Și mă văd uitându-mă la tabloul cu cele două linii, una violet și una maro, încrucișându-se la mijloc, un tablou pe lățime, și văd că am pictat cele două linii încet, în culori groase pe bază de ulei, care au curs, iar în punctul unde liniile se întâlnesc, culorile se amestecă atât de frumos și curg în jos și mă gândesc că ăsta nu e încă un tablou, dar e deja un tablou, cumva, totuși, e terminat, nu mai e nimic de adăugat, mă gândesc și îl dau la o parte, nu mai vreau să-l văd pe șevalet, nu mai vreau să-l privesc, îmi zic și mă gândesc că azi e luni și că trebuie să pun tabloul lângă celelalte la care încă lucrez și care nu sunt gata, cele care stau stivuite între ușa camerei și ușa holului, sub cuierul unde stă agățată geanta de piele maro în care îmi țin caietul de schițe și creionul, apoi privesc spre cele două stive de tablouri finalizate care se sprijină de peretele de lângă ușa bucătăriei, am deja zece tablouri mari terminate și încă vreo patru-cinci de dimensiuni mici, ceva de genul, în total sunt paisprezece tablouri așezate pe două rânduri lângă ușa bucătăriei, căci în curând o să am o expoziție, cele mai multe dintre ele sunt pătrate, cum s-ar zice, dar uneori mai pictez și tablouri lungi și înguste, și tabloul cu cele două linii care se încrucișează e tot pătrat, cumva, dar pe ăsta nu vreau să-l includ în următoarea expoziție, fiindcă nu-mi place deloc, de fapt, și poate nici măcar nu e un tablou în toată regula, ci doar două linii, sau poate vreau să-l păstrez pentru mine și să nu-l vând? există tablouri pe care le vreau pentru mine și pe care nu le vând, și poate că ăsta e unul dintre ele, cu toate că poate nu-mi place deloc, în definitiv, cu toate că se poate spune că e un tablou nereușit, poate vreau să-l păstrez și să nu-l vând, fără să știu de ce vreau să-l țin, împreună cu alte câteva pe care le țin într-o cămară din pod și de care nu vreau să mă despart, sau poate, poate vrea Åsleik tabloul? să i-l dăruiască Surorii de Crăciun? căci în fiecare an, în timpul Adventului, îi fac cadou câte un tablou pe care i-l dăruiește apoi Surorii lui, iar el îmi dă carne și pește și lemne de foc și alte lucruri, și, da, să nu uit că îmi curăță zăpada de pe alee în timpul iernii, cum obișnuiește Åsleik să zică, da, face și asta și, când îi zic cu cât se vinde un asemenea tablou în Bjørgvin1, Åsleik zice că pentru el e de neînțeles că oamenii ar da atâția bani pe un tablou, cei care plătesc trebuie să aibă o groază de bani, zice, la care eu zic că înțeleg de ce i se par o grămadă, fiindcă și mie mi se par o grămadă, la care Åsleik zice că, dacă așa stau lucrurile, el iese bine din afacerea asta, și în orice caz îi face Surorii lui cadouri mult prea scumpe în fiecare an, zice el, la care eu încuviințez, apoi tăcem amândoi și eu zic că trebuie să-i dau câțiva bani pentru costițele de miel și pastrama de vită și peștele uscat și lemnele de foc și pentru curățat aleea de zăpadă, și poate să-i dau și o plasă de cumpărături de când am fost la Bjørgvin să fac cumpărături pentru mine, zic, și el acceptă cu oarecare jenă, zicând că, da, așa se cade, zice, și mă gândesc că poate n-ar fi trebuit să-i spun de bani, fiindcă Åsleik nu vrea să primească bani sau alte lucruri, dar când mă gândesc că am destul cât să mă descurc, iar el e sărac lipit, îi întind rapid și discret câteva bancnote, apoi ne prefacem amândoi că nu s-a întâmplat, și e la fel și când mă duc la Bjørgvin, întotdeauna îi cumpăr câte ceva și lui, mă gândesc, fiindcă dacă eu câștig puțin, ei bine, el nu câștigă aproape