Mamei mele, A.E.D.

1992. SOUTH SIDE

1

Era o zi searbădă. De dimineață mintea îl părăsise, lăsându-i trupul să rătăcească fără țintă acolo, jos. Trupul golit își vedea apatic de activitățile obișnuite, palid și cu privirea pierdută în bătaia benzilor de neoane, timp în care sufletul îi plutea pe deasupra raioanelor și nu se gândea decât la ziua de mâine. Ziua de mâine era un lucru pe care îl aștepta cu nerăbdare.

Shuggie era metodic când trebuia să se pregătească să-și înceapă tura. Toate cratițele cu sosuri și paste erau deșertate în tăvi curate. Marginile erau șterse de orice urmă de stropi care s-ar fi putut arde repede, și astfel să destrame iluzia de prospețime. Jamboanele feliate erau decorate artistic cu crenguțe de pătrunjel artificiale, iar măslinele erau rotite, așa încât sucul vâscos se prelingea ca un mucus peste pielițele verzi.

În dimineața aceea, Ann McGee avusese neobrăzarea să-și ia liber pe motiv de boală, lăsându-i lui sarcina ingrată de a se ocupa și de raionul de delicatese, și de rotisorul ei de unul singur. Nu fusese zi care să fi început bine cu șase duzini de pui cruzi și azi, mai abitir ca oricând, treaba asta îi știrbea din dulceața reveriilor.

A înfipt, pe rând, câte o frigare industrială prin fiecare pasăre rece, moartă, și le-a înșirat pe toate cu grijă. Ședeau acolo, cu aripile ciuntite încrucișate pe piepturile alea mici și grăsune, ca tot atâția bebeluși decapitați. Altădată s-ar fi mândrit cu precizia lui. În realitate, să înfigă metalul prin carnea rozalie, noduroasă, era partea ușoară; greu era să reziste pornirii de a proceda la fel și cu clienții. Se aplecau concentrați asupra vitrinei încinse și cercetau fiecare carcasă în cel mai mic amănunt. Nu alegeau decât pasărea cea mai reușită, făcând abstracție de faptul că creșterea în baterii însemna că sunt toate identice. Shuggie ședea acolo, mușcându-și interiorul obrazului, și le răbda șovăiala cu un zâmbet forțat. Și în momentul acela pantomima începea cu adevărat.

— Pune-mi tri piepți, cinci pulpe și numa’ o aripă azi, băiete.

Se ruga la cel de sus să-i dea putere. De ce nu mai voia nimeni un singur pui, întreg? Având grijă să nu atingă păsările cu mâinile înmănușate, sălta carcasa folosindu-se de un clește lung și pe urmă tranșa bucățile cu atenție (așa încât pielea să rămână intactă), cu ajutorul unor foarfece de bucătărie. Se simțea ca un tâmpit cum stătea acolo proțăpit, învăluit în lumina rotisorului. Îi transpira țeasta sub fileul pentru păr și nu avea destulă forță în mâini cât să frângă cu iscusință spinarea puiului cu lamele tocite. Stătea ușor gheboșat, așa încât, prin antrenarea mușchilor spatelui, să sporească forța pe care o aplica din încheieturi, și în tot timpul ăsta surâdea.

Dacă avea cu adevărat ghinion, cleștele ricoșa, iar puiul cădea cu o bufnitură înfundată, alunecând pe dușumeaua jegoasă. Atunci trebuia să se prefacă spăsit că reia întreaga operațiune, dar adevărul era că nu irosea niciodată pasărea murdară. Când femeile se întorceau cu spatele, era pusă la loc în rând cu suratele ei sub lămpile galbene incandescente. Nu era vorbă că n-ar fi fost adeptul igienei, însă aceste mici victorii personale îl împiedicau să dezlănțuie un tărăboi. Majoritatea gospodinelor critice, cu mutre de bărbați, care își făceau cumpărăturile aici o meritau. Felul în care se uitau de sus la el îl făcea să simtă că-i ia foc ceafa. În zilele cu adevărat proaste, împăturea tot soiul de secreții trupești în taramasalată. Vindea o cantitate șocantă din rahatul ăla mic-burghez.

Lucra la Kilfeathers de mai bine de un an. Nu fusese niciodată în plan să stea atât. Doar că trebuia să mănânce și să-și plătească întreținerea în fiecare săptămână, iar supermarketul era singurul loc unde fuseseră dispuși să-l angajeze. Domnul Kilfeather era un ticălos zgârcit; îi plăcea să angajeze la magazin pe oricine nu trebuia plătit cu salariul întreg pe care i l-ar fi achitat unui adult, iar Shuggie a constatat că poate să lucreze ture scurte care se pretau cu școlarizarea lui răzleață. În visele lui, planul fusese întotdeauna să nu facă prea mulți purici acolo. De când se știa, îi plăcuse la nebunie să pieptene și să se joace cu părul; era singurul lucru care făcea timpul să zboare cu adevărat. Când a împlinit șaisprezece ani și-a promis că o să se înscrie la școala de coafor care era situată pe malul sudic al râului Clyde. Își strânsese toate sursele de inspirație, schițe pe care le copiase din catalogul Littlewoods și pagini rupte din revistele duminicale. Pe urmă se dusese la Cardonald ca să se intereseze de cursurile de la seral. În stația de autobuz din fața colegiului a coborât în același timp cu șase puști de optsprezece ani. Erau îmbrăcați cu haine nou-nouțe, ultimul răcnet, și discutau cu o siguranță efervescentă, menită să le mascheze emoțiile. Înainta de două ori mai încet decât ei. I-a urmărit cu privirea în timp ce au intrat pe ușa principală, pe urmă a traversat înapoi strada ca să se suie în autobuzul ce mergea în sens opus.

