Editori:

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Silviu Dragomir

Fondator:

Ion Mărculescu, 1994

Redactor:

Mihaela Ionescu

Foto copertă: Jacket design by LAURENT LINN

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Maria Mușuroiu

Elena Bițu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: Pay It Forward (Young Readers Edition)

Autor: Catherine Ryan Hyde

Publicat prin acord cu Simon & Schuster Books For Young Readers,

un imprint al Simon & Schuster Children’s Publishing Division

Toate drepturile rezervate.

Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau transmisă sub orice formă sau prin orice mijloace, electronic sau mecanic, inclusiv fotocopiere, înregistrare sau prin orice sistem de stocare și recuperare a informațiilor, fără permisiunea scrisă din partea editorului.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

W: www.pandoram.ro

Pandora M face parte din grupul editorial TREI

ISBN (print): 978-606-8780-22-1

ISBN (EPUB): 978-606-978-011-4

Nota autoarei Catherine Ryan Hyde
asupra ediției pentru „tineri cititori“

Cartea pe care o țineți în mână a devenit ficțiune istorică. Acțiunea ei se petrece în anii ’90, când Clinton candida pentru prima dată la președinție. La vremea aceea, ziarele constituiau încă principalul mijloc de informare și nimeni nu avea telefon mobil.

Îmi imaginez că va fi o experiență interesantă pentru cititorii acestei ediții, mulți dintre ei încă nenăscuți pe-atunci.

Dar, la momentul la care am scris-o, nu era ficțiune. Atunci când am schițat ediția originală a cărții „Dă mai departe“, chiar erau anii ’90. De fapt, ideea cărții mi-a răsărit pentru prima dată în minte cam cu douăzeci de ani mai devreme.

Și iată cum a început totul.

Era 1978. Mă aflam la volanul mașinii mele, un Datsun vechi și prost întreținut (în traducere pentru cei tineri: Nissan), într-un cartier rău famat, în toiul nopții.

Eram singură.

Era numai vina mea că mașina se afla într-o stare atât de proastă. În 1978 eram tânără. Și, la anii ăia, aveam o teorie. Credeam că era mai ieftin să mergi cu mașina așa decât s-o duci la mecanic. Oamenii râdeau când le spuneam teoria mea, dar pentru mine părea foarte logic. Mecanicul te costă bani, nu-i așa? De aia, dacă nu te duci, faci economii. Corect? Este gândirea tipică a proaspeților șoferi și una dintre acele teorii care funcționează foarte bine până într-o zi, când nu mai funcționează deloc.

Și aia a fost ziua.

Am ajuns la indicatorul „stop“ de la capătul bretelei de intrare pe autostradă. Am apăsat frâna și motorul a murit. Poate că sună ciudat pentru voi, dar motorul murea de fiecare dată când luam piciorul de pe accelerație. Asta se întâmplă când nu-ți duci niciodată mașina la mecanic.

Am pus mâna pe cheie, să-l pornesc iar, și tot sistemul electric al mașinii a cedat. Faruri, poziții… terminate. Și iată cum m-am trezit într-un cartier rău famat, în toiul nopții, în întuneric.

Apoi am zărit un firicel de fum.

Fie că ați trăit sau nu asta pe propria piele (și sper să nu vi se întâmple niciodată), știți probabil că, atunci când te afli într-un cartier rău famat, în toiul nopții, simți că ai toate motivele din lume să rămâi în mașina ta, cu toate ușile blocate. Până în momentul în care mașina se umple de fum. Asta ar putea fi definiția de dicționar a expresiei „între ciocan și nicovală“.

M-am repezit afară. În zona aceea nu tocmai bună. Singură.

Sau, cel puțin, așa am crezut.

Mi-am ridicat privirea și am văzut doi bărbați, doi străini, alergând spre mine. Foarte repede. Unul dintre ei avea în brațe o pătură.

