„Atunci prefer s-o scap așteptând.“

F. K.

PARTEA ÎNTÂI

I

VESTEA CĂ VIN

Într-o dimineață de sfârșit de octombrie, cu puțin înainte de căderea primelor picături din șirul ploilor de toamnă, necruțător de lungi, pe pământul sterp și crăpat din vestul coloniei (unde mai apoi, până la primul îngheț, întinderea puturoasă de noroi avea să facă drumurile impracticabile și orașul inaccesibil), Futaki s-a trezit că aude dangăt de clopote. Cel mai aproape la patru kilometri spre sud-vest, pe vechiul răzor Hochmeiss, se găsea o capelă singuratică, care nu numai că n-avea clopot, dar și turnul i se dărâmase încă de pe vremea războiului, iar orașul era prea departe pentru a răzbate până la el orice sunet de acolo. De altfel, aceste sunete vibrante și triumfale nu-i sugerau bătăi îndepărtate de clopot, ci părea că vântul le poartă spre el din apropiere („Dinspre moară, parcă…“). S-a ridicat în coate pe pernă, ca să poată privi afară prin fereastra cât o gaură de șoarece a bucătăriei, dar dincolo de geamul pe jumătate aburit, așezarea scăldată în albastrul aurorei și în dangătul tot mai stins de clopot era încă tăcută și lipsită de mișcare: dintre casele de pe partea opusă, cu distanță mare între ele, numai prin perdelele de la fereastra casei doctorului răzbătea lumină, și asta numai pentru că locatarul ei, de ani buni, nu putea să adoarmă decât cu lumina aprinsă. Și-a ținut respirația, ca să nu piardă nici un singur sunet vibrant, desprins din refluxul dangătului de clopot, căci voia să știe adevărul („Precis că dormi încă, Futaki…“), iar pentru asta avea nevoie de fiecare sunet, oricât de orfan ar fi fost acesta. Cu pas lin, pașii lui legendari de pisică, mergând pe dalele reci ca gheața ale bucătăriei, s-a apropiat șontâc-șontâc de fereastră („Da’ ce-i, nimeni nu-i treaz? N-aude nimeni? Nimeni altcineva?“), a deschis obloanele și s-a aplecat afară. Imediat l-a izbit în față aerul usturător și umed, silindu-l să închidă pentru o clipă ochii; dar degeaba a continuat să ciulească urechile, în liniștea tot mai profundă ce se lăsase după cântatul cocoșului, lătratul îndepărtat al unor câini și vâjâitul năprasnic al vântului tăios, iscat cu câteva minute înainte, în afară de bătăile înfundate ale propriei inimi nu mai auzea nimic, totul părea doar un joc spectral al moțăielii sale, de parcă („…ar vrea să mă sperie cineva“). A privit cu tristețe cerul prevestitor de rău, rămășițele arse ale verii pustiite de lăcuste, și deodată i s-a părut că vede primăvara, vara, toamna și iarna în trecerea lor peste aceeași creangă de salcâm, de parcă ar fi simțit că timpul, în întregul lui, face pe bufonul în sfera încremenită a eternității, amăgind lumea cu o diabolică linie dreaptă trasată peste hârtoapele haosului, creând astfel înălțimea, și falsifică nebunia transformând-o în necesitate… și s-a văzut pe sine, chinuit de spasme, pe crucea de lemn a leagănului și a sicriului, ca în final, fără trese și deco­rații, o sentință pronunțată sec să-l dea, gol-goluț, în hohotul de râs al vrednicilor jupuitori de piei, pe mâna spălătorilor de leșuri, iar atunci va fi silit, în chip necruțător, să vadă măsura tuturor celor omenești, fără să existe vreo cale de întoarcere, și atunci va ști că începuse o partidă cu trișorii, una ce fusese cu mult înainte jucată, o partidă la finele căreia va fi deposedat și de ultima lui armă, speranța de a mai găsi vreodată drumul către casă. Și-a întors capul spre clădirile din partea de răsărit a coloniei, odinioară aglomerate și gălăgioase, acum abandonate și în paragină, urmărind cu amărăciune ivirea primelor raze ale soarelui buhos și roșu printre grinzile acoperișului spân al unei case țărănești ce stătea să se dărâme. „În cele din urmă va trebui să iau o decizie. Nu pot să rămân aici.“ S-a strecurat înapoi sub plapuma caldă, și-a culcat capul pe brațe, dar ochii nu și i-a putut închide: era înspăimântat de dangătul fantomatic de clopot, dar și mai mult de acea liniște brusc instalată, de acea tăcere amenință­toare, simțind că de-acum înainte s-ar putea întâmpla orice. Însă nimic n-a mișcat, nici el n-a schițat vreo mișcare în patul lui, până când, deodată, obiectele tăcute din jur au inițiat un fel de dialog nervos (credențul a scos un scârțâit, o cratiță a zdrăngănit, o farfurie de porțelan a alunecat la locul ei), atunci s-a răsucit brusc în culcușul său, întorcând spatele miasmei de sudoare emanate de doamna Schmidt, cu o mână a dibuit paharul cu apă pregătit lângă pat, dându-i conținutul pe gât dintr-o singură mișcare. Astfel a reușit să se elibereze de acea frică puerilă; a scos un oftat, și-a șters fruntea nădușită și, știind că Schmidt și Kráner abia acum adună dobitoacele pentru a le mâna de la Szikes până la grajdul Gospodăriei din partea de nord a coloniei, unde în sfârșit își vor primi banii datorați pe cele opt luni chinuitoare de muncă, și că vor mai trece câteva ore bune până când vor ajunge de-acolo, mergând pe jos, acasă, a hotărât să încerce să mai doarmă puțin. A închis ochii, s-a întors pe-o parte, a îmbrățișat femeia și, tocmai când era gata-gata să adoarmă, a auzit iarăși clopotele. „Dumnezeii mă-sii!