„Am dat cap în cap cu războiul.“

Manuscrisul romanului Război, prima pagină

Cuvânt-înainte

După șaizeci de ani de la moartea autorului, iată că e publicat un roman inedit al lui Céline, a cărui acțiune se desfășoară în timpul Marelui Război și care se referă exact la rănile suferite de el atunci și la urmările lor. Cele două sute cincizeci de file au fost semnalate, cu titlul Război, de Céline însuși, într-o scrisoare adresată editorului său Robert Denoël, datată 16 iulie 1934: „M-am hotărât să public Moarte pe credit, prima carte, anul următor Copilărie, Război, Londra“.

Cartea este, în egală măsură, o povestire și un roman. O povestire care, pagină după pagină, devine din ce în ce mai mult roman.

La începutul cărții, Céline povestește cum, grav rănit la brațul drept și foarte probabil și la cap, pe 27 octombrie 1914, pe când se afla în Belgia, la Poelkapelle, își pierde din când în când cunoștința, e căzut la pământ și plin de sânge, în jurul lui e plin de morți, moare de foame și de sete, până când, în sfârșit, reușește să se ridice.

Paginile acestea au o încărcătură de adevăr care ne face să ne gândim că e vorba de relatarea unor amintiri veritabile, inclusiv în scena în care îi vine în ajutor un soldat englez, cu care vorbește englezește și datorită căruia reușește să ajungă la liniile armatei noastre.

Într-o scrisoare pe care i-a trimis-o pe 15 noiembrie 1914 fratelui său Charles, tatăl lui Louis Destouches scria:

A fost lovit la Ypres în momentul în care, aflat în prima linie, transmitea unui colonel de infanterie ordinele venite de la divizie.

Glonțul care l-a atins prin ricoșeu era deformat și turtit în urma primului șoc; avea bavuri de plumb și asperități care i-au provocat o rană destul de mare, iar osul brațului drept a fost fracturat. Glonțul i-a fost scos cu o zi înainte de a fi putut noi să ajungem la căpătâiul lui; n-a vrut să fie adormit și a suportat cu mult curaj dureroasa extracție.

În aceeași scrisoare, Ferdinand Destouches mai scria că fiul lui a trebuit să meargă pe jos șapte kilometri până a întâlnit al doilea eșalon de ambulanțe, unde i s-a îngrijit brațul fracturat. „Trebuia să plece cu un convoi de la Ypres la Dunkerque, dar n-a putut să meargă până la capăt, atât de mari îi erau durerile, a fost nevoit să coboare la Hazebrouck, unde un ofițer englez l-a condus la Crucea Roșie.“

Căpitanul Schneider, comandantul escadronului 2, Regimentul 12 Cavalerie, din care făcea parte Louis Destouches, i-a scris tatălui acestuia:

Fiul dumneavoastră a fost rănit, a fost doborât ca un viteaz, înfruntând gloanțele cu un avânt și un curaj care nu l-au părăsit niciodată de la începutul campaniei.

Eroismul său e confirmat de citarea prin ordin de zi care va urma:

Fiind curier între un regiment de infanterie și brigada lui, s-a oferit voluntar pentru a transmite, sub un schimb violent de focuri, un ordin pe care curierii infanteriei ezitau să îl ducă. A preluat ordinul și a fost grav rănit în cursul misiunii.

Pentru aceasta, pe 24 noiembrie a fost decorat cu Medalia Militară, echivalentul Legiunii de Onoare pentru subofițeri și soldați, apoi cu ordinul Crucea de Război, în aprilie 1915, când a fost creată această decorație.

Primele pagini ale cărții corespund așadar întocmai faptelor ce s-au petrecut la Poelkapelle pe 27 octombrie 1914, deși mai există încă semne de întrebare cu privire la circumstanțele în care, în aceeași zi, Céline a suferit o lovitură la cap când o explozie l-a izbit de trunchiul unui copac. N-au existat niciodată dovezi pentru această rană, dar e sigur că Céline s-a plâns întreaga viață de nevralgii, însoțite de acufene violente, ca și cum i-ar fi trecut un tren prin craniu.

