Pentru Émile

Domnișoara Vezzis venise de dincolo de Frontieră ca să aibă grijă de câțiva copii în casa unei doamne [...].
Doamna a declarat că domnișoara Vezzis nu făcea două parale, că nu era curată și că nu-și dădea silința.
Nici măcar o dată nu-i trecu prin minte gândul că domnișoara Vezzis avea propria ei viață de trăit, treburile sale de care să se preocupe și că aceste treburi erau lucrul cel mai important din lume pentru domnișoara Vezzis.

— Rudyard Kipling,

Simple povestiri din ținutul deluros

„Înțelegeți dumneavoastră, domnule, înțelegeți ce înseamnă să nu mai ai unde să te duci?“ Întrebarea pe care Marmeladov i-o pusese în seara de dinainte îi reveni dintr-odată în minte. „Pentru că orice om trebuie să poată să se ducă undeva.“

— Dostoievski

Crimă și pedeapsă

Bebelușul a murit. N-a fost nevoie decât de câteva secunde. Doctorul i-a asigurat că nu suferise. L-au învelit într-o husă gri și fermoarul a fost tras peste corpul dezarticulat care plutea în mijlocul jucăriilor. Micuța era încă vie atunci când au sosit ajutoarele. S-a împotrivit ca un animal sălbatic. Au fost găsite urme ale luptei, bucăți de piele sub unghiile ei moi. În ambulanța care o transporta la spital a fost agitată, scuturată de convulsii. Cu ochii ieșiți din orbite, părea să caute aer. Gâtul i se umpluse de sânge. Avea plămânii perforați și capul i se lovise violent de comoda albastră.

Au fotografiat scena crimei. Poliția a luat amprentele și a măsurat suprafața băii și a camerei copiilor. Pe jos, covorul de prințesă era îmbibat de sânge. Masa de înfășat era pe jumătate răsturnată. Jucăriile au fost adunate în saci transparenți și puse sub sechestru. Până și comoda albastră avea să folosească la proces.

Mama era în stare de șoc. Asta e ceea ce au spus pompierii, asta au repetat polițiștii, asta au scris jurnaliștii. Intrând în camera în care zăceau copiii, ea a scos un țipăt, un țipăt din toți rărunchii, un urlet de lupoaică făcând zidurile să se cutremure. Noaptea s-a lăsat peste această zi de mai. A vomat, și poliția a găsit-o așa, cu hainele pătate, ghemuită în cameră, sughițând ca o apucată. A urlat până și-a spart plămânii. Asistentul de pe ambulanță a făcut un semn discret din cap, au ridicat-o, în ciuda faptului că se opunea, în ciuda loviturilor pe care le dădea cu picioarele. Au ridicat-o încet și internista tânără de pe ambulanță i-a administrat un calmant. Era prima ei lună de stagiu.

Și pe cealaltă au fost nevoiți s-o salveze. Cu tot atâta profesionalism, cu obiectivitate. Nu a știut să moară. Moartea, ea n-a știut decât s-o împartă. Și-a secționat venele de la încheieturi și și-a înfipt cuțitul în beregată. Și-a pierdut cunoștința, la picioarele patului cu bare. Au ridicat-o de pe jos, i-au luat pulsul și tensiunea. Au pus-o pe targă și stagiara cea tânără și-a ținut mâna apăsată pe gâtul ei.

Vecinii s-au adunat în fața imobilului. Mai ales femei. Curând e ora la care trebuie să-și ia copiii de la școală. Femeile privesc ambulanța, cu ochii umflați de lacrimi. Plâng și vor să știe. Se ridică pe vârfuri. Încearcă să distingă ceea ce se întâmplă în spatele cordonului de poliție, în interiorul ambulanței care demarează cu toate sirenele pornite. Își șoptesc informații la ureche. Zvonul circulă deja. Li s-a întâmplat o nenorocire copiilor.

E un imobil frumos acesta, din rue d’Hauteville, în arondismentul zece. Un imobil în care vecinii își dau bună ziua călduros, chiar fără să se cunoască. Apartamentul soților Massé se află la etajul al cincilea. Este cel mai mic apartament din clădire. Paul și Myriam au ridicat un perete în mijlocul camerei de zi, la nașterea celui de-al doilea copil. Ei dorm într-o cameră micuță, între bucătărie și fereastra care dă înspre stradă. Lui Myriam îi plac mobilele cumpărate de la târgurile de vechituri și covoarele berbere. Pe perete, a atârnat stampe japoneze.

Astăzi, a venit acasă mai devreme. Și-a scurtat o întâlnire și a amânat pe a doua zi studiul unui dosar. Așezată în vagonul de tren de pe linia 7, își spunea că o să le facă o surpriză copiilor. Aproape de casă, s-a oprit la brutărie. A cumpărat o baghetă, un desert pentru cei mici și o prăjitură cu portocale pentru bonă. E prăjitura ei preferată.

Se gândea să-i ducă la călușei. Aveau să facă împreună cumpărăturile pentru cină. Mila ar fi cerut să-i cumpere o jucărie, Adam ar fi molfăit un coltuc de pâine în căruciorul lui.

Adam a murit. Mila urmează să moară.

— Fără imigranți care n-au acte, de acord? Dacă e vorba de femeia de serviciu sau de zugrav, nu mă deranjează. Trebuie să muncească și oamenii ăștia, dar, când vine vorba de cei mici, e prea periculos. Nu vreau pe cineva căreia i-ar fi frică să cheme poliția sau să meargă la spital dacă se ivește vreo problemă. În rest, să nu fie foarte bătrână, să nu poarte văl și să nu fie fumătoare. Important e să fie vioaie și disponibilă. Să muncească, asta vrem, ca să putem și noi să muncim.

