editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Cezar Petrilă

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Daniel Eberhat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: El infinito en un junco: La invención de los libros en el mundo antiguo

Autor: Irene Vallejo

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-333-7

ISBN (EPUB): 978-606-978-615-4

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

„Par desene,

dar înăuntrul literelor sunt voci.

Fiecare pagină este o cutie infinită de voci.“

MIA COUTO,
Trilogia din Mozambic

„Semnele inerte ale unui alfabet

devin sensuri pline de viață în minte.

Scrisul și cititul ne transformă organizarea mentală.“

SIRI HUSTVEDT,
Trăiește, gândește, privește

„Îmi place să-mi imaginez cât de perplex ar fi rămas

bunul Homer, oricine ar fi fost el,

să-și vadă epopeile pe rafturile

unei ființe atât de neimaginabile pentru el cum sunt eu,

în mijlocul unui continent despre care nu se știa nimic.“

MARILYNNE ROBINSON,
Când eram mică, îmi plăcea să citesc

„Cititul este întotdeauna o strămutare, un voiaj,

o călătorie de regăsire a sinelui. Cititul,

chiar dacă e în general un act sedentar,

ne readuce la condiția noastră de nomazi.“

ANTONIO BASANTA,
Citește împotriva neantului

„Cartea este, mai ales,

un recipient în care se odihnește timpul.

O capcană minunată cu care inteligența

și sensibilitatea omenească

au învins condiția efemeră, fluidă

a experienței de a trăi

spre neantul uitării.“

EMILIO LLEDÓ,
Cărțile și libertatea

Prolog

Grupuri misterioase de bărbați străbat călare drumurile Greciei. Țăranii îi privesc cu neîncredere de pe câmpuri sau din pragul ușilor. Din experiență știu că doar cei periculoși călătoresc: soldați, mercenari și traficanți de sclavi. Se încruntă și bombăne până-i văd dispărând la orizont. Nu le plac străinii înarmați.

Călăreții galopează fără să-i bage-n seamă pe țărani. Luni de zile au escaladat munți, s-au strecurat prin defileuri, au traversat văi și râuri, au navigat de la o insulă la alta. Mușchii și rezistența lor au devenit de fier de când și-au asumat această misiune ciudată. Ca să-și îndeplinească sarcina trebuie să se aventureze prin zonele pline de violență ale unei lumi care se află aproape mereu în război. Sunt vânători porniți în căutarea unor prăzi ceva mai speciale — tăcute, inteligente, care nu lasă nicio urmă.

Dacă acești emisari ce stârnesc neliniște s-ar așeza în taverna vreunui port să bea vin, să mănânce caracatiță friptă, să vorbească și să se îmbete cu necunoscuți (ceea ce, din prudență, nu fac niciodată), ar putea înșira povești nemaipomenite din călătoriile lor. Au pătruns în zone pustiite de ciumă. Au traversat regiuni pârjolite de incendii, au văzut cenușa fumegândă a distrugerii și brutalitatea rebelilor și mercenarilor aflați pe picior de război. Cum încă nu există hărți ale acestor ținuturi întinse, s-au pierdut și au rătăcit zile întregi în bătaia soarelui ori prin stihiile furtunilor. Au fost nevoiți să bea apă stătută, care le-a provocat pântecării înfiorătoare. Ori de câte ori plouă, căruțele și măgărițele se împotmolesc în bălțile mocirloase; cu strigăte și înjurături, au tras de ele până au căzut în genunchi și-au sărutat glodul. Când noaptea îi găsește departe de orice adăpost, numai pelerina îi mai apără de scorpioni. Au cunoscut tortura înnebunitoare a puricilor și frica nesfârșită de tâlharii care infestează drumurile. Adeseori, călărind prin pustietăți nemărginite, le îngheață sângele în vine la gândul că un grup de bandiți, fără să scoată un sunet, ascunși după vreun cot al drumului, abia așteaptă să se arunce asupra lor și să-i ucidă cu sânge-rece, să-i tâlhărească, abandonându-le apoi, prin tufișuri, cadavrele calde încă.

E normal să le fie frică. Regele Egiptului le-a încredințat sume mari de bani ca să-i îndeplinească ordinele pe celălalt țărm al mării. Pe atunci, la doar câteva decenii după moartea lui Alexandru, era foarte riscant să călătorești având asupra ta o mare avere, aproape o sinucidere. Și chiar dacă pumnalele tâlharilor, bolile contagioase și naufragiile amenințau să zădărnicească o misiune atât de costisitoare, faraonul insistă să-și trimită agenții din țara Nilului, să treacă granițe și să străbată distanțe mari, în orice direcție. Își dorește cu ardoare, cu nerăbdare și cu o dureroasă sete să aibă acea pradă pe care vânătorii lui secreți o adulmecă pentru el, înfruntând pericole neștiute.

Țăranii, care se ivesc la poartă să privească pe furiș, mercenarii și bandiții ar fi făcut ochii cât cepele și ar fi rămas cu gura căscată dacă ar fi știut ce urmăreau călăreții străini.

Cărți, căutau cărți.

Era secretul cel mai bine păzit de la curtea egipteană. Domnul celor două Regate, unul dintre cei mai puternici oameni din vremea aceea, ar fi plătit cu viața (a altora, se înțelege; așa-i mereu cu regii) ca să adune toate cărțile din lume pentru Marea sa Bibliotecă din Alexandria. Voia să-și împlinească visul de a avea o bibliotecă absolută și perfectă, în care să se regăsească operele tuturor autorilor de la începutul timpului.