Multe gânduri mi-au trecut atunci prin minte. La început, m-am gândit că nici măcar nu mi-am făcut testamentul. Apoi mi-am dat seama că n-ar fi avut sens, din moment ce oricum n-aveam nimic de lăsat moștenire. În afară de mașină. Care era în flăcări.

Probabil mi-au trecut și altele prin cap. Dar pot să vă spun că a existat sigur un lucru la care nu m-am gândit: salvarea mea. Ideea nebună că poate oamenii ăștia veneau să mă salveze nu era, din păcate, nicăieri pe lista mea.

Unul dintre bărbați a trecut în grabă pe lângă mine și a dechis din interior capota mașinii. Celălalt, bărbatul cu pătura, a ridicat capota, s-a aplecat cu tot trupul peste motorul meu arzând și l-a stins, numai cu pătura și cu mâinile goale.

Aș vrea să mă opresc puțin aici, ca să subliniez un lucru. Cu mâinile lui goale. Motorul meu. Nu-i așa că asta-i o combinație fascinantă între doi oameni complet necunoscuți? Așa cred și eu.

Chiar când reușiseră să stingă focul, au apărut și pompierii. Și habar n-am cine i-o fi chemat. Când vorbesc în fața claselor de tineri elevi, și o fac adeseori, aceștia presupun mereu că cineva trebuie să fi avut un telefon mobil la el și poate n-am observat. Nu. Nu în 1978. Pe atunci, nimeni n-avea telefon mobil. Asta se întâmpla în vremurile în care existau telefoane de urgență pe autostrăzi. (Cred că mai există și acum, dar nu le băgăm în seamă, pentru că avem cu toții telefoane mobile.) Se pare că cineva trecuse spre autostradă, venind în urma noastră, a văzut ce mi s-a întâmplat și s-a oprit să sune la pompieri.

Acum și eu aș suna la pompieri, în mod sigur, pentru un străin. Sper că așa ar face cei mai mulți dintre noi. Pentru oricine altcineva. Dar oare m-aș lăsa cu tot trupul deasupra motorului arzând al mașinii altcuiva și aș stinge focul cu mâinile goale?

Aceasta este adevărata întrebare.

Când au ajuns pompierii, nu prea mai era mare lucru de făcut. Focul aproape că fusese stins. Așa că ne-au ajutat doar să împingem mașina din drum. Mi-au arătat de unde a pornit focul. (Nimic interesant.) Și mi-au explicat ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost stins. (Trist, dar interesant.)

Vedeți voi, focul ar fi izbucnit de-a lungul liniei de alimentare. Și și-ar fi croit drum spre rezervor.

Atunci mi-am dat seama. Oamenii ăia doi nu îmi salvaseră doar mașina. Poate că-mi salvaseră viața. Și poate că, făcând asta, și-o riscaseră pe-a lor.

M-am întors să le mulțumesc, dar mi-am dat seama că își strânseseră deja lucrurile și plecaseră. În zăpăceala discuțiilor cu pompierii, dispăruseră. Iar eu nu observasem. Acesta a fost cel mai mare favor pe care l-am primit vreodată, și încă din partea unor necunoscuți. Și nici măcar nu le-am mulțumit.

Deci, ce faceți cu o favoare atât de mare, dacă nu o puteți întoarce? Cred că știți. Dacă nu știți, citiți și ce urmează după această introducere.

Mulți mă întreabă, ca reacție la această istorioară: „Deci, spui că, dacă acei doi bărbați nu s-ar fi oprit în noaptea aceea, toată treaba cu «dă mai departe» n-ar mai fi avut loc?“ Iar eu le răspund: „Ba mai mult. Dacă ei nu ar fi plecat fără să-și ia rămas-bun, romanul Dă mai departe n-ar fi existat niciodată“. Și dacă n-ar fi existat romanul, n-ar mai fi fost tradus în douăzeci și patru de limbi, în lumea întreagă, n-ar mai fi fost nici filmul, nici fundația, nici efervescența creată în lumea reală de această întâmplare. Dacă acei doi străini ar fi stat să le mulțumesc, le-aș fi aflat numele și le-aș fi trimis o felicitare de sărbători, în fiecare an, până la sfârșitul vieților noastre pământești. Și asta ar fi putut să mi se pară suficient.