nimic în comparație cu ce câștig eu, îmi zic și mă uit la stivele de tablouri terminate sprijinite de perete, cu pânzele întinse în niște rame pe care le-am făcut cu mâna mea și pe spatele fiecăreia am scris titlul cu pensula folosind vopsea neagră și groasă, tabloul de la capătul teancului la care mă uit se numește Și valurile lovesc ceva, da, titlurile sunt importante pentru mine, fac cumva parte din tablou și mereu le scriu cu vopsea neagră în ulei pe cadrul de lemn, ramele mi le meșteresc singur, așa am făcut mereu și-o s-o fac cât timp voi picta, îmi zic, și mi se pare că, de fapt, sunt prea multe tablouri pentru o expoziție, dar o să le iau pe toate cu mine la Galeria Beyer și atunci Beyer o să pună câteva deoparte într-o cameră alăturată galeriei, la Bancă, așa cum a botezat încăperea unde depozitează tablourile care nu sunt incluse în expoziție, îmi amintesc și mă duc să privesc din nou tabloul cu cele două linii care se încrucișează, ambele sunt tușe groase, impasto, cum li se zice, și vopseaua în ulei a curs puțin, iar în locul unde cele două linii se întâlnesc s-a creat o culoare atât de neobișnuită, o culoare superbă și fără nume, cum sunt adesea culorile, fiindcă bineînțeles că nu există un nume pentru nenumăratele culori care există, mă gândesc și mă îndepărtez la câțiva metri de tablou și mă opresc și-l privesc și sting apoi lumina și stau și privesc tabloul pe întuneric, fiindcă e întuneric afară, în perioada asta a anului e întuneric sau aproape întuneric toată ziua, îmi zic și mă uit la tablou în timp ce ochii mi se obișnuiesc cu întunericul și disting liniile, le văd încrucișându-se și văd cât de multă lumină e de fapt în tablou, da, multă lumină imperceptibilă, așa că, da, e de fapt un tablou frumos, totuși, poate, mă gândesc și nu mai vreau să-l privesc, îmi zic, dar stau în continuare și mă uit la el, și gata, trebuie să termin, îmi zic, așa că mă întorc spre masa rotundă de lângă geam, în jurul mesei sunt două scaune, iar pe unul dintre ele, cel din stânga, pe el ședeam și continui să șed, iar pe cel din dreapta obișnuia să stea Ales cât trăia, dar a murit mult prea tânără și nu vreau să mă gândesc la asta, și sora mea Alida, și ea a murit mult prea tânără și nu vreau să mă gândesc la asta, îmi zic și mă văd stând din nou în scaunul meu și privind într-un punct fix spre Marea Sygne, spre reperul meu, acolo unde ajunge vârful pinilor care îmi cresc sub fereastră, în pătratul din mijloc al ferestrei, în partea dreaptă, pentru că ferestrele sunt împărțite în două laturi identice, iar fiecare dintre ele e împărțită în trei ochiuri dispuse vertical, iar în ochiul din mijloc al laturii drepte se văd vârfurile pinilor și mă uit la pini și în linia mea de ochire apar valurile mării în întuneric și mă văd așezat acolo privind valurile și mă văd mergând spre mașina parcată în fața Galeriei Beyer, îmbrăcat în paltonul meu negru și cu geanta mea de piele maro pe umăr, tocmai am fost la Cafenea, dar azi n-am prea avut poftă de mâncare, așa că nu am mâncat de seară, cum n-am mâncat de atâtea ori, ci mi-am comandat doar un sandviș cu carne de vită2 și ceapă și deja e târziu și am făcut toate cumpărăturile necesare din Bjørgvin și e timpul să mă întorc la Dylgja, e totuși destul de mult de condus înapoi, îmi zic și mă așez la volan și-mi pun geanta pe scaunul din dreapta și pornesc mașina și plec din Bjørgvin pe drumul pe care Beyer m-a învățat cândva să conduc, pentru că el m-a învățat să intru și să ies din Bjørgvin, să-mi conduc mașina spre Galeria Beyer