Marcel Brochard, care l-a cunoscut pe Louis Destouches la Rennes, susținea că timpanul îi fusese afectat de violența exploziilor de pe câmpul de luptă. Socrul său, profesorul Follet, era însă de părere că simptomele i-ar fi fost pricinuite de un dop de ceară, așa încât i-a aplicat o insuflație tubară, ceea ce a înrăutățit și mai mult lucrurile. Mai târziu, Élie Faure, care era medic, a sugerat că ar fi vorba despre boala Ménière, la care Céline face referire în mai multe dintre textele sale.

Doamna Helga Pedersen, fost ministru al justiției în Danemarca și fostă președintă a Fundației Mikkelsen, mi-a pus la dispoziție un document aflat în posesia ei, scris de mâna lui Céline, care reprezintă un fel de bilanț al stării sale de sănătate și în care se pot citi următoarele:

CAP. Dureri de cap permanente (sau aproape) (cefalee), pentru care orice tratament cu medicamente e aproape zadarnic. Iau opt pastile de gardenal pe zi — plus două pastile de aspirină, mi se masează capul zilnic, masaje foarte dureroase pentru mine. Sufăr de spasme cardiovasculare și cefalice care îmi fac imposibil orice efort fizic — (și defecația).

Ureche: complet surd de urechea stângă, cu bâzâituri și țiuituri intense, neîntrerupte. Sunt în starea aceasta din 1914, de la prima mea rană, când am fost proiectat într-un copac de explozia unui obuz.

Lucette Almansor, care a trăit alături de Céline din 1935 până la moartea scriitorului, în 1961, confirma durerile de cap despre care el a scris în nenumărate rânduri, și în romane, și în multe dintre scrisorile sale.

Se spune că ar fi suferit și o trepanație, un zvon pe care Céline l-a lăsat să circule fără a-l dezminți vreodată. În prefața primei ediții a Călătoriei la capătul nopții, apărută în 1962 în colecția Pléiade, profesorul Henri Mondor, medic el însuși, vorbea despre „fractură craniană“, despre „bietul lui cap fracturat“, despre „craniul crăpat“ și despre „fisura craniană“. Céline nu l-a corectat atunci când i-a fost prezentat textul.

Iar Marcel Aymé scria în Cahiers de L’Herne: „În urma unei trepanații impuse de o lovitură la cap, trepanație despre care spunea că a fost făcută greșit, a suferit mereu de migrene violente“. Înțelegem de aici că versiunea lui Céline, potrivit căreia ar fi suferit o lovitură foarte puternică la cap, este cea mai verosimilă — iar primele pagini din Război par să corespundă adevărului.

Mai dificil este să discernem între realitate și ficțiune în ceea ce urmează, mai ales pentru tot ce se referă la Peurdu-sur-la-Lys, adică la Hazebrouck, unde Louis a fost spitalizat.

Unul dintre personajele importante ale acestei părți a romanului este infirmiera L’Espinasse, care pare să profite de situație pentru a se purta moralmente reprobabil cu răniții aflați în grija ei. Și în această privință trebuie să despărțim legenda de realitate… Căci Război nu poate să alimenteze prea serios zvonurile potrivit cărora o infirmieră pe nume Alice David ar fi născut o fetiță al cărei tată ar fi fost Céline. Mulți au fantazat asupra subiectului de când a fost descoperit manuscrisul, evident, fără să-l fi citit, unii ajungând chiar să susțină că, în Război, Céline și-ar recunoaște paternitatea, ceea ce nu este cazul.

În schimb, știm, și încă de multă vreme, că o doamnă pe nume Hélène Van Cauwel, soția unui farmacist care locuia în Hazebrouck, pe Strada Bisericii nr. 29, îl primea în vizită pe sergentul de cavalerie Destouches când acesta era în permisie, și că o infirmieră, Alice David, se împrietenise cu el, devenindu-i, fără îndoială, ceva mai mult decât prietenă. Potrivit acestei singure martore, care a murit în jurul vârstei de o sută de ani, Céline nu doar că fusese amantul lui Alice David, dar avuseseră împreună și o fată, pe care nimeni n-a văzut-o vreodată.

