editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Alexandra Turcu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Daniel Eberhat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: The Decameron Project

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-442-6

ISBN (epub): 978-606-978-570-6

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Prefață de Caitlin Roper

În martie 2020, librăriile au scos la vânzare o carte din secolul al XIV-lea — Decameronul lui Giovanni Boccaccio, o antologie de povestiri în ramă spuse de și pentru un grup de femei și bărbați care și-au găsit refugiul la marginea Florenței pe când ciuma făcea ravagii în oraș. În Statele Unite, era perioada când începeam să ne autoizolăm, când învățam ce înseamnă să intri în carantină, și mulți cititori căutau îndrumare în paginile acestei cărți de demult. În timp ce coronavirusul pornea să se răspândească pe tot cuprinsul lumii, romanciera Rivka Galchen lua legătura cu The New York Times Magazine ca să ne spună că i-ar plăcea să scrie o povestire cu trimitere la Decameronul lui Boccaccio, pentru a-i ajuta pe cititori să înțeleagă ce se întâmplă în prezent. Ne-a plăcut mult ideea, dar ne-am întrebat ce-ar fi dacă, în loc de o povestire, am face un Decameron al nostru, cu ficțiune nou-nouță, scrisă în timpul carantinei.

Am început să contactăm scriitori, solicitându-le să ne ofere propunerile lor — ca să ne facem o idee despre ce fel de povești speră să spună. Câțiva lucrau la romane și nu aveau timp. Unul avea copii mici și nu-și dădea seama cum și dacă ar fi în stare să scrie în aceste condiții. Altul ne-a scris: „Mă tem că acea parte a creierului meu care scrie ficțiune nu se poate inspira deloc din criza actuală“. L-am înțeles. Nici noi nu eram convinși că ideea are șanse de reușită.

Dar mai apoi, pe măsură ce virusul înșfăca New Yorkul, iar noi cădeam pradă spaimei și suferinței, am început să auzim și altceva, ceva dătător de speranță — interes pentru proiect și idei de povestiri atrăgătoare. Romancierul John Wray spunea că-și dorește să scrie „despre un tânăr din Spania care își închiriază câinii ca să-i ajute pe oameni să evite restricțiile de circulație pretinzând că-și plimbă animalele de companie“. Ideea Monei Awad începea așa: „În ziua când împlinește 40 de ani, o femeie se duce la un spa exclusivist ca să i se facă, drept cadou de ziua ei, unul dintre celebrele lor tratamente faciale. Acolo i se oferă un tratament complet experimental care implică înlăturarea anumitor amintiri neplăcute pentru ca tenul să devină cu adevărat luminos, elastic și neted…“. Charles Yu ne-a spus că are câteva idei, „dar cea care mă provoacă cel mai tare e o povestire spusă din două puncte de vedere: al virusului și-al algoritmului de căutare Google“. Prezentarea făcută de Margaret Atwood pentru povestirea pe care dorea s-o scrie suna așa: „Ea le este spusă unor pământeni aflați în carantină de un extraterestru originar de pe o planetă îndepărtată, care a fost trimis pe Pământ ca parte dintr-un pachet de ajutoare interstelare“. Atât, asta era toată prezentarea. Cum am fi putut să refuzăm? Ne doream să citim toate aceste povești. Ba chiar am ales prea multe proze ca să încapă într-un număr de revistă. Ne-am dat seama rapid, cu durere în suflet, că trebuie să ne oprim din contactat scriitori.

Când au început să sosească povestirile, deși eram afundați până-n gât într-una dintre cele mai terifiante experiențe din viața noastră, am înțeles că scriitorii fac artă. Nu ne așteptaserăm la o asemenea îndemânare de-a transforma oroarea prezentului nostru în ceva atât de puternic. Ne-a făcut să ne amintim că cea mai bună ficțiune e în stare deopotrivă să te transporte departe de tine însuți, dar și să te ajute, într-un fel, să-ți înțelegi exact situația.

Revista a apărut în 12 iulie, pe când virusul cunoștea un nou val de răspândire pe teritoriul Statelor Unite. Reacția cititorilor a fost rapidă și entuziastă. Ni s-au umplut inboxurile cu mesaje pentru editor care mărturiseau ce mângâiere au oferit aceste povestiri. Nu credem că poate exista un țel mai înalt pentru cartea de față — în oricare dintre avatarurile lui, cel original sau cel de acum, sub forma cărții pe care o țineți în mâini — decât acela de-a oferi încântare și consolare în vremuri sumbre și nesigure. Sperăm s-o citiți sănătoși.

trad. O.F.

Zece tineri se hotărăsc să intre în carantină la marginea Florenței. E anul 1348, vremea ciumei bubonice. Celor atinși de boală le apar umflături la vintre sau la subsuori, apoi pete negre pe brațe și picioare. Unii par sănătoși la masa de dimineață, dar seara deja cinează, se spune, cu strămoșii lor pe lumea cealaltă. Mistreții vin să adulmece și să sfâșie leșurile hărtănite, apoi intră în convulsii și mor la rândul lor. Ce fac tinerii aceștia după ce au fugit de suferințe și orori indescriptibile? Se pun pe mâncat, cântă și spun cu rândul povești. Într-una dintre ele, o călugăriță își pune pe cap din greșeală, pe post de văl, izmenele iubitului ei. În alta, o femeie cu inima frântă cultivă busuioc într-un ghiveci care conține capul tăiat al iubitului ei. Majoritatea poveștilor sunt naivități frivole, unele sunt triste și niciuna nu se concentrează asupra molimei. Aceasta e structura Decameronului lui Giovanni Boccaccio, o carte căreia îi sărbătorim aproape 700 de ani de existență.

