Pentru Victoria Ávalos și Lautaro Bolaño

Ce stea cade fără ca nimeni să o privească?

WILLIAM FAULKNER

În ultimul capitol al romanului meu Literatura nazistă în America relatam, poate mult prea schematic (în mai puţin de douăzeci de pagini), povestea locotenentului Ramírez Hoffman din Forţele Aeriene Chiliene, care îmi fusese spusă de un compatriot de-al meu, Arturo B., un veteran al „războaielor cu flori“1 și sinucigaș în Africa, pe care versiunea finală a romanului nu-l mulţumise. Ultimul capitol din Literatura nazistă… funcţiona ca un contrapunct sau poate ca un fel de anticlimax pentru grotescul literar care îl preceda, iar Arturo dorea o relatare mai amplă, nu o oglindă și o explozie a altor relatări, ci o oglindă și o explozie în sine. Așa că ne-am închis în casa mea din Blanes timp de o lună și jumătate și, cu ultimul capitol în mână, aflaţi parcă sub dicteul viselor și coșmarurilor din el, am scris romanul pe care cititorul îl are acum sub ochi. Rolul meu s-a redus la a pregăti băuturile, la a consulta câteva cărţi și la a mă contrazice cu Arturo și cu spectrul din ce în ce mai însufleţit al lui Pierre Menard, cu privire la validitatea repetării unora dintre paragrafe.

Capitolul 1

Pe Carlos Wieder l-am întâlnit prima oară în 1971 sau poate chiar 1972, când președinte în Chile era Salvador Allende.

Pe atunci, era cunoscut drept Alberto Ruiz-Tagle și frecventa atelierul de poezie ţinut de Juan Stein, în Concepción, așa-numita capitală a sudului. N-aș putea spune că îl cunoșteam foarte bine. Îl vedeam cam o dată sau de două ori pe săptămână, când mergeam și eu la atelierul de poezie. Nu prea vorbea. Eu, însă, da. Mai toţi cei care mergeau acolo vorbeau mult: nu doar despre poezie, ci și despre politică, despre călătorii (pe atunci, nimeni nu-și închipuia ce are să urmeze), despre pictură, despre arhitectură, fotografie, revoluţie și lupte armate: lupta armată care avea să ne înlesnească drumul spre o viaţă nouă într-o epocă nouă, dar care pentru cei mai mulţi dintre noi era un vis sau, mai bine zis, cheia care descătușa poarta viselor, singurele pentru care, de altfel, viaţa merită trăită. Și cu toate că știam destul de vag că foarte adesea visele se prefac în coșmaruri, nu ne păsa deloc. Aveam vârste cuprinse între șaisprezece și douăzeci și trei de ani (eu aveam optsprezece) și aproape toţi eram studenţi la Facultatea de Litere, în afară de surorile Garmendia, care studiau psihologie și sociologie, și de Alberto Ruiz-Tagle, care, după cum el însuși susţinuse la un moment dat, era autodidact. Despre ce însemna să fii autodidact în Chile, în lunile care au precedat momentul 1973, ar fi multe de spus. Adevărul este că nu părea autodidact. Vreau să spun: văzut din afară, nu părea autodidact. Autodidacţii chilieni din Concepción, la începutul anilor ’70, nu se îmbrăcau așa cum se îmbrăca Ruiz-Tagle. Autodidacţii erau săraci. Dar, de vorbit, vorbea ca un autodidact, asta e-adevărat. Vorbea așa cum presupun că vorbeam și noi, ceilalţi (cei care mai suntem încă în viaţă), însă de îmbrăcat, se îmbrăca mult prea bine ca să nu fi călcat vreodată într-o universitate. Nu vreau să spun cu asta că ar fi fost elegant — deși, în felul său, era —, nici că s-ar fi îmbrăcat în vreun fel anume; avea gusturi eclectice: uneori apărea cu sacou și cravată, alteori era îmbrăcat sport, purta și blue-jeans și tricouri. Însă orice ar fi îmbrăcat, Ruiz-Tagle purta întotdeauna haine de marcă și scumpe. Ca să n-o mai lungesc: Ruiz-Tagle era elegant, iar eu pe-atunci nu credeam că autodidacţii chilieni, care se aflau mai tot timpul la graniţa între disperare și casa de nebuni, puteau să fie eleganţi. Odată ne-a spus că tatăl sau bunicul său avusese o moșie pe lângă Puerto Montt. Ne-a povestit, sau l-am auzit povestindu-le surorilor Garmendia, că pe la cincisprezece ani hotărâse să abandoneze studiile, ca să se dedice muncii câmpului și să citească toată biblioteca din casa părintească. Noi, cei care frecventam atelierul de poezie, credeam, implicit, că e un foarte bun călăreţ. Nu știu de ce, fiindcă pe cal nu-l văzuserăm niciodată. De fapt, toate presupunerile pe care le făceam în legătură cu Ruiz-Tagle porneau din gelozie sau poate din invidia pe care i-o purtam. Ruiz-Tagle era înalt, subţire, cu trăsături frumoase. Un tip cu trăsături mult prea reci ca să poată fi frumoase, cum zicea Bibiano O’Ryan, însă evident că O’Ryan a spus lucrul ăsta mult mai târziu, așa că nu e relevant. De ce eram geloși pe Ruiz-Tagle? Pluralul este excesiv. Gelos eram doar eu. Poate că și pe Bibiano îl încerca un soi de gelozie. Motivul: surorile Garmendia, gemene monozigote și stele indiscutabile ale atelierului de poezie. Până într-atât încât Stein ţinea atelierul exclusiv pentru ele. Trebuie să admit că erau cele mai bune. Verónica și Angélica Garmendia, atât de asemănătoare, încât erau zile când nu le puteai deosebi și zile (dar mai cu seamă nopţi) când păreau două străine una pentru cealaltă, ba chiar păreau a se dușmăni. Stein le adora. El și Ruiz-Tagle erau singurii în stare să spună care era Verónica și care Angélica. Eu nu pot spune mare lucru despre ele. Îmi mai apar când și când în coșmaruri — au aceeași vârstă cu mine, poate cu un an mai mari, înalte, subţiri, cu pielea mai închisă și cu părul negru, lung, așa cum era la modă pe atunci.