dintr-o direcție și să plec de acolo pe același drum în direcția opusă, îmi zic și plec din Bjørgvin și cad în moleșeala plăcută pe care ți-o dă condusul și-mi dau seama c-o să trec imediat pe lângă blocul lui Asle, cel din Skutevika3, care se află chiar lângă mare și în fața căruia a fost construit un mic debarcader, îmi zic și îl văd pe Asle stând pe canapea și tremurând, tot corpul îi tremură și Asle își dorește să-l lase tremuratul odată și-și amintește că ieri seară a adormit direct pe canapea fără să mai aibă puterea să se ridice, să se dezbrace și să se bage în pat sau să-și scoată câinele, pe Brage, la plimbare, așa că probabil are nevoie urgent afară să-și facă nevoile, își zice, dar acum trebuie să se oprească din tremurat, tremură din tot corpul, și nu numai mâinile, își dă seama și trebuie să se ridice și să meargă la bucătărie și să bea niște tărie să scape de tremurat, fiindcă ieri nici măcar nu s-a dezbrăcat ca să se culce, nu, numai s-a întins pe canapea și a adormit buștean așteptând să-i treacă beția, iar acum zace doar privind în gol în timp ce corpul îi tremură încontinuu, și totul e, totul e ce? gol? absent? îndepărtat? da, da, poate, da, îndepărtat, poate, își zice, iar acum trebuie să bea puțină tărie ca să nu mai tremure așa rău, își zice, apoi, apoi o să meargă și-o să iasă pe mare, da, singurul lucru pe care și-l dorește, singurul lucru pe care îl vrea e să plece, să dispară cum a dispărut, pe când era abia o fetiță, Alida, și zăcea moartă în pat, Sora mea, și cum a dispărut băiatul din vecini, pe care-l chema Bård și care a căzut din barca lui taică-său în mare și nu știa să înoate și n-a reușit să urce la loc și nici să ajungă la mal, își zice că trebuie să se scoale, să meargă la bucătărie și să-și toarne un pahar zdravăn de tărie să scape puțin de tremur, apoi să umble prin toate camerele și să stingă luminile, prin toată casa trebuie să umble să verifice că-i totul în regulă, apoi să iasă din casă, să încuie ușa și apoi să coboare la mare și să iasă pe mare, să tot meargă în larg, e un gând pe care-l întoarce pe toate părțile, e singurul gând pe care reușește să-l formuleze, gândul că va ieși pe mare și va dispărea în mare, în nimicul valurilor, iar gândul i se învârte în cercuri în cap, nu se lasă dus, ci continuă să revină, fiindcă numai gândul ăsta, acest singur gând e palpabil, tot restul e distanță goală, prezență goală, pentru că nimic nu e gol, dar cu toate astea e gol acolo în întunecimile lui, și toate gândurile pe care se chinuie să le gândească nu reușește să le gândească, sunt mult prea grele, chiar și gândul de a ridica un braț e prea greu, și observă că tremură, tremură chiar dacă nu se mișcă deloc, și de ce nu poate suporta gândul de a se ridica de acolo? de a ridica un braț? și de ce singurul gând pe care îl poate gândi e acela de a ieși pe mare? vrea să bea cât să-i dispară tremurul, apoi să stingă luminile din casă, eventual să facă puțină ordine, dacă e nevoie, fiindcă totul trebuie să rămână în ordine în urma lui, apoi se gândește că poate ar trebui să-i scrie Băiețelului, indiferent cât de mare a crescut, da, e mare de mult și locuiește în Oslo, sau poate ar trebui mai degrabă să-l sune? deși niciunuia nu-i face plăcere să vorbească la telefon, își zice, sau poate să-i scrie o scrisoare lui Liv, cu care a fost căsătorit mai mulți ani, dar a trecut atâta de când au divorțat, încât între ei n-a mai rămas urmă de ranchiună și nu poate dispărea fără să-și ia rămas-bun de la cineva, pur și simplu nu se face, dar cealaltă femeie