Shuggie și-a pierdut cea mai mare parte a pauzei studiind atent conservele deteriorate din coșurile cu produse la reducere. A găsit trei conserve mici de somon scoțian care aproape că n-aveau nimic; etichetele erau șterse și pătate, însă conservele ca atare erau intacte. Cu ce i-a mai rămas din salariu a achitat micul coș de cumpărături și a vârât conservele de pește în rucsac, pe care l-a încuiat apoi la loc în dulăpiorul lui din vestiar. A urcat scările care duceau spre cantina personalului și a căutat să-și ia o mină indiferentă când a trecut prin dreptul mesei la care ședeau studenții care lucrau în schimburi lejere peste vară și-și petreceau pauzele arborând un aer autosuficient, înconjurați de dosare groase cu notițe pentru recapitulare. Și-a fixat privirea undeva la jumătatea distanței și s-a așezat într-un colț, nu imediat lângă, dar îndeajuns de aproape de fetele de la casă.

Adevărul fie spus, fetele erau trei femei între două vârste din Glasgow. Ena, capul răutăților, era o femeie slabă ca un ogar, cu o mină impasibilă și păr slinos. Nu prea avea sprâncene, dar avea o urmă de mustață, chestie care lui Shuggie i se părea nedreaptă. Ena era grosolană chiar și pentru capătul ăsta al Glasgow-ului, dar în același timp se arăta bună și mărinimoasă în felul în care sunt adesea oamenii obidiți. Nora, cea mai tânără dintre cele trei, își purta părul strâns tare la spate și prins cu un elastic. Ochii, la fel ca ai Enei, îi erau mici și ageri și, la treizeci și trei de ani, era deja mama a cinci copii. Ultima din grup era Jackie. Jackie se deosebea de celelalte două prin faptul că încă mai aducea cu o femeie. Era o mahalagioaică cu gura mare, un dulap de femeie, grasă și pieptoasă. Pe ea o simpatiza Shuggie cel mai mult.

Shuggie s-a așezat aproape de ele și a prins sfârșitul epopeii ultimei cuceriri a lui Jackie. Garantat, femeile erau întotdeauna puse pe flecăreală afabilă. În două rânduri deja, îl luaseră cu ele la seara de bingo și, în timp ce ele beau și râdeau în hohote, ședea între ele ca un adolescent în care nu puteai avea încredere să-l lași singur acasă. Îi plăcea felul în care ședeau laolaltă nestingherite. Cum trupurile lor corpolente îl împresurau, iar moliciunea cărnii lor îi presa coapsa. Îi plăcea cum îl necăjeau și, cu toate că el protesta, cum îi dădeau părul din ochi și își umezeau degetul mare cu limba ca să-l șteargă la gură. Din punctul de vedere al femeilor, Shuggie furniza o formă oarecare de atenție masculină, și nu conta că are doar șaisprezece ani și trei luni. Pe sub mesele de bingo de la La Scala, fiecare în parte încercase cel puțin o dată să se atingă în treacăt de scula lui. Atingerile erau prea stăruitoare, prea minuțioase ca să fie pur întâmplătoare. Pentru Ena cea-fără-sprâncene, treaba asta se putea transforma într-o adevărată cruciadă, aproape. Cu cât se pilea mai tare, cu atât devenea mai nerușinată. De fiecare dată când își hârșâia în treacăt încheieturile degetelor încărcate de inele, își prindea limba umflată între dinți și își pironea privirea sfredelitoare pe fața lui întoarsă din profil. Când, în fine, Shuggie se înroșea de la stânjeneală, ea țâțâia din buze, iar Jackie împingea două bancnote de o liră de-a curmezișul mesei în direcția Norei, care jubila, triumfătoare. Era o dezamăgire, fără discuție, însă, pe măsură ce continuau să se trotileze, ajungeau la concluzia că nu fusese propriu-zis un refuz. Ceva la băiatul ăsta era anapoda și măcar îl puteau compătimi.

_______________________

Shuggie ședea pe întuneric, trăgând cu urechea la sforăiturile neregulate care răzbăteau prin pereții camerei închiriate. Se căznea, fără succes, să nu se gândească la bărbații singuratici care nu aveau pe nimeni. Răcoarea dimineții îi albăstrise coapsele dezgolite, așa încât s-a înfășurat cu un prosop subțire și s-a apucat să-l molfăie neliniștit de la un colț. Felul în care frotirul scârțâia între dinți îl calma. Și-a înșirat ce i-a mai rămas din leafa de la supermarket pe marginea mesei. A ordonat monedele, întâi în funcție de valoare, apoi în funcție de ștanță și de luciu.

Shuggie îl auzea pe bărbatul rumen la față care locuia perete în perete cu el cum se trezește la viață, scârțâind din toate încheieturile. În patul lui îngust, s-a scărpinat zgomotos și, oftând, s-a rugat să aibă voința de a se ridica în picioare. Picioarele i-au aterizat cu o bufnitură pe dușumea, ca niște sacoșe pline de carne de la măcelărie, și, după zgomotele pe care le scotea, părea că face eforturi mari ca să-și târșâie picioarele prin încăperea înghesuită până la ușă. Și-a făcut de lucru cu încuietorile știute și a ieșit pe coridorul veșnic cufundat în beznă.