În memoria lui Anne și a lui Atika,

a căror libertate nu încetează să mă inspire.

Mamei mele adorate.

Blestemul acestui cuvânt: metisaj,

să-l marcăm în pagină cu litere de-o șchioapă.

Édouard Glissant,

L’intention poétique

I

Când a vizitat pentru prima oară ferma, Mathilde și-a zis: „E prea departe“. O asemenea izolare o neliniștea. Pe vremea aceea, în 1947, nu aveau mașină și străbătuseră cei optzeci și cinci de kilometri care-i despărțeau de Meknès cu o teleguţă veche mânată de un țigan. Amin nu lua în seamă disconfortul pricinuit de bancheta de lemn și nici praful care-o făcea pe nevastă-sa să tușească. N-avea ochi decât pentru peisaj și se arăta nerăbdător să ajungă pe pământurile pe care i le dăduse în grijă tatăl său.

În 1935, după ani de trudă ca traducător în armata colonială, Kadour Belhaj cumpărase acele hectare de pământ pline de bolovani. Îi mărturisise fiului său că năzuia să facă din ele o exploatație agricolă prosperă care să poată hrăni generații întregi de copii ai neamului Belhaj. Își amintea de privirea tatălui său, de vocea lui neșovăielnică atunci când își prezenta proiectele pentru fermă. Pogoane de vie, îi explicase el, și hectare întregi destinate cerealelor. Pe partea cea mai însorită a colinei ar trebui construită o casă, încon­jurată de pomi și de câteva rânduri de migdali. Kadour se simțea mândru că acest pământ era al lui. „Pământul nostru!“ Nu rostea aceste cuvinte precum naționaliștii ori coloniștii, în numele unor principii morale sau al unui ideal, ci în calitate de proprietar fericit că se află în dreptul lui. Bătrânul Belhaj voia să fie înmormântat aici și tot aici să fie îngropați și copiii lui, voia să fie hrănit de acest pământ și tot aici să-și aibă ultima locuință. Dar a murit în 1939, când fiul lui se înrolase în regimentul spahiilor și purta cu mândrie burnuzul și șalvarii. Înainte să plece pe front, Amin, fiul cel mare și, de-acum, capul familiei, i-a închiriat domeniul unui francez originar din Algeria.

Când Mathilde l-a întrebat din ce pricină murise socrul ei, pe care nu-l cunoscuse, Amin și-a atins pântecul și a clătinat din cap în tăcere. După o vreme, Mathilde a aflat ce se întâmplase. Întors de la Verdun, Kadour Belhaj începuse să sufere de dureri cronice de stomac, și niciun tămăduitor marocan sau european nu izbutise să-l însănătoșească. El, care se fălea că e un om cu capul pe umeri, care era mândru de educația primită și de talentul pentru limbile străine, se târâse, rușinat și deznădăjduit, la subsolul unde locuia o chouafa1. Vrăjitoarea încercase să-l convingă că i se făcuseră farmece, că cineva îi dorea răul și că durerea era pricinuită de un vrăjmaș de temut. Îi dăduse o hârtie împăturită în patru, în care se afla pudră galbenă de șofran. Chiar în seara aceea, băuse leacul dizolvat în apă și murise după câteva ceasuri, în chinuri groaznice. Celor din familie nu le plăcea să pomenească întâmplarea. Le era rușine de credulitatea tatălui și de împrejurările decesului, fiindcă venerabilul ofițer se scăpase pe el în curtea inte­rioară a casei, iar djellaba2 lui cea albă fusese toată mânjită cu scârnă.

În ziua aceea de aprilie a anului 1947, Amin i-a zâmbit Mathildei și l-a zorit pe vizitiu, care-și freca picioarele goale și murdare unul de altul. Țăranul și-a biciuit catârul cu mai multă râvnă și Mathilde a tresărit. Violența țiganului o revolta. Pocnea din limbă, „Ra!“, și plesnea cu biciul crupa scheletică a dobitocului. Era primăvară și Mathilde era însărcinată în două luni. Câmpurile erau smălțate cu gălbenele, nalbe și otrățel. Un vânt răcoros legăna tulpinile de floarea-soarelui. De o parte și de alta a drumului se aflau proprietăți ale coloniștilor francezi, stabiliți aici cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă și ale căror plantații înaintau lin până spre zare. Cei mai mulți veneau din Algeria, iar autoritățile le oferiseră cele mai bune pământuri și cele mai întinse tarlale. Amin și-a lungit un braț și și-a pus cealaltă mână streașină la ochi ca să se ferească de soarele amiezii și să contemple uriașa întindere care i se oferea privirii. I-a arătat apoi nevestei cu degetul un șir de chiparoși care împrejmuia domeniul lui Roger Mariani, care făcuse avere din vin și din creșterea porcilor. Din drum nu se puteau vedea nici casa stăpânului, nici terenurile cu viță-de-vie. Dar Mathildei nu-i venea greu să-și închipuie avuția acestui om de la țară, avuție care o umplea de speranță și în privința propriului ei viitor. Priveliștea, de o frumusețe senină, îi amintea de o gravură agățată deasupra pianului, în casa profesorului ei de muzică din Mulhouse. Și-a adus aminte de lămuririle acestuia: „E în Toscana, domnișoară. Poate că într-o bună zi o să ajungeți în Italia“.