Este foarte probabil ca Boccaccio, el însuși originar din Florența, să fi început să scrie Decameronul în 1349, anul în care a murit tatăl său, probabil tot de ciumă. A durat câțiva ani până să-și termine cartea. Inițial a fost citită și îndrăgită chiar de oamenii care și-au văzut murind cam jumătate dintre concetățeni. În mare măsură, poveștile din carte nu sunt noi, ci sunt reîntrupări ale unor povești mai vechi și familiare. Boccaccio își termină Decameronul cu o glumă despre cum unii cititori ar putea să-l considere prea ușurel, deși, explică el, trage mult la cântar. Ce să înțelegem din atitudinea asta ludică într-un asemenea moment?

La mijloc de martie, am urmărit și eu, alături de atâția alții, doi pinguini cu creastă care se plimbau liber, cu mersul lor legănat, prin clădirea Acvariului Shedd din Chicago. Pinguinului Wellington i-au căzut cu tronc delfinii albi. Cu toate că atunci probabil că citisem deja zeci de articole despre noul coronavirus, abia vederea pinguinilor izolați și curioși m-a făcut să resimt realitatea pandemiei la nivel emoțional, chiar dacă acele clipuri video mă făceau în același timp să râd și mă ajutau să mă descarc de tensiunea „știrilor“. În mai, trei pinguini Humboldt au vizitat sălile tulburător de pustii ale Muzeului de Artă Nelson-Atkins din Kansas și au zăbovit în fața tablourilor de Caravaggio. Pinguinii aceștia păreau să resimtă ei înșiși ceva din fiorul uimirii pe care îl suscită arta — dezvăluirea acelui real mereu prezent pe care, în mod paradoxal, îl ascunde informația.

Realitatea e ușor de scăpat din vedere, poate din cauză că o privim tot timpul. Fiica mea, care are șase ani, a avut puține de spus și de întrebat despre pandemie, exceptând câte un plan lansat când și când: să sfâșiem coronavirusul într-un milion de bucățele pe care să le îngropăm în pământ. I se părea a fi o „poveste“ prea supărătoare ca să se gândească la ea de-a dreptul. Dar când echipamentul de protecție personală a ajuns știrea zilei, figurinele ei au început să poarte armuri făcute din ambalajele de staniol de la ciocolată, sfoară și bandă adezivă. Mai târziu au ajuns să fie înfășurate în discuri cosmetice de vată. Se angajau în bătălii complicate, de neînțeles pentru mine. În momentele mai liniștite, dedicate lecturii, fiica mea devenise obsedată de seria Wings of Fire, în care niște dragoni tineri se zbat să împlinească profeția care spune că ei vor aduce sfârșitul războiului.

Când clipă de clipă se desfășoară o poveste hotărâtoare și reală, de ce să mai apelezi la istorisiri inventate? „Arta este ceea ce face viața mai interesantă decât arta“, nota artistul francez Robert Filliou, din comunitatea Fluxus, într-una dintre lucrările sale, sugerând că nu suntem capabili să surprindem viața dintr-o singură privire. Ca și cum viața ar fi un fel de imagine înșelătoare, precum craniul din tabloul Ambasadorii, al lui Hans Holbein cel Tânăr, care se observă doar atunci când privitorul stă mai într-o parte — privit din față, ar putea fi confundat cu un lemn dus de ape sau ar trece pur și simplu neobservat. În limba italiană a epocii lui Boccaccio, cuvântul novelle înseamnă și știri, și povestiri. Poveștile din Decameron sunt știri prezentate într-o formă accesibilă pentru ascultători. (Regula carantinei la care se supuneau tinerii era: Nicio știre despre Florența!) Prima povestire este o expunere în cheie comică despre cum să te descurci cu un cadavru în devenire; comedia maschează nenorocirea prea familiară pentru a fi înțeleasă.

Dar, în desfășurarea Decameronului, tonul și conținutul poveștilor pe care și le spun tinerii se modifică. În primele zile, totul e mai mult glumă și necuviință. Apoi, în ziua a patra, se spun la rând zece povestiri pe tema iubirii tragice. În a cincea: povești despre amanți care, după accidente sau ghinioane teribile, își găsesc fericirea. Boccaccio scrie că, în vremea Morții Negre, locuitorii Florenței au încetat să mai țină doliu sau să-și jelească morții. Câteva zile mai târziu, tinerii povestitori din istorisirea lui ajung în sfârșit să poată plânge, spun ei că din pricina poveștilor imaginare despre iubiri tragice, dar mai probabil din cauza tristeții din sufletele lor.

Paradoxul poveștilor escapiste ale lui Boccaccio este că, în ultimă instanță, își readuc personajele — și, odată cu ele, pe cititori — în locul de unde au fugit. Primele povești străbat timpul și spațiul, pe când cele de la urmă se desfășoară adesea în Toscana sau chiar în Florența. Personajele istorisirilor se confruntă cu situații dificile pe care le recunoaștem ca fiindu-ne mai aproape de contemporaneitate.