Pierre-Marie Miroux, célinian și cercetător de valoare, a desfășurat căutări lungi și minuțioase în nordul Franței, fără să reușească să obțină confirmarea acestei informații, care nu i se pare deloc adevărată.

Alice David avea patruzeci de ani, Louis Destouche, douăzeci; infirmiera, despre care nu s-a știut vreodată că ar avea un amant, era foarte credincioasă și a trăit toată viața în casa familiei sale, alături de câțiva dintre frații ei, dintre care unul era preot. Iar în cele câteva scrisori pe care i le-a trimis lui Louis când acesta a plecat din Hazebrouck nu a fost niciodată vorba despre vreun copil, nici măcar aluziv. E adevărat că scrisoarea din 9 februarie 1915 se încheie cu „seară bună, dragul meu“, dar precedenta, din 31 ianuarie, se termină astfel: „La revedere, frate drag, prietena dumitale îți mulțumește pentru scrisoare și te îmbrățișează din toată inima. — Pe când și o fotografie de-a dumitale?“

În fine, Pierre-Marie Miroux a găsit actul succesoral întocmit de notarul care s-a ocupat de moștenirea lui Alice David, decedată în 1943; din document reiese că singurul moștenitor desemnat a fost fratele ei, clericul Maurice David, argument la care s-ar putea obiecta, evident, că fiica ar fi putut muri înaintea mamei.

Firește, nu este exclus ca Alice David să fi fost modelul pentru L’Espinasse, dar personajul e foarte diferit de fata bătrână sentimentală și foarte credincioasă, dacă nu de-a dreptul bigotă, care era Alice David.

Război se încheie cu o plecare în Anglia cel puțin rocambolescă și despre care știm că este pură invenție, chiar dacă există dovezi clare că, odată restabilit, Louis Destouches pleacă la Londra, unde lucrează la Consulatul general al Franței din mai până în decembrie 1915. Se întoarce pentru a se căsători cu Suzanne Nebout pe 19 ianuarie 1916. Și tot din Anglia, mai exact din Liverpool, se îmbarcă pe 10 mai 1916 pe RMS Accra, navă aparținând British and African Steam Navigation Company, cu destinația Douala, în Camerun.

Evenimentele din viața lui Céline nu au coincis nicio­dată întru totul cu evocările lor din romane. Nu povestește el despre Africa și Statele Unite în Călătorie la capătul nopții, publicată în 1932, înainte de întâmplările din copilăria petrecută în pasajul Choiseul și de prima călătorie în Anglia, care apar abia în 1936, în Moarte pe credit? Iar Berlinul din Nord nu vine după evocarea Sigmaringenului din De la un castel la altul? Iar călătoria la Londra din Guignol’s band, la mulți ani după perioada petrecută acolo?

Se poate obiecta că evenimentele relatate în Război și-ar fi avut locul în Călătorie la capătul nopții, ceea ce este corect din punct de vedere cronologic. Totuși, nu încape îndoială că aceste capitole au fost scrise după publicarea Călătoriei, roman pe care Céline îl considera încheiat. Prin urmare, nu este vorba de extrase din primul său roman, pe care, dintr-un motiv sau altul, Céline să le fi eliminat. Pe spatele unei pagini a manuscrisului este trecută adresa din California a lui Elizabeth Craig, din perioada în care cei doi se despărțiseră, adică în 1933–1934, ceea ce permite o datare ulterioară apariției romanului care în 1932 primește Premiul Renaudot.

Reapariția acestui text și a altor manuscrise inedite, toate furate din apartamentul lui Céline în zilele eliberării Parisului, a făcut să curgă multă cerneală. Manuscrisele au fost restituite moștenitorilor lui Lucette Almansor, văduva și unica moștenitoare a lui Céline, care era proprietara lor, dar căreia deținătorul manuscriselor se angajase să nu i le restituie, sau cel puțin așa le-a declarat anchetatorilor — ceea ce dovedește că știa foarte bine că Lucette Almansor era proprietara lor de drept. La acestea trebuie adăugat că, din închisoarea din Danemarca, Céline se plângea că i s-au furat mai multe manuscrise, iar lista acestora corespunde cu cele care astăzi se află în mâinile moștenitorilor.