cu care a fost căsătorit, Siv, la ea nici măcar nu îndrăznește să se gândească, ea doar i-a luat pe Fiu și pe Fiică și l-a părăsit, a dispărut pur și simplu, da, nici nu-i trecuse prin minte vreodată c-ar putea divorța când ea i-a spus că s-a umplut paharul, așa că i-a luat pe Fiu și pe Fiică și l-a părăsit, deja găsise un loc unde să stea, îi spusese, iar el nu și-a dat seama de nimic, își amintește, apoi Fiul și Fiica l-au vizitat un weekend din două, își amintește, dar apoi Siv și-a găsit pe altul și i-a luat cu ea pe Fiu și pe Fiică și s-au mutat cu toții pe undeva prin Trøndelag, s-a mutat cu noul ei soț acolo, luând copiii și lăsându-l singur și scriindu-i să trimită bani pentru asta și ailaltă, și el a trimis bani pentru orice i-a cerut și cât timp a avut bani de trimis, se gândește, dar de ce se gândește la asta? e numai ceva ce-a fost odată, fiindcă acum totul e rezolvat, totul e gata, toate instrumentele de pictură sunt așezate la locul lor pe masă, iar tablourile se sprijină cu fața la perete, pensulele sunt aliniate în ordinea mărimii, spălate bine cu terebentină și curate de tot, iar tuburile cu vopsea sunt și ele ordonate în funcție de câtă vopsea mai e în fiecare, fiecare capac e bine înfiletat, șevaletul e gol, totul e lună și bec, totul e la locul lui și în cea mai bună ordine, iar el doar stă și tremură gândindu-se la nimic, doar tremură și se gândește cum o să se ridice și-o să iasă încuind ușa și coborând la mare și-o să iasă pe mare, o să intre în mare, o să meargă în larg până valurile îi trec peste cap și dispare, se gândește la asta iar și iar, e tot ce există, restul e doar întuneric și nimic, ca atunci, uneori, când îl lovește dintr-odată un soi de iluminare și atunci, atunci se umple de un soi de fericire și se gândește că trebuie să existe undeva un loc gol, o lumină goală, cum ar fi ca totul să fie așa? își zice, totul să fie o lumină goală, cum ar fi să existe un asemenea loc? în toată goliciunea, în toată luminoasa lui goliciune? în nimicnicia lui? și în timp ce se gândește la un asemenea loc, care firește că nu există, cade într-un soi de somn care nu e somn, ci mai degrabă o mișcare în care nu se mișcă de fapt, cu tot tremuratul lui, ba chiar, în ciuda faptului că tremură întruna, totul e greu, dar acolo, în toată greutatea aia, se zărește lumina aia incredibil de ușoară, precum credința, își zice Asle, și îl văd în sufragerie sau atelier sau cum s-o fi chemând, zace pe o canapea în spatele căreia e fereastra care dă spre mare, și în fața canapelei e o măsuță pe care stau împrăștiate câteva caiete cu schițe și creioane, toate aliniate, e camera lui, camera lui Asle, doar atât, îmi zic, și totul în cameră e la locul lui, și sprijinit de un perete stă un tablou cu rama în afară și pânza lipită de perete și văd că Asle a pictat Întuneric luminos cu vopsea neagră pe scheletul de lemn, așa se numește tabloul, îmi zic și văd că într-un colț de cameră stau suluri de pânză, în altul se află șipci subțiri de lemn pentru rame și îl văd pe Asle zăcând pe canapea, tremurând și gândindu-se că trebuie neapărat să bea niște tărie să-i treacă tremuratul, și se ridică și se așază la loc și se gândește că are poftă să-și facă o țigară, dar tremură așa tare că nici măcar nu reușește să îndoaie foița, așa că scoate o țigară normală din pachetul de pe măsuța de cafea, o scoate din pachet și și-o pune între buze și scoate cutia de chibrituri din buzunarul pantalonilor și aprinde un chibrit și reușește cumva s-o aprindă și trage câteva fumuri zdravene și se gândește