Alexandrei și lui Lautaro Bolaño,

pentru lecțiile despre vertij

Alexandrei Edwards și lui Marcial Cortés-Monroy,

pentru prietenie

Legea va fi dezarmată de râs, iară tu iertat fi-vei!1

Horațiu

Silva Ochiul

Pentru Rodrigo Pinto

și pentru María și Andrés Braithwaite

Ce ți-e și cu viața asta: Mauricio Silva, zis Ochiul, încercase mereu să fugă de violență, cu riscul de a fi socotit laș, numai că de violență, de adevărata violență nu se poate fugi sau, cel puțin, noi, cei născuți în America Latină în anii cincizeci, respectiv cei care aveam vreo douăzeci de ani atunci când a murit Salvador Allende, nu puteam fugi.

Situația Ochiului este paradigmatică și exemplară și poate că merită să fie pomenită, mai ales că a trecut atât timp de-atunci.

În ianuarie 1974, la patru luni după lovitura de stat, Silva Ochiul a plecat din Chile. A trecut mai întâi prin Buenos Aires, apoi vântul potrivnic care sufla peste republica vecină l-a purtat în Mexic, unde a locuit vreo doi ani și unde l-am cunoscut și eu.

Nu era precum ceilalți chilieni care trăiau pe atunci în DF2: nu se dădea mare că ar fi făcut parte din vreo grupare de rezistență mai curând fantasmagorică decât reală, nu frecventa cercul exilaților.

Ne-am împrietenit și obișnuiam să ne vedem cel puțin o dată pe săptămână, la cafeneaua La Habana, de pe strada Bucareli, sau acasă la mine, pe strada Versailles, unde locuiam împreună cu mama și cu sora mea. În primele luni, Silva Ochiul își câștigase existența din tot felul de îndeletniciri temporare și precare, pe urmă s-a angajat ca fotograf la un cotidian din DF. Nu-mi amintesc numele cotidianului, poate că El Sol, dacă va fi existat vreodată în Mexic un cotidian cu numele ăsta, poate că El Universal, deși eu aș fi preferat să fi fost El Nacional, de al cărui supliment cultural se îngrijea poetul spaniol Juan Rejano, dar nu era El Nacional, fiindcă acolo lucram eu și nu l-am văzut pe Ochi prin redacție niciodată. Însă asupra faptului că a lucrat pentru un cotidian mexican nu am nicio îndoială, situația lui financiară a început să se îmbunătățească, la început aproape insesizabil, fiindcă Ochiul se obișnuise să ducă o viață aproape spartană, doar că, la o privire mai atentă, se puteau distinge semnele neîndoielnice care vorbeau despre redresarea lui economică.

În primele luni în DF, de exemplu, mi-l amintesc tot timpul îmbrăcat cu un hanorac. În ultimele luni, însă, își cumpărase două cămăși, ba l-am văzut chiar și cu o cravată, articol vestimentar pe care noi, adică prietenii mei poeți și cu mine, nu-l purtam niciodată. De fapt, singurul personaj cu cravată care s-a așezat cu noi la masă în cafeneaua La Habana a fost Ochiul.

Se zvonea pe-atunci că Silva Ochiul ar fi homosexual. Adică: în cercurile chilienilor exilați circula acest zvon, pe de-o parte ca expresie a răutății și pe de altă parte ca o nouă bârfă ce anima existența mai degrabă plictisită a exilaților, tipi de stânga care de la brâu în jos gândeau exact ca și cei de dreapta care în vremea respectivă puseseră stăpânire pe Chile.

Odată, Ochiul a venit la noi să ia cina. Mama îl simpatiza, iar Ochiul răspundea acestei simpatii făcându-ne uneori fotografii de familie, adică mamei, soră-mii, vreunei prietene de-a mamei și mie. Tuturor le place să fie fotografiați, mi-a zis cândva. Mie mi-era totuna, sau cel puțin așa credeam, dar după ce Ochiul a spus chestia asta, am căzut pe gânduri și la urmă i-am dat dreptate. Doar unora dintre indieni nu le plac fotografiile, mi-a zis. Mama a crezut că Ochiul se referea la indienii mapuche, când el, de fapt, vorbea despre indienii din India, din acea Indie care avea să fie atât de importantă pentru el într-un timp nu foarte îndepărtat.

Într-o noapte, am dat de el în cafeneaua La Habana. Nu prea mai erau localnici, iar Ochiul se așezase lângă ferestrele care dădeau spre Bucareli cu un pahar mare de cafea cu lapte, un pahar din alea de sticlă groasă cum erau la cafeneaua La Habana și din care n-am mai văzut nicăieri în altă parte. M-am așezat lângă el și am stat de vorbă mult. Părea străveziu. Asta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o. Ochiul părea de sticlă, chipul lui și paharul de sticlă păreau că își fac semne, de parcă tocmai s-ar fi întâlnit, două fenomene de neînțeles într-un univers uriaș, și ar fi încercat din răsputeri, dar fără prea mari speranțe, să ajungă la un limbaj comun.

În noaptea aceea mi-a mărturisit că este homosexual, după cum răspândiseră vorba exilații, și că avea să plece din Mexic. O clipă am crezut că pleca din Mexic din cauză că era homosexual. Dar nu, nu era asta, ci faptul că un prieten îi găsise de lucru într-o agenție foto din Paris, iar el visase la așa ceva toată viața. Avea de chef de vorbă, așa că l-am ascultat. Mi-a spus că purta de multă vreme povara homosexualității cu discreție, cu greutate, mai cu seamă pentru că el era de stânga și pentru că știa că tovarășii lui aveau prejudecăți legate de homosexualitate. Am vorbit despre sintagma „pe invers“, acum ieșită din uz, care atrăgea ca un magnet peisaje pustii, și despre termenul colisa3 pe care eu îl scriam cu „s“ și despre care Ochiul credea că se scrie cu „z“.

