Pentru Janet Galbraith,

o pasăre

Cuvânt-înainte

Niciun prieten, doar munții. Mesaje din închisoarea Manus este o carte ce își merită locul pe raftul literaturii peniten­ciare, alături de opere foarte diverse precum De profundis a lui Oscar Wilde, Scrisori din închisoare a lui Antonio Gramsci, Into the Smother a lui Ray Parkin, The Man Died a lui Wole Soyinka și Letter from Birmingham Jail a lui Martin Luther King Jr.

Scrisă în limba persană de un tânăr poet kurd, Behrouz Boochani, pe parcursul unei lungi perioade de detenție, tortură și suferință, această carte este prin însăși existența ei o probă de curaj și tenacitate creativă. Ea nu s-a născut nici pe hârtie, nici pe calculator, ci butonată pe telefon și scoasă pe ascuns de pe insula Manus sub forma a mii de mesaje text.

Trebuie să recunoaștem măsura realizării lui Behrouz Boochani amintind în primul rând condițiile dificile în care ea a fost concepută, improbabilitatea extremă a înseși existenței sale. Guvernul nostru a luat toate măsurile pentru dezumanizarea solicitanților de azil. Numele și poveștile lor sunt ținute departe de urechile noastre. Pe insulele Nauru și Manus, aceștia trăiesc într-o grădină zoologică a cruzimii. Viețile lor sunt despuiate de sens.

Acești prizonieri sunt cu toții oameni încarcerați fără a li se fi adus niciun fel de acuzație, condamnare sau sentință. Este o soartă cu adevărat kafkiană, ce are adesea un efect necruțător — unul, de altfel, vizat chiar de temnicerii australieni —, acela de a distruge orice speranță.

Deloc surprinzător, apelul lor la libertate s-a prefăcut în carnea arsă a tânărului de 23 de ani Omid Masoumali, care și-a dat foc în semn de protest. Sau în țipetele tinerei Hodan Yasin, de 21 de ani, care a făcut același lucru.

Asta este ceea ce noi, Australia, am ajuns.

Rugămințile zadarnice ale unei femei violate pe Nauru.

O fată care și-a cusut buzele.

Un copil refugiat ce și-a cusut o inimă în palmă fără să știe pentru ce.

Protestul lui Behrouz Boochani a îmbrăcat o altă formă. Ceea ce temnicerii săi australieni nu au putut să distrugă în Behrouz Boochani a fost credința sa în cuvinte: în frumusețea, necesitatea, posibilitățile lor, în puterea lor eliberatoare.

Astfel, în perioada încarcerării sale, Behrouz Boochani a început una dintre cele mai remarcabile cariere din jurnalismul australian: raportând ceea ce se petrecea pe insula Manus sub forma mesajelor pe Twitter sau pe telefon, a apelurilor telefonice și video și a e-mailurilor. Făcând acest lucru, a sfidat guvernul australian, care în tot acest timp a depus eforturi serioase să împiedice difuzarea poveștilor refugiaților, încercând permanent să îngrădească accesul ziariștilor pe insulele Manus și Nauru; s-a mers până la legiferarea, pentru o perioadă de timp, a draconicei secțiuni 42 din Actul poliției de frontieră australiene, ce prevedea pedepsirea cu până la doi ani de închisoare a oricărui cadru medical sau asistent social ce aducea dovezi publice despre bătăile sau abuzurile sexuale suferite de minori sau despre orice act de viol și cruzime în general.

Cuvintele sale au ajuns să fie citite în toată lumea, să se audă dincolo de oceane și să acopere țipetele stridente ale legiunilor de propagandiști plătiți. Înarmat doar cu adevărul și cu un telefon, un refugiat lipsit abuziv de libertate a atras atenția întregii lumi asupra celei mai mari crime a Australiei.

Behrouz Boochani a reușit să scrie o carte nemaivăzută și teribilă, făcând o cronică a vieții sale de tânăr bărbat ce a petrecut cinci ani pe insula Manus ca victimă a politicilor privind refugiații ale guvernului australian — politici în privința cărora cele două mari partide ale noastre s-au luat la întrecere la capitolul cruzime.

Citirea acestui text este dificilă pentru orice australian. Ne fălim cu decența, bunătatea, generozitatea și spiritul nostru iubitor de dreptate. Niciuna dintre aceste calități nu reiese din relatarea făcută de Boochani, care vorbește în schimb despre foame, mizerie, bătăi, sinucidere și crimă.

Descrierile făcute de el comportamentului reprezen­tanților guvernamentali de pe Manus îmi amintesc în mod dureros de relatările tatălui meu despre conduita comandanților japonezi din lagărele pentru prizonierii de război în care el și alți prizonieri australieni au suferit atât de mult.

Ce s-a întâmplat de am ajuns să fim noi cei care comit astfel de atrocități?

Această relatare impune o tragere la răspundere. Cineva trebuie să dea socoteală pentru aceste crime. Pentru că, dacă acest lucru nu se va întâmpla, istoria ne garantează că, într-o bună zi, nedreptatea de pe insulele Manus și Nauru se va repeta în Australia la o scară mai mare, mai amplă și, cu siguranță, mai dramatică.