că nu va scoate țigara din gură, scrumul poate să cadă unde se nimerește, dar chiar trebuie să bea ceva, își zice tremurând încontinuu și reușind într-un final să-și pună chibriturile înapoi în buzunar și se apleacă deasupra scrumierei de pe măsuță și lasă țigara să cadă în ea și eu conduc spre nord și mă gândesc că poate n-ar fi trebuit să trec pe lângă blocul lui din Skutevika fără să-i fac o vizită, dar, dacă chiar își dorește asta cu tot dinadinsul, nu-l pot opri să iasă pe mare, să dispară în mare, dacă vrea asta cu adevărat, o s-o facă, mă gândesc în timp ce înaintez spre nord și mă văd privind tabloul cu cele două linii care se încrucișează și mă văd intrând în bucătăria casei mele vechi, fiindcă e o casă veche cu o bucătărie veche, și văd că totul e la locul lui și că blatul și masa sunt șterse, că totul strălucește de curățenie, exact așa cum trebuie, și mă văd intrând în baie, aprinzând lumina și constatând că și aici totul e ordonat și curat, exact așa cum trebuie, chiuveta e curată, vasul de toaletă e curat și el, mă văd oprindu-mă în fața oglinzii și privindu-mi părul rar și cărunt, peticele cărunte de barbă, și-mi trec mâna prin păr și trag de elasticul care-mi strânge părul într-o coadă la ceafă, lăsându-l să-mi cadă în șuvițe lungi și subțiri și albe pe umeri, pe piept, îmi trec degetele prin ele, trag părul după urechi și iau elasticul negru și-l adun la ceafă și ies apoi în hol și dau cu ochii de paltonul meu negru, de câți ani îl am? încerc să mă gândesc, nimeni nu poate spune că mi-am irosit banii pe haine, îmi zic și văd o mulțime de fulare atârnând în cuier și-mi dau seama că am multe fulare, fiindcă Ales îmi făcea adesea cadou câte un fular de Crăciun sau de ziua mea, din moment ce asta îmi doream, mă întreba ce cadou vreau și cel mai adesea răspundeam că vreau un fular, așa că asta primeam, îmi amintesc și mă întorc în sufragerie sau atelier sau cum s-o fi numind, mai degrabă amândouă odată, dar eu îi spun sufragerie și văd geanta de piele maro atârnând în cuierul de deasupra tablourilor pe care le-am pus deoparte, tablourile de care nu sunt complet mulțumit, cele care se sprijină între ușa de la cameră și ușa holului, și de fiecare dată când ies din casă iau geanta de piele maro în care țin caietul de schițe și creioanele, îmi zic și văd geanta pe scaunul din dreapta în timp ce conduc spre nord și abia aștept să ajung acasă, la casa mea veche din Dylgja, și mă văd stând și uitându-mă la masa rotundă de la fereastră și la scaunele goale din fața mesei și pe spătarul unuia dintre scaune e agățată o jachetă de catifea, aceeași pe care o port acum, și acolo, pe scaunul aflat cel mai aproape de băncuță, acolo obișnuiesc eu să stau, și pe scaunul de lângă ședea Ales, era scaunul ei, îmi amintesc și mă văd ridicându-mă la loc și privind tabloul cu cele două linii încrucișate, nu-mi face plăcere să mă uit la el, dar trebuie să o fac, îmi zic și conduc mai departe spre nord în întuneric și îl văd pe Asle stând pe canapea și privind în față și parcă privind spre nimic și tremurând, scuturându-se, da, tremură încontinuu, se scutură încontinuu, și e îmbrăcat la fel ca mine, pantaloni negri și pulovăr, și pe spătarul scaunului de lângă măsuța de cafea e agățată o jachetă neagră de catifea identică cu cea pe care o port acum și care obișnuia să atârne pe scaunul de la masa rotundă, și părul îi e cărunt și seamănă cu al meu, adunat cu un elastic negru într-o coadă la spate, și barba lui e căruntă și inegală, și eu am petice albe de barbă pe care le scurtez