Catârul s-a oprit și a început să pască iarba care creștea pe marginea drumului. N-avea deloc chef să urce povârnișul din față, acoperit cu pietroaie albe. Scos din fire, vizitiul s-a ridicat în picioare și a început să împroaște dobitocul cu ocări și lovituri. Mathilde a simțit cum îi dau lacrimile. A încercat să se stăpânească și s-a lipit de bărbatu-său, care a socotit deplasată pornirea ei de duioșie.

— Ce-ai pățit? a întrebat-o Amin.

— Spune-i să nu mai lovească bietul catâr.

Mathilde și-a pus mâna pe umărul țiganului și s-a uitat la el ca un copil care încearcă să domolească un părinte furios. Dar vizitiul s-a întărâtat. A scuipat pe jos, și-a ridicat mâna și i-a spus:

— Ți-o fi și ție de bici?

Dispoziția oamenilor s-a schimbat și, odată cu ea, și peisajul. Au ajuns pe vârful unei coline cu coastele pleşuve. Fără flori, fără chiparoşi, doar câţiva măslini care supravieţuiau printre pietre. Colina răspândea o senzaţie de dezolare. Nu mai suntem în Toscana, s-a gândit Mathilde, ci în Far West. Au coborât din brişcă şi au mers până la o micuţă clădire albă şi lipsită de farmec, al cărei acoperiş era făcut dintr-o simplă bucată de tablă. Nu era o casă, ci o înşiruire rudimentară de cămăruţe, întunecoase şi umede. Singura fereastră, cocoţată foarte sus ca să stăvilească invaziile de dăunători, lăsa să pătrundă o lumină slabă. Pe pereţi, Mathilde a observat câteva aureole mari şi verzui pricinuite de ultimele ploi. Fostul locatar locuia singur; soţia lui se întorsese la Nîmes după pierderea unui copil, iar el nu se gândise să transforme clădirea într-un loc primitor, capabil să adăpostească o familie. În ciuda aerului destul de cald, Mathilde se simţea îngheţată. Proiectele pe care i le prezenta Amin o umpleau de nelinişte.

*

Aceeaşi tulburare o cuprinsese atunci când a aterizat la Rabat, pe 1 martie 1946. În ciuda cerului incredibil de albastru, în ciuda bucuriei de a-şi regăsi soţul şi a mândriei de a-şi fi păcălit soarta, îi fusese frică. Călătorise vreme de două zile. De la Strasbourg la Paris, de la Paris la Marsilia şi apoi de la Marsilia la Alger, unde se îmbarcase într-un Junkers vechi şi crezuse că o să moară. Aşezată pe o banchetă incomodă, printre bărbaţi cu privirile obosite de atâţia ani de război, şi-a stăpânit cu greu ţipetele. În timpul zborului a plâns, a vomitat, s-a rugat la Dumnezeu. În gură i se amestecaseră gustul de fiere şi cel de sare. Era tristă nu atât la gândul că va muri deasupra Africii, cât la acela că va apărea, pe cheiul unde o aştepta bărbatul vieţii ei, într-o rochie boţită şi mânjită de vomă. În cele din urmă a aterizat bine-sănătoasă, iar Amin era acolo, mai arătos ca niciodată, sub un cer de un albastru atât de intens, încât ai fi zis că fusese primenit cu toate apele lumii. Soţul ei a sărutat-o pe obraji, cu ochii ţintă la privirile celorlalţi pasageri. A apucat-o de braţ într-un fel deopotrivă senzual şi ameninţător. Părea că vrea să o controleze.

Au luat un taxi, iar Mathilde s-a lipit de trupul lui Amin pe care-l simţea, în sfârşit, încordat de dorinţă, înfometat după ea.

— O să dormim la hotel astă-seară, a anunţat el special pentru şofer — şi, vrând parcă să-şi dovedească moralitatea, a adăugat: E soţia mea. Tocmai ne-am reîntâlnit.

Rabat era un orăşel alb şi solar, a cărui eleganţă a surprins-o pe Mathilde. A contemplat cu încântare faţadele în stil art deco ale clădirilor din centru şi şi-a lipit nasul de geamul maşinii ca să vadă mai bine femeile frumoase care coborau pe bulevardul Lyautey, cu mânuşile asortate la pălărie şi la pantofi. Pretutindeni lucrări, imobile în construcţie, în faţa cărora bărbaţi rufoşi veneau în căutare de muncă. Acolo, două măicuţe mergeau alături de două ţărănci, care cărau nişte legături de vreascuri în spate. O fetiţă, tunsă băieţeşte, râdea de pe spinarea unui măgar de care trăgea un bărbat negru. Pentru prima oară în viaţa ei, Mathilde respira vântul sărat al Africii. Lumina a slăbit, devenind mai roz şi mai catifelată. Îi era somn şi se pregătea să-şi lase capul pe umărul soţului ei, când acesta i-a dat de veste că ajunseseră.

N-au ieşit din cameră vreme de două zile. Ea, care era atât de interesată de ceilalţi şi de lumea de afară, a refuzat să deschidă obloanele. Nu se mai sătura de mâinile lui Amin, de gura lui, de mirosul pielii sale, care, acum îşi dădea seama, păstra ceva din aerul acestor ţinuturi. Amin o fermeca de-a dreptul, aşa că îl ruga să rămână în ea cât mai mult cu putinţă, chiar şi în somn, chiar şi atunci când stăteau de vorbă.

Mama Mathildei spunea că suferinţa şi ruşinea sunt cele care trezesc la viaţă amintirea condiţiei noastre de animale. Dar niciodată nu-i pomenise de această plăcere. În timpul războiului, în serile apăsătoare şi triste, Mathilde îşi oferea singură momente de extaz în patul îngheţat din camera ei, de la etaj.