Dar ei au plecat.

Uimitor, dar am reușit să repar mașina. Și m-am întors la condusul pe autostradă, ca să-mi rezolv treburile. Dar ceva s-a schimbat.

Eu m-am schimbat.

Dintr-odată, stăteam cu ochii pe marginea drumului, uitându-mă după careva rămas în pană sau care ar fi putut avea vreo problemă. Și știam că, dacă aș fi văzut pe cineva într-o astfel de situație, aș fi oprit. Și sigur că am oprit. Chiar dacă n-o mai făcusem până atunci.

Acea faptă bună mă schimbase.

Și pentru că mi se întâmplase mie, am început să fiu atentă, să văd dacă alte fapte bune îi schimbau și pe alții. Și, aproape de fiecare dată, am văzut că așa se întâmpla. Am remarcat că micile acte de bunăvoință îi schimbă pe oameni câte puțin. Și am simțit că dovedisem deja faptul că o faptă bună îndeajuns de importantă poate schimba în întregime cursul vieții unui om. Dar, mici sau mari, încă mai vedeam faptele bune dând greș.

Prolog

Octombrie 2002

Poate că voi avea și eu copii, într-o bună zi. Așa sper. Și, dacă voi avea, probabil că ei mă vor întreba ce rol am jucat eu în mișcarea ce a schimbat lumea. Și, pentru că nu mai sunt cel care eram odată, le voi spune adevărul. N-am jucat niciun rol. N-am făcut nimic. N-am fost decât tipul care stătea într-un colț și lua notițe.

Mă numesc Chris Chandler și sunt reporter de investigații. Sau, cel puțin, am fost. Până când am aflat că tot ceea ce facem are consecințe și că nu pot controla totul. Până când am aflat că eu nu pot schimba deloc lumea, dar că un băiat obișnuit, de doisprezece ani, se pare că poate s-o schimbe — în bine și pentru totdeauna — fără a se folosi de nimic altceva decât de propriul altruism, o idee bună și câțiva ani. Și un mare sacrificiu.

Și un strop de publicitate. Iar aici intervin eu.

Pot să vă spun cum a început totul.

A început cu un profesor care s-a mutat în Atascadero, California, ca să predea științe sociale1 elevilor din primii ani de liceu. Un profesor pe care nimeni nu-l cunoștea prea bine, pentru că oamenii nu reușeau să treacă peste felul în care arăta. Pentru că era dificil să-i privești chipul.

A început cu un băiat care nu părea deloc așa deosebit, la prima vedere, dar care a reușit să vadă ce se afla dincolo de aspectul profesorului său.

A început cu o temă pe care acest profesor o mai dăduse de o sută de ori până atunci, fără niciun rezultat spectaculos. Dar acea temă, în mâinile acelui băiat, a dat naștere unei semințe gata să fie plantată și, după aceea, nimic n-a mai fost la fel în lume. Și nimeni n-ar mai fi vrut să fie la fel.

Iar eu vă pot spune ce s-a întâmplat. De fapt, o să vă spun o poveste care o să v-ajute să înțelegeți ce amploare au luat lucrurile.

Acum o săptămână, mi s-a oprit mașina chiar în mijlocul unei intersecții aglomerate și n-a mai pornit, oricât am încercat. Era oră de vârf și credeam că sunt în întârziere. Îmi închipuiam că am ceva important de făcut, care nu suferea amânare. Așa că stăteam în mijlocul intersecției, holbându-mă sub capotă, ceea ce era un lucru prostesc, pentru că nu știu să repar mașini.