Nu e momentul să prezentăm aici circumstanțele în care manuscrisul Război, împreună cu alte manuscrise ale lui Céline, printre care cel al romanului Moarte pe credit, au intrat în posesia moștenitorilor lui Lucette Almansor. Dar fără îndoială că este pentru prima dată când, după atâția ani de la moartea unui scriitor, în acest caz șaizeci, texte de o asemenea importanță sunt regăsite și pot fi publicate de către cei care dețin dreptul moral asupra operei sale și care au avut grijă ca ele să ajungă la cunoștința publicului cât se poate de repede și de atent.

Manuscrisul Război dezvăluie o scriitură foarte rapidă, vizibil „la prima mână“, în care multe cuvinte au fost greu de descifrat, iar unele, din fericire destul de puține, au rămas ilizibile. Manuscrisul romanului Călătorie la capătul nopții, vândut la o licitație desfășurată la Hôtel Drouot pe 15 mai 2001 și achiziționat de către Biblioteca Națională a Franței prin folosirea dreptului de preempțiune, este mult mai lizibil și mai ordonat decât Război. Însă era ultima versiune a cărții, copiată de Céline însuși pentru secretara lui de atunci, Jeanne Carayon, care trebuia să dactilografieze exemplarul pentru a fi trimis la editură.

Celelalte texte din manuscrisele regăsite vor fi publicate mai târziu sub îngrijirea lui Henri Godard și Régis Tettamanzi: Londres1, completări la Casse-pipe și La volonté du roi Krogold — acesta din urmă des citat în alte scrieri ale lui Céline, începând cu Moarte pe credit. Textul intitulat Londres este clar o continuare la Război, în al cărui ultim capitol e relatată plecarea naratorului la Londra, la invitația unui maior britanic bogat, amant ocazional al lui Angèle, fosta iubită a lui Cascade, care fusese împușcat pentru automutilare după ce femeia îl denunțase autorităților militare.

Acest ultim episod dovedește, el singur, cât de célinian este acest roman inedit, atât prin alăturarea permanentă dintre tragic și comic, cât și prin modul în care Céline își exprimă, cum a făcut-o și în Călătorie la capătul morții, oroarea în fața războiului și a morții, constante ale operei sale.

Céline s-a aflat de nenumărate ori în preajma morții, în timpul Marelui Război, pe front și în spitalele în care a fost îngrijit, pe vasul Le Chella în 1939, în perioada în care a fost în Germania, din august 1944 până în martie 1945, și încă și mai mult în exercitarea profesiei sale de medic.

Louis Destouches s-a întors de pe front mutilat și la trup, și în spirit și, ca toți foștii combatanți din Primul Război Mondial, convins că „niciodată nu se va mai întâmpla așa ceva“ și sperând că va fi fost într-adevăr la der des ders2.

Céline a scris Călătorie la capătul nopții tocmai pentru a evita repetarea unor asemenea orori — dar, din nefericire, nu scriitorii, oricât de talentați ar fi, sunt cei care vor schimba lumea.

Sergentul de cavalerie Louis Destouches a ajuns așadar să fie martorul celui de-al Doilea Război Mondial, fiindcă Germania și Franța, două națiuni creștine, n-au așteptat mai mult de douăzeci de ani pentru a se arunca din nou una asupra celeilalte — ceea ce pentru cititorii lui Céline a însemnat că au putut primi ultimele sale trei capodopere, De la un castel la altul (1957), Nord (1960) și Rigodon, apărut postum, în 1969, o trilogie pe cât de tragică, pe atât de comică, în care scriitorul evocă agonia Berlinului sub bombe, ultimele zvârcoliri ale statului francez la Sigmaringen și fuga lui Céline însuși, împreună cu soția sa Lucette și motanul Bébert, printr-o Germanie în flăcări — genială apoteoză a unei opere incomparabile.

François Gibault

---