Maddalenei, din nou

Și Silviei Missiroli

Iată cum ştim că suntem vii: greşind.1

Philip Roth

---

— Soţia ta m-a urmărit.

— Soţia mea.

— Până aici.

Sofia l-a ţintuit cu privirea.

— Domnule profesor?

El se uita spre intrarea în sala de curs.

— Cred că e în curte.

Carlo Pentecoste s-a dus la fereastră şi a recunoscut-o pe Margherita după pardesiul de culoarea rubinului pe care începea să-l poarte din a doua zi de primăvară. Se aşezase pe zidul scund picior peste picior şi citea o carte, tot Némirovsky, cu mâna liberă păzind rucsacul. Era sfârşit de martie şi o ceaţă deasă neprevăzută traversa oraşul Milano.

Carlo s-a întors spre studenţi. Sofia se aranja în rândul al doilea şi scosese carneţelul şi migdalele. Faţa ei mică şi mişcările ce-i îmblânzeau şoldurile, atât de neaşteptate, o făceau să arate mai tânără de douăzeci și doi de ani, cât avea. L-a privit, era neliniştită de când rectorul îi convocase pentru că fuseseră surprinşi de o boboacă de anul întâi în baia de la parter: el deasupra ei, mâinile care-i mângâiau gâtul sau ceva de felul ăsta, dat fiind că versiunea boboacei fusese una, o alta, nenumărate, toate întărind zvonul că profesorul Pentecoste şi o studentă de-ale lui avuseseră o întâlnire de natură ambiguă.

N-a început lecţia, şi-a pus haina şi a ieşit din sală, a coborât scările, a încetinit pasul în hol şi s-a răsucit spre baie. Ca să lămurească situaţia, se întorsese acolo cu un coleg, apoi cu rectorul. Şi pentru fiecare reconstituise scena a ceea ce numea o neînţelegere: intrase în toaleta bărbaţilor, făcuse pipi, ieşise în spaţiul comun, se spălase pe mâini, pe faţă, se ştersese, auzise bufnitura din toaleta femeilor, observase că uşa era întredeschisă şi o găsise pe studenta lui Sofia Casadei aproape leşinată — ce înţelegea prin „aproape“? Se aplecase peste ea şi o strigase pe nume de mai multe ori, ajutând-o să se ridice în capul oaselor şi apoi în picioare — rectorului îi arătase cum —, ţinând-o o clipă sprijinită în colţ. Nu durase mai mult de câteva minute, apoi fata îşi revenise şi el o însoţise să-şi dea cu apă pe faţă: nu remarcase deloc prezenţa boboacei de anul întâi.

S-a oprit brusc înainte să se îndrepte spre soţia lui şi a verificat mobilul: Margherita nu-l anunţase că o să treacă pe acolo. A continuat în direcţia curţii, ea citea încă, aşezată pe zidul scund.

— Pardesiul tău e inconfundabil, i-a spus arătându-i fereastra sălii de curs.

— Îmi odihnesc tendonul. Aş fi urcat acum. L-ai uitat, a spus întinzându-i un flacon.

Apoi a închis cartea şi s-a ridicat în picioare.

— Ai venit până aici pentru un antihistaminic.

— Mi-a ajuns să te tot văd simţindu-te rău săptămâna trecută.

— Nu vreau să-ţi oboseşti piciorul.

— Am venit cu metroul, a zis aranjându-i gulerul hainei. Dacă aş fi în locul tău, azi aş ţine lecţia afară, ceaţa are farmecul ei.

— Îşi pierd atenţia, a spus punându-i o mână în partea de jos a spatelui, ca atunci când s-au cunoscut, la sora lui, la cină.

Şanţul din zona muşchilor lombari îi spusese că are corpul antrenat.

— Vrei să urci? Trebuie să încep.

Margheritei îi plăceau mâinile lui, care nu erau mâini de profesor. L-a lăsat s-o ajute să-şi pună rucsacul, apoi l-a condus la intrare.

— Ai venit într-adevăr până aici pentru asta.

— Am venit pentru că am venit, i-a arătat ea ceasul şi l-a invitat să se grăbească, el i-a zâmbit şi a plecat.

Cum l-a văzut dispărând dincolo de scară, Margherita s-a sprijinit de uşa de sticlă şi a lăsat capul în jos. De ce nu avusese curajul să-l însoţească în sala de curs? De ce nu avusese sânge în ea, cum spunea mama ei, să traverseze vestibulul şi să se îndrepte spre baia aceea? Şi acum de ce tremura? S-a îndepărtat încet, îşi dorea să se oprească, dar s-a forţat să ajungă în stradă, a trecut de grilaj şi s-a încheiat la pardesiu. S-a oprit brusc şi a închis ochii, căutând înăuntrul ei un punct de sprijin pentru a stăvili mâhnirea: s-a gândit la cele cincizeci de minute care aveau să vină peste puţin timp şi care o făceau să se simtă diferită. Diferită, ademenită. Le nota în agendă cu formularea concisă Fizioterapie, care însemna şi aventură. Asta simţea şi, în timp ce lăsa în urmă universitatea şi pornea spre staţia de taxi, a păstrat senzaţia ca pe un antidot la sentimentul de nesiguranţă. Piciorul o durea de când se trezise. Un chin care pornea din zona pubisului şi cobora până la genunchi, apărut cu trei luni în urmă după o alergare pe bandă în sala de sport. De atunci se gândea la detalii care o întristau: tocurile înlocuite cu pantofi ortopedici, renunţarea la evaluat imobile fără ascensoare, să nu poată alerga după un copil.