“ A dat plapuma la o parte, dar în momentul în care picioarele-i goale, noduroase, au atins dalele bucătăriei, sunetul a încetat brusc, de parcă („cineva ar fi făcut un semn…“)… Stătea gârbovit pe marginea patului, cu mâi­nile împreunate în poală, apoi privirea i-a căzut pe paharul gol; gâtul îi era uscat, piciorul drept îl durea, nici să se culce la loc, nici să se scoale n-a mai îndrăznit. „Cel târziu mâine o să pornesc.“ Și-a plimbat privirea, pe rând, peste obiectele din bucătărie, întrucâtva utilizabile încă, peste soba de gătit soioasă, mânjită de unsoare arsă și resturi de mâncare, peste coșul cu mânerul rupt vârât sub ea, peste masa șchioapă, icoanele prăfuite de pe pereți, grămada de oale și cratițe înghesuite alandala în colțul de lângă ușă, la urmă s-a întors spre fereastra minusculă prin care, între timp, lumina începuse să pătrundă, vedea crengile golașe ale salcâmului bătând în geam, acoperișul turtit al casei lui Halics, hornul înclinat, fumul ce se înălța din el și și-a spus: „Îmi iau partea și încă în seara asta!… Cel târziu mâine. Mâine-dimineață.“ „Vai, Doamne!“, a tresărit lângă el doamna Schmidt; înspăimântată, și-a rotit privirea disperată prin semiîntunericul odăii, gâfâia, sânii îi tresăltau, însă când și-a dat seama că toate obiectele din jur îi păreau cunoscute, a oftat ușurată, lăsându-se înapoi pe pernă. „Ce-i, ai visat urât?“, a întrebat Futaki. Doamna Schmidt continua să se holbeze îngrozită în tavan. „Doamne Dumnezeule, și încă cum! a oftat din nou, apăsându-și mâna pe inimă. Păi, eu, așa ceva! …Închipu­ie-ți… Stăteam înăuntru, în cameră și… Deodată cineva a bătut în geam. N-am îndrăznit să deschid, ci m-am dus la fereastră și am tras cu ochiul prin perdea. Îi vedeam numai spatele, că deja lovea clanța… și gura strigând, dar nu se înțelegea ce anume… era neras și parcă avea ochi de sticlă… a fost groaznic… Apoi mi-am adus aminte că aseară am răsucit cheia-n broască numai o singură dată, însă știam că până aș ajunge acolo ar fi deja prea târziu… așa că am trântit repede ușa bucătăriei, dar atunci mi-am adus aminte că n-am cheia… am vrut să strig, dar n-am putut să scot niciun sunet. Apoi… nu mai știu cum sau de ce, dar… Deodată doamna Halics s-a uitat pe geam și a rânjit… știi cum e ea când rân­jește?… Deci se holba înăuntru, în bucătărie… și după aia, nu știu cum… a dispărut… și între timp ăla de afară deja începuse să dea cu piciorul în ușă, știam că încă un minut și o sparge, și atunci mi-am adus aminte de cuțitul ăla de tăiat pâine, m-am repezit la credenț, dar sertarul înțepenise, eu mă chinuiam să-l trag… simțeam că mor de frică… apoi am auzit cum ușa cedează cu zgomot, iar acel cineva se apropie pe coridor… sertarul tot nu l-am putut deschide… și atunci stătea deja în ușa bucătăriei… în sfârșit am reușit să trag sertarul, am apucat cuțitul, iar ăla se apropia dând din mâini… și nu știu cum… Deodată zăcea acolo, în colț, sub fereastră… a, da, avea la el o mulțime de cratițe albastre și roșii, alea toate s-au împrăștiat prin bucătărie… și atunci am simțit cum se mișcă podeaua pe sub picioarele mele, și închipuie-ți, toată bucătăria a luat-o din loc, ca o mașină… acum nu mai știu cum a fost…“ a încheiat, izbucnind în râs, ușurată. „Stăm bine, nimic de zis! a dat din cap Futaki. Iar eu, închipuie-ți, m-am trezit că băteau clopotele…“ „Ce?! s-a uitat la el mirată femeia. Au bătut clopotele? Unde?“ „Păi, asta nu înțeleg nici eu. Pe deasupra de două ori, una după alta…“doamna Schmidt a clătinat din cap. „Până la urmă o s-o iei razna.“ „Sau și eu am visat totul, a mormăit neliniștit Futaki. Ascultă-mă, azi o să se întâmple ceva…“ Femeia i-a întors spatele enervată. „Mereu spui așa, ar fi cazul să încetezi.“ Și atunci, deodată, au auzit scârțâitul porții din spate. S-au uitat unul la altul speriați. „Numai el poate să fie! a șoptit doamna Schmidt. Simt.“ Futaki s-a ridicat nervos în șezut. „Păi… Dar asta-i imposibil! N-aveau cum să ajungă deja…“ „Ce știu eu cum…! Du-te odată!“ A sărit din pat, și-a adunat în grabă hainele, a închis repede ușa camerei și s-a îmbrăcat. „Bastonul. Mi-am uitat bastonul.“ Camera nu mai era locuită din primăvară.