Cineva poartă vina, or, aceștia, și nu nevinovații pentru a căror mare suferință stă mărturie această carte, sunt cei care ar trebui să fie în închisoare.

Cartea aceasta este totuși mult mai mult decât un simplu J’accuse. Este o mare victorie a unui tânăr poet care ne-a demonstrat tuturor cât de mult continuă să conteze cuvintele. Australia i-a privat de libertate corpul, dar sufletul său a rămas cel al unui om liber. Cuvintele sale au devenit acum în mod iremediabil cuvintele noastre, iar istoria noastră trebuie să răspundă pentru istoria lui.

Sper ca într-o bună zi să îi pot ura lui Behrouz Boochani bun venit în Australia ca ceea ce s-a dovedit a fi în aceste pagini. Un scriitor. Un mare scriitor australian.

Richard Flanagan, 2018

Povestea traducătorului: o fereastră spre munți

Omid: Am citit articolul tău recent… admir foarte mult ceea ce faci.

Behrouz: Ești foarte amabil… Sper doar să mă trezesc cât mai curând din acest coșmar.

Experiența traducerii cărții lui Behrouz este în sine una încărcată de istorii multiple; unele dintre ele precedă primul nostru contact, precedă până și construirea închisorii Manus. Pe parcursul ultimilor ani, mai ales după ce l-am cunoscut pe Behrouz, am ajuns să înțeleg cât de importantă e istoria pentru a trăi cu capul sus, iar traducerea acestei cărți mi-a confirmat și lărgit experiența și înțelegerea legate de procesul general al relatării unei istorii. Această mărturie a traducătorului oferă imaginea numeroaselor întâmplări și conversații care au modelat această carte și care, în același timp, definesc viziunea noastră comună asupra istoriei și a vieții.

—

Eram pe insula Manus de numai câteva ore când m-am grăbit să ajung la autogara centrală din orașul Loren­gau. Acolo ne-am întâlnit pentru prima dată față în față. Behrouz nu mâncase nimic toată ziua — doar tutun la micul dejun și la prânz. Era încă pe telefonul mobil atunci când am coborât din mașină să-l salut. Ceva mai devreme în ziua aceea aflasem că într-un pâlc de copaci de lângă o școală fusese găsit cadavrul refugiatului Hamed Shamshiripour, prezentând urme de bătăi și un ștreang în jurul gâtului; trecusem, de fapt, cu mașina în drumul meu de la aeroport pe lângă mulțimea ce se adunase, mulțime formată din localnici manusieni și poliție1. Circumstanțele erau extrem de suspecte și mulți refugiați încă susțin că a fost ucis. Behrouz este prima sursă de informații pentru mulți jurnaliști australieni și internaționali și, în momentul acela, avea deja stabilite interviuri pentru întreaga zi. Prima mea vizită pe insula Manus ar fi trebuit să fie dedicată lucrului la traducerea cărții, dar pe Manus doar tortura se poate desfășura conform programului.

La momentul publicării acestei cărți, se crede că paisprezece oameni, cel puțin, și-au pierdut viața în centrele de detenție off-shore de pe insulele Manus și Nauru și de pe insula Crăciunului.

Mohammed Sarwar (Nauru, 2002)

Fatima Irfani (insula Crăciunului, 2003)

Saeed Qasem Abdalla (insula Crăciunului, 2013)

Reza Barati (Manus, 2014)

Hamid Khazaei (Manus, 2014)

Fazal Chegani (insula Crăciunului, 2015)

Omid Masoumali (Nauru, 2016)

Rakib Khan (Nauru, 2016)

Kamil Hussain (Manus, 2016)

Faysal Ishak Ahmed (Manus, 2016)

Hamed Shamshiripour (Manus, 2017)

Rajeev Rajendran (Manus, 2017)

Sayed Ibrahim Hussein (Nauru, 2017)

Salim Kyawning (Manus, 2018)

—

Familiaritatea mea cu abordarea literară a lui Behrouz a precedat întâlnirea cu textele sale — ea s-a născut înainte chiar de a afla de existența acestui scriitor prolific aflat în detenție în închisoarea Manus. Tatăl meu a murit brusc în mai 2015, cu aproape opt luni înainte de primul meu contact cu Behrouz. Și el, la rândul său, a făcut parte dintr-un grup persecutat de-a lungul istoriei în Iran și și-a trăit cea mai mare parte a vieții în exil; după ce a părăsit Iranul în timpul revoluției, nu s-a mai întors acolo niciodată. Numele său era Manoutchehr, numele unui șah legendar din Șah-namè2, o carte de poezie epică în care apare și numele Behrouz. Am făcut exerciții de retranspunere și de încorporare a mitului, legendei și poeziei atunci când am scris necrologurile pentru funeraliile sale și pentru serviciul memorial ulterior, în mod special povestea referitoare la ultimele zile ale omonimului său. Pe lângă fragmentele din Șah-namè, viața tatălui meu a fost onorată cu poezii scrise de Omar Khayyām și Tāhirih Qurratu’l-‘Ayn — poeți și filosofi ostracizați și oprimați la vremea lor. Comemora­rea vieții tatălui meu a devenit pentru mine și familia mea apropiată un fel de celebrare literară și culturală și a inclus recitaluri și prelegeri oferite de prieteni buni din diaspora.