A scos telefonul şi a văzut un mesaj de la proprietara din Corso Concordia — Am semnat, dragă Margherita. Acum ţine de voi — şi unul de la un coleg: agenţia primise cheile ca să iniţieze vânzarea. Era un apel de la mama ei. L-a ignorat şi a rămas cu mobilul în mână, a reuşit să nu atingă Facebook-ul. De fiecare dată când deschidea profilul Sofiei Casadei îi veneau idei ciudate, cafeneaua în care lucra, barul unde lua micul dejun, cartierul în care stătea, să se apropie de acele locuri. A ajuns la şirul de taxiuri, a dat adresa centrului FisioLab, strada Cappuccini 6, s-a relaxat pe banchetă, închizând ochii. Taximetristul a propus un traseu mai lung, erau lucrări în curs pe inelul principal de circulaţie, ea a spus că era în regulă şi nu s-a mai gândit la nimic. Din când în când se uita pe geam, Milano, agitaţia de pe trotuare şi portarii în faţa clădirilor. Apoi şi-a adus aminte de mama ei, a sunat-o şi a auzit că-i răspunde la primul ţârâit:

— Mamă.

— Mă pregăteam să-l sun pe instalator.

— Ce s-a întâmplat?

— Rahatul — a făcut o pauză să-şi tragă răsuflarea —, rahatul ăla de centrală.

— Bună ziua.

— Întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc aşa, dar tatăl tău susţinea că gura unei femei nu trebuie să fie spurcată, a spus după care a amuţit. Oricum, te-am căutat să te întreb de casa de pe Corso Concordia.

— Mi-au scris chiar acum.

— Nu mai spune!

— Nu are ascensor, dar e interesantă. Îl trimit pe Carlo s-o vadă înainte s-o afişez la agenţie.

— Şi piciorul?

— Tu ce faci dacă ai o bănuială?

— Te doare, ştiam eu.

— Ce faci?

— Ce fel de bănuială?

— O bănuială.

— O bănuială e o dovadă.

— Mamă, nu suntem la emisiunea Un giorno in pretura2.

— Asta e viaţa, scumpa mea. Vrei să-mi spui la ce te referi? a adăugat după o clipă de ezitare.

— Am ajuns, trebuie să închid.

— Fata mea, a spus dregându-şi glasul, vei putea să lămureşti toate bănuielile tale mâine, la întâlnirea aceea.

— Of, Doamne!

Mama ei a pufnit.

— Sunt luni de zile de când vrei să mergi, şi eu am făcut pe dracu-n patru să ţi-o aranjez: zece şi jumătate, strada Vigevano 18, interfon F.

— Adu-mi aminte de ce m-am lăsat convinsă.

— Pentru că se ducea acolo Dino Buzzati. Notează-ţi asta pe dosul palmei.

— Iar tu notează-ţi ziua de naştere a soacrei mele.

— Nu vin.

— Oh, ba da, vii.

— Oh, ba nu. Dar tu treci pe la mama ta într-una din zile, doar dacă vrei.

Mama ei îşi înmormântase soţul şi rămăsese trează trei zile, aşezată în fotoliul unde el citea ziarul duminică dimineaţa. În cele din urmă spusese Acum pentru cine o să gătesc, şi o vreme nu mai voise să vorbească despre bărbatul acela care le obişnuise cu anumite ritualuri, cu micile târguri de flecuşteţe, cu Tex Willer, cu sobrietatea. Fusese un bărbat al tăcerilor, ea şi mama ei fuseseră nevoite să inventeze zgomote ca să nu simtă despărţirea de el. Să se ciondănească, să-şi telefoneze, să fie exuberante.

A plătit taxiul şi a coborât în faţa centrului FisioLab. Se simţea înfierbântată, dar ştia că era nerăbdare. A deschis rucsacul şi a verificat costumul de baie, gelul de duş, prosopul, pieptănul. S-a prezentat la recepţie şi s-a dus la vestiar, şi-a pus costumul pe sub pantalonii scurţi — îl cumpărase după ce înţelesese genul de terapie la care ar fi trebuit să se supună —, şi-a strâns părul, şi-a luat telefonul şi căştile şi a pornit cu bănuiala că la salon cosmeticiana făcuse o treabă de mântuială. A luat sticla de apă pe care centrul o oferea clienţilor şi a intrat în sala de gimnastică recuperatorie. Andrea era punctual şi a fost şi în ziua aceea. I-a strâns mâna şi a întrebat-o cum evolua durerea, ea răspundea ca de obicei „Cu intermitenţe“ şi se abandona sunetului separeului închis cu o lovitură seacă, obişnuindu-se să împartă colţişorul acela cu un tânăr de douăzeci şi şase de ani serios, care încerca să-i reducă o inflamaţie aproape cronică. A invitat-o să se întindă, ea şi-a atins în treacăt elasticul de la pantalonii scurţi şi l-a privit, el a aprobat şi ea i-a dat jos. Tânărul a luat aparatul şi l-a aşezat pe interiorul coapsei ei, a urcat spre partea inghinală, a insistat asupra pubisului cu o presiune adecvată. Când se întâmpla, Margherita se concentra pe o margine a separeului impunându-şi o respiraţie lentă. Încălzirea aceea — cum îi spunea el — dura zece minute, timp în care ea se străduia să se lupte cu stânjeneala. Apoi i se abandona. O convingeau fermitatea lui Andrea, înţelepciunea degetelor, ochii plecaţi.