei de acordare a premiului. Textul a fost publicat în Cahiers Elsa Morante, volum îngrijit de Jean-Noël Schifano şi Tjuna Notarbartolo, Edizioni scientifiche italiane, 1993, iar aici este republicat cu mici modificări. Fragmentul din Elsa Morante citat mai sus se găseşte în Lo scialle andaluso, editura Einaudi, 1985, p 207-208.

---