Întotdeauna mi-e frică să scriu primele rânduri, să trec pragul unei noi cărți. După ce am vizitat toate bibliotecile, după ce caietele mele dau pe dinafară de notițe înflăcărate, după ce nu-mi mai pot găsi niciun motiv rezonabil, nici măcar unul nebunesc, ca să mai aștept, mai amân câteva zile, timp în care îmi dau seama ce înseamnă să fii laș. Pur și simplu nu mă simt în stare. Totul ar trebui să fie acolo — tonul, simțul umorului, poezia, ritmul, promisiunile. Capitolele încă nescrise ar trebui deja să se cam ghicească singure, luptând să se nască, în pepiniera cuvintelor alese pentru început. Dar cum se face? În clipa asta sunt plină de îndoieli. Cu fiecare carte mă întorc de unde am plecat, la inima tremurândă a tuturor începuturilor. A scrie înseamnă a încerca să descoperim ce am scrie dacă ar fi să scriem, așa spune Marguerite Duras, trecând de la infinitiv la conjunctiv și apoi la condițional prezent și condițional perfect, ca și cum ar simți pământul alunecându-i sub picioare.

În fond, nu e foarte diferit de toate lucrurile pe care începem să le facem înainte să știm cum se fac: să vorbești o limbă străină, să conduci, să fii mamă. Să trăiești.

După întreaga agonie a îndoielilor, după ce am epuizat toate amânările și am înlăturat toate piedicile, într-o seară călduroasă de iulie mă înfrunt cu singurătatea paginii albe. Am hotărât să încep textul cu imaginea unor vânători enigmatici ce-și pândesc prada. Mă identific cu ei, îmi place răbdarea, stoicismul lor, timpul pe care-l pierd, lentoarea și adrenalina căutării. Ani la rând am lucrat în cercetare, consultând surse, documentându-mă și încercând să cunosc materialul istoric. Dar, la momentul adevărului, istoria adevărată și documentată pe care o descopăr mi se pare atât de uimitoare, încât îmi invadează visele și capătă, fără să-mi propun așa ceva, forma unei povestiri. Simt tentația de a intra în pielea căutătorilor de cărți aflați pe drumurile unei Europe străvechi, violente și confuze. Ce-ar fi să încep povestind călătoria lor? Ar merge, poate, dar cum să țin deoparte scheletul informațional de mușchii și sângele imaginației?

Cred că punctul de plecare este la fel de fantastic precum călătoria în căutarea Minelor Regelui Solomon sau a Arcei pierdute, însă documentele ne arată că a existat cu adevărat în mințile megalomane ale faraonilor egipteni. Poate că pe atunci, în secolul al III-lea î.Hr., a fost prima și ultima oară când și-au putut vedea realizat visul de a aduna la un loc toate cărțile lumii, absolut toate, într-o bibliotecă universală. Azi pare intriga unei fascinante povești abstracte scrise de Borges — sau, cine știe, poate chiar marea lui fantezie erotică.

În epoca marelui proiect alexandrin nu exista nimic asemănător cu schimburile comerciale de cărți dintre diferitele nații. Cărțile puteau fi cumpărate în orașele cu o viață culturală intensă, dar nu și în tânăra Alexandrie. Textele spun că regii au abuzat de marile avantaje ale puterii lor absolute pentru a-și îmbogăți colecțiile. Ceea ce nu puteau cumpăra confiscau. Dacă era nevoie să capete ori să pustiască culturi întregi ca să obțină cartea mult dorită, ar fi dat ordin să se facă toate acestea, spunând că splendoarea țării lor era mai importantă decât niște scrupule minore.

Escrocheria, bineînțeles, făcea parte din repertoriul lucrurilor pe care erau dispuși să le facă pentru a-și atinge scopul. Ptolemeu al III-lea tânjea după versiunile oficiale ale operelor lui Eschil, Sofocle și Euripide, păstrate în arhivele din Atena încă din vremea reprezentațiilor lor în cadrul festivalurilor de teatru. Trimișii faraonului au cerut cu împrumut valoroasele suluri, în vederea copierii lor de către minuțioșii copiști pe care-i aveau la dispoziție. Autoritățile ateniene le-au cerut o garanție exorbitantă, de cincisprezece taleri de argint, echivalentul, astăzi, a milioane de dolari. Egiptenii au plătit suma, le-au mulțumit cu reverențe pompoase, au jurat solemn că vor înapoia cărțile împrumutate înainte să treacă — să zicem — douăsprezece luni, s-au jurat să se abată asupra lor diverse blesteme groaznice dacă nu aveau să returneze cărțile în stare perfectă, după care, evident, și le-au însușit, renunțând la bani. Conducătorii Atenei au fost nevoiți să înghită fărădelegea. Mândra capitală din vremea lui Pericle se transformase, dintr-un regat, într-un oraș de provincie incapabil să rivalizeze cu puterea Egiptului, care domina comerțul cu cereale, petrolul din vremea aceea.

Alexandria era principalul port al țării și noul său centru vital. De când lumea, o putere economică atât de mare putea să meargă oricât de departe își dorea, fără a-și face probleme. Toate corăbiile care acostau în capitala Bibliotecii, indiferent de unde ar fi venit, erau supuse imediat unor percheziții.