Surorile Garmendia s-au împrietenit aproape imediat cu Ruiz-Tagle. El s-a înscris la atelier prin ’71 sau ’72. Nimeni nu-l întâlnise vreodată până atunci, nici prin Universitate, nici în altă parte. Stein nu l-a întrebat de unde vine. I-a cerut să citească poezii și a conchis că nu sunau rău. (Singurele poezii pe care Stein le lăuda erau cele ale surorilor Garmendia.) Și de-atunci a rămas cu noi. La început, nu-i dădeam nicio atenţie. Pe urmă, când am văzut că surorile Garmendia se împrietenesc cu el, ne-am împrietenit și noi cu el. Până să ne împrietenim, atitudinea lui era cordială, dar distantă. Doar cu cele două Garmendia (și aici semăna cu Stein) era cât se poate de simpatic, plin de solicitudine și de delicateţe. Cu restul era, cum am mai spus, cordial, dar distant, adică ne saluta, ne zâmbea, când noi citeam poezii era discret și cu măsură în aprecierile sale critice, niciodată nu-și apăra versurile în faţa atacurilor noastre (care erau de obicei demolatoare) și ne asculta atunci când îi vorbeam într-un fel pe care astăzi n-aș mai îndrăzni să-l numesc cu atenţie, dar pe care pe atunci așa îl consideram.

Diferenţele dintre Ruiz-Tagle și noi, ceilalţi, erau evidente. Noi vorbeam în argou, într-un fel de jargon marxisto-mandrakist (majoritatea eram membri sau simpatizanţi ai MIR2 sau afiliaţi la partide troţkiste, deși parcă mai era și unul care milita alături de Tineretul Socialist sau de Partidul Comunist sau de vreunul din partidele stângii catolice). Ruiz-Tagle vorbea spaniolă. Spaniola aceea din anumite locuri din Chile (mai curând mentale decât fizice), unde timpul părea să se fi oprit în loc. Noi locuiam cu părinţii (cei care stăteam chiar în Concepción) sau în niște amărâte de cămine studenţești. Ruiz-Tagle locuia singur, într-un apartament aproape de centrul orașului, unde avea patru camere cu storurile ferestrelor coborâte tot timpul, apartament pe care eu nu l-am vizitat niciodată, dar despre care Bibiano și Grasa Posadas mi-au povestit o sumedenie de lucruri, mulţi ani mai târziu (povești alterate mult de blestemata legendă a lui Wieder), pe care nu știu dacă să le cred sau doar să mă bizui pe imaginaţia fostului meu coleg. Noi nu aveam arginţi mai niciodată (e amuzant să scriu acum arginţi — cuvântul sclipește ca un ochi în întuneric); lui Ruiz-Tagle nu i-au lipsit niciodată.

Oare ce mi-a povestit Bibiano despre casa lui Ruiz-Tagle? Mi-a vorbit mai ales despre faptul că era goală; i-a lăsat impresia că e pregătită. El a fost pe-acolo doar o singură dată. Trecea prin dreptul casei lui și s-a gândit să-l invite și pe el la un film. Rula unul dintre filmele lui Bergman, nu-mi mai amintesc care. Bibiano mai fusese de vreo două ori pe la el, dar nu singur, ci cu surorile Garmendia, și în ambele ocazii vizita era, ca să zic așa, așteptată. Atunci, în acele vizite cu surorile Garmendia, casa i s-a părut pregătită, aranjată într-un fel anume pentru privirile celor care intrau, mult prea goală, cu spaţii din care era clar că lipsește ceva. În scrisoarea în care-mi explica toate astea (scrisă la mulţi ani după aceea), Bibiano îmi spunea că s-a simţit ca Mia Farrow în Copilul lui Rosemary, când a intrat pentru prima oară, cu John Cassavettes, în casa vecinilor. Lipsea ceva. În casa din filmul lui Polansky, ceea ce lipsea erau tablourile, care fuseseră date jos de pe pereţi ca să nu-i sperie pe Mia Farrow și pe John Cassavettes. În casa lui Ruiz-Tagle, ceea ce lipsea era ceva de nenumit (sau pe care Bibiano, la mulţi ani după aceea și cunoscând povestea sau fiind la curent cu o bună parte din poveste considera de nenumit, dar altfel prezent, tangibil), de parcă gazda ar fi amputat o parte din propria-i locuinţă. Sau de parcă locuinţa ar fi fost un joc meccano care se putea răsuci după așteptările și specificul fiecăruia dintre vizitatori. Această senzaţie i s-a accentuat atunci când s-a dus singur în casa lui Ruiz-Tagle, care, în mod clar, nu aștepta nicio vizită. A deschis ușa cu întârziere. Când a deschis-o, a părut a nu-l recunoaște pe Bibiano, deși el m-a asigurat că Ruiz-Tagle l-a întâmpinat cu un zâmbet larg, care nu i s-a șters de pe faţă pe toată durata vizitei.