o dată pe săptămână, îmi zic și îl văd pe Asle zăcând pe canapea și tremurând din tot corpul, ridicând apoi o mână în față și puțin într-o parte și brațul îi tremură și îmi închipui că îi e puțin mai bine acum și că ar vrea să mănânce ceva, dar încă tremură atât de tare, încât trebuie să se ridice mai întâi și să bea ceva, își zice în timp ce zace pe canapea și mă gândesc că nu pot să-l las pe Asle singur în halul ăsta, n-ar fi trebuit să trec pur și simplu pe lângă blocul lui din Skutevika, ci ar fi trebuit să-i fac o vizită, are nevoie de mine acum, îmi zic, dar am trecut de blocul lui și n-ar fi trebuit s-o fac, poate ar trebui să întorc și s-o iau înapoi? dar mă simt atât de obosit și continui să conduc spre nord și la marginea drumului zăresc o casă vopsită în maro, foarte veche, abia mai stă în picioare, și observ cum deja i s-au dus câteva țigle, aici am trăit la un moment dat cu Ales, mă gândesc, și mi se pare că a trecut atât de mult timp de atunci, da, parcă e dintr-o altă viață, îmi zic și trec pe lângă casă și mai conduc o bucată înainte să văd refugiul și ies de pe drum și opresc mașina și stau nemișcat, stau pur și simplu în mașină fără să mă gândesc la nimic, fără să fac nimic, doar stau și mă gândesc de ce Dumnezeu am oprit mașina în refugiul ăsta? niciodată n-am oprit în el înainte, cu toate că am trecut pe lângă el de multe ori, nu, acum ar trebui să mă întorc acasă, ar fi trebuit să-l vizitez pe Asle, dar acum e prea târziu, îmi zic și continui să stau nemișcat în mașină și vreau să spun o rugăciune și mă gândesc la cei care-și spun creștini și sunt de părere, sau în orice caz erau de părere, că botezul e absolut necesar pentru mântuirea unui copil, dar susțin totodată că Dumnezeu e atotputernic, și atunci de ce mai e absolut necesar botezul? nu poate Dumnezeu să facă cum vrea? căci, dacă e atotputernic, atunci e în puterea lui să facă astfel încât unii să fie botezați și alții să rămână nebotezați, nu? și atunci e o prostie să crezi că botezul e o condiție a mântuirii, e pur și simplu trasă de păr, mă gândesc și îmi dau seama că gândul ăsta mă liniștește, prostia pe care o cred unii creștini cum că botezul e crucial pentru mântuire, ce mai e și asta, atât de stupidă e ideea, atât de vădit prostească încât nici nu e amuzantă, o prostie ca asta nu e ceva de care să râzi, și nici prostia celor care își spun creștini, prostia multora dintre ei, nu a tuturor, desigur, mă gândesc și-mi dau seama că oamenii care gândesc așa probabil nu se prea gândesc la Dumnezeu, apoi mă gândesc la Iisus, la cât de dragi îi erau copiii, la faptul că a spus că sunt ai lui Dumnezeu, că aparțin Împărăției Domnului, și e un gând frumos și adevărat, îmi zic, așa că de ce trebuie să aștepte să fie botezați, dacă tot aparțin Împărăției Domnului? mă întreb și mă gândesc că botezul, botezul copiilor, oricât de bun și frumos, e totuși făcut pentru oameni, nu pentru Dumnezeu, poate să fie sau să devină important pentru oameni sau mai degrabă pentru Biserică, da, mai mult pentru Biserică, dar sigur nu pentru Dumnezeu, fiindcă ei, copiii, adică, aparțin deja Împărăției Domnului și trebuie să devenim cu toții ca ei, ca niște copii mici, ca niște prunci, ca să fim primiți acolo, așa cum e scris în Biblie, îmi zic și îmi dau seama că e timpul să mă opresc, fiindcă am început la rândul meu să gândesc ca un prostovan, să mă gândesc la prostia altora în vreme ce gândurile meu sunt într-o dezordine totală și nimic nu mai are sens, fiindcă evident că nu trebuie să fii botezat cu apă ca să fii