editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Michi Lucescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: Die Vermessung der Welt

Autor: Daniel Kehlmann

Originally published under the title DIE VERMESSUNG DER WELT

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-561-4

ISBN (EPUB): 978-606-978-616-1

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Călătoria

În septembrie 1828, cel mai mare matematician al țării și-a părăsit pentru prima oară după multă vreme orașul de baștină, pentru a participa la congresul naturaliștilor germani de la Berlin. Bineînțeles că nu și-a dorit să plece. Luni de zile s-a tot codit, dar Alexander von Humboldt l-a bătut la cap până când, într-un moment de slăbiciune, s-a văzut nevoit să încuviințeze, sperând că această zi nu va veni niciodată.

Acum, profesorul Gauss se ascundea în pat. Când Minna i-a cerut să se scoale, spunându-i că poștalionul așteaptă și că are o cale lungă de străbătut, el a strâns perna în brațe și, închizând ochii, a încercat să o facă pe soția lui să dispară. Când i-a deschis la loc, Minna era tot acolo, așa că a numit-o sâcâitoare, mărginită și i-a mai zis că ar fi blestemul bătrâneții lui. Cum nici asta nu i-a fost de ajutor, a dat pătura la o parte și și-a pus picioarele pe podea.

Bosumflat și spălat în pripă, a coborât treptele. În camera de zi, fiul său, Eugen, îl aștepta cu bagajele făcute. Când l-a văzut, Gauss a fost cuprins de furie: a spart un urcior de pe pervazul ferestrei, a bătut din picioare și a început să lovească încoace și încolo. Nu s-a liniștit nici măcar atunci când Eugen și Minna i-au pus mâinile pe umeri și l-au asigurat că va fi bine tratat, că nu peste mult timp va fi înapoi acasă, că totul va trece repede ca un vis urât. Abia atunci când preabătrâna lui mamă, deranjată de zgomot, a venit din camera ei, l-a ciupit de obraz și a întrebat unde e viteazul ei băiat, s-a liniștit. De Minna s-a despărțit cu răceală, iar pe fiica și pe fiul lui mai mic i-a mângâiat absent pe cap. S-a lăsat apoi urcat în poștalion.

Drumul avea să fie un chin. L-a numit pe Eugen ratat, i-a luat bastonul și a încercat să-l lovească cu toată puterea peste picioare. Un timp, a privit încruntat pe fereastră, după care a întrebat când se va căsători odată fiică-sa. De ce nu o vrea nimeni, care e problema?

Eugen și-a aranjat părul lung pe spate, și-a așezat pe cap cu ambele mâini bereta roșie și nu a dat niciun răspuns.

Zi odată, a spus Gauss.

Sincer să fiu, a spus Eugen, soră-mea nu e tocmai o frumusețe.

Gauss a încuviințat din cap, răspunsul i se părea plauzibil. A cerut apoi o carte.

Eugen i-a dat ce ceruse: Arta gimnasticii germane de Friedrich Jahn. Era una dintre cărțile lui preferate.

Gauss a încercat să citească, însă doar câteva secunde mai târziu a ridicat privirea din carte și a început să se plângă de tapiseria din piele a poștalionului, realizată după ultima modă; te-apucă greața când o vezi, nu alta. În curând, a povestit el, mașinile vor transporta oamenii dintr-un oraș în altul cu viteza unui proiectil. Atunci se va putea ajunge într-o jumătate de oră de la Göttingen la Berlin.

Eugen a clătinat sceptic din cap.

Este ciudat și nedrept, a spus Gauss, chiar tipic pentru bunul-plac al destinului faptul că te naști într-un anumit timp, al cărui prizonier rămâi, fie că îți place sau nu. Unii pot fi din cale-afară de favorizați față de cei din trecut, iar alții sunt sortiți să devină clovnii viitorului.

Eugen a încuviințat somnoros din cap.

Până și o minte ca a lui, a continuat Gauss, n-ar fi reușit să facă nimic dacă ar fi trăit în vremurile de început ale omenirii sau undeva pe malul fluviului Orinoco, pe când, dimpotrivă, peste două sute de ani, orice idiot va îndruga verzi și uscate, amuzându-se pe seama persoanei lui. A mai stat o vreme pe gânduri, l-a făcut pe Eugen ratat, după care s-a dedicat lecturii. În timp ce tatăl său citea, Eugen privea fix pe fereastra poștalionului pentru a-și ascunde fața schimonosită de furie.

În Arta gimnasticii germane era vorba, evident, despre aparate de gimnastică. Autorul descria în amănunt tot soiul de mecanisme născocite de el, bune să te cațări pe ele. Pe unul l-a botezat cal, pe altul bârnă, pe altul capră.

Gauss a spus că tipul e nebun, după care a deschis fereastra și a azvârlit cartea afară.

E cartea mea, a strigat Eugen.

Gauss i-a răspuns că nici el nu era de altă părere, după care a adormit și nu s-a mai trezit până la popasul următor, aproape de graniță, unde au schimbat caii.

Cât timp au fost dezlegați caii obosiți și alții, odihniți, au fost înhămați la poștalion, cei doi au mâncat supă de cartofi într-un han. Un bărbat slab de la masa vecină, cu barbă lungă și obrajii supți, singurul oaspete în afară de ei, se holba mut la cei doi. Corpul, a spus Gauss, care spre supărarea lui visase aparate de gimnastică, corpul stă cu adevărat la originea tuturor umilințelor. Faptul că un spirit ca al lui este întemnițat într-un corp bolnăvicios, pe când un mediocru precum Eugen nu se îmbolnăvește mai niciodată i s-a părut întotdeauna o dovadă grăitoare pentru umorul negru al lui Dumnezeu.