Îmi aduc aminte că am sfârșit tunând și fulgerând împotriva stângii chiliene și că eu, la un moment dat, am ridicat paharul în cinstea luptătorilor rătăcitori chilieni, o facțiune importantă din numeroasa oaste a luptătorilor rătăcitori latinoamericani, o fantasmagorie alcătuită din orfani, care, după cum reiese chiar din numele lor, rătăceau prin lumea largă oferindu-și serviciile celui care plătea mai bine și care, de cele mai multe ori, era și cel mai rău. După ce ne-am oprit din râs, Ochiul mi-a zis că violența nu era pentru el. Pentru tine, da, a zis, cu o tristețe pe care atunci n-am înțeles-o, dar nu pentru mine. Detest violența. L-am asigurat că și eu simțeam același lucru. Pe urmă am început să vorbim despre altceva, despre cărți, despre filme și nu ne-am mai revăzut de-atunci.

Într-o bună zi, am aflat că Ochiul părăsise Mexicul. Mi-a spus un amic de-al meu, coleg cu el la ziar. Nu mi s-a părut ciudat că nu-și luase rămas-bun de la mine. Ochiul nu-și lua rămas-bun de la nimeni. Nici eu nu-mi luam rămas-bun de la nimeni. Nici prietenii mei mexicani nu-și luau vreodată rămas-bun de la cineva. Mamei însă i s-a părut un gest de proastă creștere.

La vreo doi sau trei ani după asta, am plecat și eu din Mexic. Am fost la Paris, l-am căutat (e adevărat că nu m-am străduit cine știe ce), nu l-am găsit. Pe măsură ce trecea timpul, aproape că uitasem cum arăta, cu toate că-mi rămăsese în minte un fel al lui de-a fi, o formă de a exprima o opinie într-un mod oarecum rezervat și cu o tristețe deloc manifestă pe care o asociam cu Silva Ochiul, un Silva Ochiul care nu mai avea chip sau care căpătase un chip spectral, dar care nu pierduse esențialul, amintirea felului în care se mișca, o entitate aproape abstractă în care liniștea nu-și găsea locul.

Au trecut ani. Mulți ani. Unii dintre prietenii mei au murit. Eu m-am căsătorit, am un fiu, am publicat câteva cărți.

Odată a trebuit să merg la Berlin. În ultima seară, după ce am cinat cu Heinrich von Berenberg și familia, am luat un taxi (deși de obicei Heinrich mă conducea întotdeauna la hotel) și i-am cerut șoferului să mă lase mai departe de hotel fiindcă voiam să merg puțin pe jos. Taximetristul (un asiatic în vârstă care asculta Beethoven) m-a lăsat la vreo cinci străzi de hotel. Nu era foarte târziu și cu toate astea străzile erau aproape pustii. Am traversat o piață. Așezat pe o bancă, Ochiul. Nu l-am recunoscut până nu mi-a vorbit. Mi-a rostit numele și pe urmă m-a întrebat ce mai fac. Eu m-am întors și m-am uitat la el o vreme, fără să îl recunosc. Ochiul stătea pe bancă, ochii lui priveau spre mine, apoi în jos sau într-o parte, la arborii înalți din mica piață berlineză și la umbrele care pe el parcă îl înconjurau cu și mai mare intensitate (așa mi s-a părut atunci) decât pe mine. Am făcut vreo câțiva pași spre el și l-am întrebat cine e. Sunt eu, Mauricio Silva, a spus. Silva Ochiul? Chilianul? am întrebat. El a dat din cap că da și abia atunci am văzut că zâmbea.

Am stat de vorbă toată noaptea, până aproape de ziuă. Ochiul locuia la Berlin de câțiva ani și cunoștea barurile care țineau deschis până spre dimineață. L-am întrebat cum îi mersese. Mi-a schițat în linii mari avatarurile vieții de fotograf freelancer. Trăise la Paris, la Milano și acum la Berlin, în locuințe modeste din care lipsea cu lunile și în care avea doar cărți. Numai după ce am intrat în primul bar mi-am dat seama cât de mult se schimbase. Slăbise mult, încărunțise și avea fața brăzdată de riduri. Am mai observat și că bea mai mult decât pe vremuri în Mexic. A vrut să știe cum îmi mersese mie. Bineînțeles că întâlnirea noastră nu avea cum să fi fost întâmplătoare. Numele meu apăruse în presă și Ochiul citise despre mine sau vreun compatriot de-al nostru îi spusese că aveam să țin o conferință sau că aveam să citesc ceva, iar el nu putuse ajunge, dar telefonase organizatorilor evenimentului care îi dăduseră adresa hotelului unde mă aflam. Când l-am întâlnit în piață nu făcea altceva decât să aștepte să treacă timpul până la sosirea mea, mi-a spus.

Am râs. Reîntâlnirea cu el fusese o întâmplare fericită. Ochiul rămăsese o persoană ciudată, dar totuși frecventabilă, un ins care nu-și impunea prezența, căruia îi puteai spune la revedere în miez de noapte și care să-ți răspundă doar cu un la revedere, fără niciun reproș, fără nicio jignire, o specie aparte de chilian ideal, stoic și amabil, un exemplar nu foarte des întâlnit în Chile, dar pe care numai acolo îl puteai întâlni.

Recitesc aceste cuvinte și știu că păcătuiesc prin inexactitate.