botezat de fapt, poți la fel de bine să te botezi în tine însuți, în acea persoană pe care o porți în tine, în acea persoană pe care o ai și pe care o reprezinți, de fapt, tu însuți, cel pe care îl ai în tine de când te-ai născut, mă gândesc, și majoritatea oamenilor, toți oamenii, atât cei care au trăit cândva, cât și cei care încă trăiesc, sunt botezați în ei înșiși, nu în apă, în vreo biserică, nu de către un preot, sunt botezați în acea persoană pe care o poartă în sine și care sunt, de fapt, ei înșiși, și poate sunt botezați și prin legătura cu alți oameni, o legătură născută din înțelegere reciprocă, da, o înțelegere ca aceea pe care ți-o oferă limba, îmi zic și mă gândesc că unii oameni se lasă botezați când sunt copii sau ca adulți, da, unii se lasă spălați de apa botezului, apă binecuvântată, mă gândesc, și asta e bine și frumos, dar cam atât, și fiecare botez în sine, eu așa cred, fiecare botez e un botez pentru toți simultan, pentru toată umanitatea, fiindcă toți oamenii sunt uniți, cei vii și cei morți deopotrivă cu cei care încă nu s-au născut și cumva nu e nicio distincție între ce face unul și ce face altul, mă gândesc, și la fel și Cristos, care a trăit, a murit și a înviat și era una cu Dumnezeu ca om, da, așa sunt toți oamenii, tocmai pentru că sunt născuți întru Cristos, fie că vor sau nu, legați de Dumnezeu prin Iisus Cristos, prin Fiul Omului, fie că sunt conștienți sau nu de asta, fie că o cred sau nu, e adevărat, fiindcă mă gândesc că și creștinismul are habar de ceva, așa că m-am convertit eu însumi la catolicism, ceva ce n-aș fi făcut niciodată dacă nu era Ales, de vreme ce nu sunt de acord cu Biserica Catolică nici măcar în principiu cu privire la botezul copiilor, dar nu am regretat niciodată că m-am convertit, chiar deloc, din moment ce credința catolică mi-a oferit atâtea, și mă consider eu însumi creștin, da, cam la fel cum mă consider comunist sau, în orice caz, socialist, și spun în fiecare zi o rugăciune cu rozariul, da, spun chiar mai multe rugăciuni în fiecare zi și merg la slujbă de câte ori pot, fiindcă și slujba are adevărul ei, la fel cum și botezul are adevărul lui, ba chiar botezul face parte din adevăr și poate să ne călăuzească înainte, ba chiar să ne călăuzească spre Dumnezeu, așa cred, sau cel puțin spre Dumnezeu cum pot eu să mi-l închipui, dar asta pot face și celelalte moduri de a gândi și de a crede în adevăr, alte căi de a te îndrepta spre Dumnezeu cu adevărat, fie că folosești Numele Lui sau ești îndeajuns de inteligent sau de timid în fața misterioasei divinități încât nu o faci, totul duce spre Dumnezeu, astfel încât toate religiile sunt una, așa mă gândesc, și asta înseamnă și că religia și arta sunt una, pentru că Biblia și liturghia sunt ficțiune și poezie și imagine, sunt literatură și teatru și pictură și conțin prin asta un adevăr, căci bineînțeles că și arta are adevărul ei, mă gândesc, dar ar trebui să nu-mi mai las gândurile să rătăcească aiurea, să nu mă pierd în gânduri neclare, nu, trebuie să pornesc mai departe spre nord și să ajung la casa din Dylgja, la bătrâna mea casă din Dylgja, nu mai trebuie să stau nemișcat în mașină și să-ngheț, trebuie să pornesc motorul și să conduc spre Dylgja, fiindcă-mi place să conduc, îmi oferă un soi de liniște, mă face să intru într-un soi de hipnoză, ba chiar îmi dă un soi de fericire, iar gândul de-a mă întoarce la Dylgja și la bătrâna mea casă îmi dă și el fericire, îmi zic, chiar dacă mă așteaptă o casă goală, acum, după ce Ales a murit, dar nu, nu e adevărat, fiindcă, chiar