Eugen a spus că și el avusese în copilărie o formă severă de vărsat de vânt. Era să și moară. Cicatricile se mai văd încă!

Gauss a spus că da, într-adevăr, uitase asta. A arătat spre caii din fața ferestrei. De fapt, nu e greșit să spui că bogaților le trebuie de două ori mai mult timp pentru o călătorie decât săracilor. Cine folosește animale de poștă le poate schimba după fiecare etapă a drumului. Cine călătorește cu propriii cai trebuie să aștepte până când aceștia se odihnesc.

Și ce-i cu asta, a întrebat Eugen.

Desigur că, a continuat Gauss, unuia care nu-i obișnuit să gândească așa ceva i se pare de la sine înțeles. La fel ca faptul că te slujești de baston când ești tânăr, iar când ești bătrân, nu.

Un student poartă întotdeauna baston, a spus Eugen. Așa a fost dintotdeauna și așa va fi mereu.

Posibil, a răspuns Gauss și a zâmbit.

Au mâncat apoi în liniște, până când a apărut jandarmul de la graniță și le-a cerut permisele de trecere. Eugen i-a arătat permisul său: un certificat emis de Curte, pe care scria că el, deși student, nu este suspect și are voie să intre pe teritoriul Prusiei însoțit de tatăl său. Jandarmul l-a privit cu suspiciune, a examinat permisul, a încuviințat din cap, după care s-a întors spre Gauss. Acesta nu avea nimic asupra lui.

Niciun fel de permis, a întrebat jandarmul mirat, niciun bilet, nicio ștampilă, nimic?

Gauss a spus că n-a avut niciodată nevoie de așa ceva. Ultima oară trecuse granițele Hanovrei acum douăzeci de ani. Pe atunci nu avusese nicio problemă.

Eugen a încercat să explice cine erau ei, încotro se îndreptau și la cererea cui. Că acel congres de științe ale naturii are loc sub înaltul patronaj al Coroanei. Tatăl său era deci invitat, într-un fel, chiar de către rege, ca oaspete de onoare.

Jandarmul a insistat să vadă un permis.

Poate că el nu știe, a continuat Eugen, dar tatăl lui este admirat chiar și în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, este membru al tuturor academiilor și încă din tinerețe a fost supranumit regele neîncoronat al matematicienilor.

Gauss a încuviințat. Se spune că, datorită lui, Napoleon ar fi decis să cruțe orașul Göttingen de asediu.

Eugen a pălit.

Napoleon, a repetat jandarmul neîncrezător. Întocmai, a spus Gauss.

Jandarmul a cerut un permis, de astă dată ridicând puțin tonul.

Gauss și-a așezat capul pe brațe și nu a mai făcut nicio mișcare. Eugen i-a dat un ghiont, dar fără succes. Gauss a mormăit că puțin îi pasă, că el vrea acasă și, oricum, îi este indiferent.

Jandarmul și-a aranjat încurcat chipiul.

Atunci s-a amestecat în discuție și bărbatul de la masa alăturată. Toate astea trebuie să se termine odată! Germania va fi liberă, iar cetățenii cinstiți vor putea trăi și călători fără nicio constrângere, sănătoși la minte și la trup, și nu vor mai avea nevoie de hârțoage.

Neîncrezător, jandarmul i-a cerut și acestuia actele.

Tocmai asta voia să spună, a răbufnit bărbatul și a început să se caute în buzunare. S-a ridicat brusc în picioare, a aruncat un scaun și s-a năpustit afară. Până să-și vină în fire, jandarmul s-a holbat câteva momente la ușa deschisă, după care a luat-o la fugă după el.

Gauss și-a ridicat încet capul. Eugen a propus să plece imediat mai departe. Gauss a încuviințat și a mâncat în tăcere restul de supă. Postul de jandarmi era acum gol, ambii polițiști aflându-se în urmărirea bărbosului. Eugen și birjarul au ridicat împreună bariera. Apoi au trecut pe teritoriu prusac.

Gauss era acum binedispus, aproape vesel. Vorbea despre geometria diferențială. Nici nu poți să-ți imaginezi până unde se va ajunge cu studiul spațiilor curbe. Până și el înțelege toate astea doar în linii mari, Eugen ar trebui să se bucure de propria mediocritate, pentru că uneori te cuprind frica și groaza. Apoi a povestit despre tinerețea lui tristă. Că a avut un tată aspru, absent, că Eugen ar trebui să se considere norocos. Că începuse să socotească chiar înainte de a rosti primele cuvinte. Că, odată, tatăl lui a făcut o greșeală pe când își calcula câștigul lunar, iar el a început să plângă. Când tatăl a corectat greșeala, el s-a oprit brusc din plâns.

Eugen părea foarte impresionat de cele auzite, deși știa că povestea nu-i adevărată. Fratele lui, Joseph, era cel care o inventase și o răspândise. Între timp, tatăl său trebuie să o fi auzit atât de des, încât a început să o și creadă.

Gauss s-a pornit să vorbească despre hazard, dușmanul tuturor științelor, pe care el a căutat întotdeauna să-l elimine. Dacă privești de aproape, în spatele fiecărei întâmplări ajungi să vezi finețea nesfârșită a unei rețele de cauzalități. Dacă te îndepărtezi puțin, ți se dezvăluie marile paradigme. Libertatea și hazardul sunt o problemă de raportare, de distanță, înțelege el toate astea?

Oarecum, a spus Eugen obosit și și-a privit ceasul de buzunar. Nu mergea foarte bine, dar trebuia să fie între trei jumătate și cinci dimineața.

Cu toate acestea, regulile probabilității, a continuat Gauss în timp ce-și apăsa cu mâinile șalele care-l dureau, nu sunt neapărat valabile.