Paul a pregătit totul. A făcut o listă și a prevăzut trei minute pentru fiecare interviu. Și-au rezervat după-amiaza de sâmbătă pentru găsirea unei bone pentru copiii lor.

Cu câteva zile înainte, atunci când Myriam discuta cu prietena ei Emma despre căutările sale, aceasta s-a plâns de femeia care avea grijă de băieții ei.

— Bona are doi băieți aici în oraș, așa că din start nu poate să rămână până târziu sau să facă babysitting. Nu e deloc practic. Gândește-te la asta atunci când o să ai interviurile. Dacă are copii, ar fi mai bine ca ei să fie la țară.

Myriam îi mulțumise pentru sfat. Dar, în realitate, vorbele Emmei o stânjeniseră. Dacă un angajator ar fi vorbit despre ea sau despre una dintre prietenele lor în felul ăsta, ar fi strigat amândouă în gura mare că e discriminare. I se părea îngrozitoare ideea de a exclude o femeie pentru că are copii. Preferă să nu deschidă subiectul în fața lui Paul. Soțul ei era ca Emma. Un pragmatic, care-și pune familia și cariera pe primul plan.

În dimineața asta au făcut piața în familie, toți patru. Cu Mila pe umerii lui Paul și Adam adormit în căruciorul lui. Au cumpărat flori și acum fac ordine în apartament. Își doresc să facă o impresie bună în fața bonelor care se vor perinda pe-acolo. Adună cărțile și revistele care zac în dezordine pe jos, sub pat și până și în baie. Paul îi cere Milei să-și aranjeze jucăriile în tăvi mari din plastic. Fetița refuză smiorcăindu-se, iar el e cel care sfârșește prin a le strânge în grămezi la perete. Împăturesc hainele celor mici, schimbă așternuturile paturilor. Curăță, aruncă, încearcă disperați să aerisească acest apartament în care se sufocă. Ar vrea ca ele să vadă că sunt oameni cumsecade, oameni serioși și ordonați care încearcă să le ofere copiilor lor tot ce e mai bun. Ca ele să înțeleagă că ei sunt stăpânii.

Mila și Adam își fac somnul de după-amiază. Myriam și Paul sunt așezați pe marginea patului. Agitați și stingheri. Nu și-au încredințat niciodată copiii în grija altcuiva. Myriam își termina studiile de Drept atunci când a rămas însărcinată cu Mila. Și-a luat diploma cu două săptămâni înainte să nască. Paul făcea stagiu după stagiu, plin de acel optimism care a sedus-o pe Myriam atunci când l-a cunoscut. Era sigur că poate să lucreze pentru doi. Sigur că va face carieră în producția muzicală, în ciuda crizei și a reducerilor de buget.

Mila a fost un bebeluș fragil, iritabil, care plângea întruna. Nu lua în greutate, refuza sânul mamei și biberoanele pe care i le pregătea tatăl ei. Aplecată deasupra leagănului, Myriam uitase până și de existența lumii exterioare. Ambițiile sale se limitau la a o face pe această fetiță firavă și plângăcioasă să se îngrașe cu câteva grame. Lunile treceau fără ca ea să-și dea seama. Paul și ea nu se despărțeau niciodată de Mila. Se făceau că nu văd cum prietenii lor erau agasați și spuneau pe la spatele lor că un bebeluș nu avea ce să caute într-un bar sau pe bancheta unui restaurant. Dar Myriam refuza categoric să audă de o babysitter. Doar ea era în stare să răspundă nevoilor fiicei ei.

Mila de-abia împlinise un an și jumătate când Myriam a rămas din nou însărcinată. A susținut tot timpul că a fost un accident. „Pilula nu e niciodată sută la sută sigură“, le spunea ea, râzând, prietenelor sale. În realitate, premeditase sarcina asta. Adam fusese o scuză pentru a nu părăsi dulceața căminului. Paul n-a avut nicio obiecție. Tocmai fusese angajat ca asistent de sunet într-un studio renumit, unde își petrecea zilele și nopțile, ostatic al capriciilor artiștilor și al orarelor lor de lucru. Soția lui părea să înflorească în maternitatea asta animală. Viața aceasta în cocon, departe de lume și de ceilalți, îi proteja de toate.

Și apoi, timpul a început să pară lung, mecanica familială perfectă s-a oprit. Părinții lui Paul, care-și făcuseră un obicei din a-i ajuta după nașterea micuței, au început să petreacă din ce în ce mai mult timp la casa lor de la țară, unde începuseră să facă reparații importante. Cu o lună înainte ca Myriam să nască, au plecat într-o călătorie de trei săptămâni în Asia și nu l-au anunțat pe Paul decât în ultimul moment. El s-a supărat, plângându-i-se lui Myriam de egoismul părinților săi, de nepăsarea lor. Dar Myriam era ușurată. Nu suporta s-o aibă pe Sylvie tot timpul pe urmele ei. Asculta surâzătoare sfaturile soacrei ei, înghițea în sec când o vedea scotocind prin frigider și criticând alimentele pe care le găsea acolo. Sylvie cumpăra salate provenite din agricultura biologică. Pregătea mâncarea Milei, dar lăsa bucătăria într-o dezordine de nedescris.