dacă Ales a murit acum mult timp, ea e în continuare acolo și mă gândesc că poate ar trebui să-mi iau un câine, mi-au plăcut dintotdeauna câinii, și pisicile mi-au plăcut, dar mai degrabă vreau un câine, mi se pare că prietenia cu un câine e mai trainică, m-am gândit adesea la asta, dar nu s-a nimerit niciodată să mă duc să-mi iau unul, nu știu exact de ce, poate pentru că prefer să rămân singur cu Ales? căci, chiar dacă e moartă, ea încă se află acolo, așa simt, deci poate o să iau taurul de coarne și-o să-mi iau un câine? îmi zic, dar Asle are deja un câine, a avut câine dintotdeauna și mă gândesc că n-ar fi trebuit să trec pur și simplu pe lângă blocul lui, n-ar trebui lăsat singur în halul în care e acum, atât de îngreunat, atât de copleșit de propria lui povară, de o piatră tremurătoare, o piatră care o să ajungă să-l îngroape, așa cred, așa că trebuie să întorc și să merg înapoi spre Bjørgvin, să mă întorc și să-i fac o vizită lui Asle, îmi zic, trebuie să-l ajut să iasă din el însuși, îmi zic și-l văd zăcând pe canapea și tremurând încontinuu, ar fi trebuit să mă întorc, are nevoie de mine, dar sunt atât de obosit și vreau atât de mult să ajung odată acasă, să conduc în continuare spre nord, să ajung acasă mai repede, pentru că am fost în Bjørgvin și am cumpărat pânză de la magazinul cu materiale pentru pictură și șipci pentru cadre am cumpărat de la Magazinul de bricolaj, pe lângă asta am mai cumpărat și multă mâncare și acum vreau să ajung cât mai repede acasă, la Dylgja, îmi zic, și de fapt cumpănisem dacă să rămân în Bjørgvin și să ascult slujba de seară de la Biserica Sfântul Paul, dar eram prea obosit, poate o să vin până în oraș duminica viitoare să ascult slujba de dimineață, de mult nu am mai fost la slujbă, era și timpul să stau din nou în fața altarului, și atunci o să-l pot vizita și pe Asle, mă gândesc și îl văd zăcând acolo pe canapea și tremurând încontinuu, imediat ar trebui să iasă cu câinele la plimbare, nu? îmi zic și imediat mi-l închipui pe Brage stând în dreptul ușii și așteptând să iasă și îl văd ridicându-se și mergând încet spre canapea și sărind apoi pe canapea și lăsându-se în poala lui Asle și așteptând acolo, iar acum și câinele tremură, iar Asle nu e în stare să se miște, nici măcar nu-și poate ridica brațul, nu poate spune niciun cuvânt, să scoată un singur cuvânt i s-ar părea o povară, e ca și cum ar trebui să se forțeze s-o facă, se gândește, dar acum, dintr-un motiv sau altul, gândurile nu-i mai sunt așa fixe, nu se mai învârt în cerc, acum nu, fiindcă, atunci când câinele i se lasă în poală, gândurile încep să i se pună în mișcare, își zice

Bun băiat, Brage, zice Asle

Bun, bun băiat, Brage, zice

și Asle mângâie blana câinelui cu o mână tremurătoare și i-o ciufulește și se întreabă cum a fost în stare să se gândească să dispară pe mare, cine ar mai fi avut grijă de câine atunci? chiar vrusese să lase câinele singur, se gândește și începe să tremure mai puțin, totuși tremură în continuare, corpul i se scutură, îmi zic, dar nu mai vreau să mă gândesc la Asle, nu mai vreau să-l văd în fața ochilor, cu părul lui lung și cenușiu, barba căruntă, nu mai vreau să mă gândesc la el, e doar unul dintre mulți alții ca el, e singur, e unul dintre nenumărații oameni singuri, e doar unul dintre mulți alți artiști, unul dintre mulți alți pictori, e unul dintr-o mulțime de pictori pe care aproape nimeni nu-i știe, în afară de membrii cei mai apropiați ai familiei și câțiva cunoscuți din studenție sau alți câțiva colegi, nu e mai mult sau mai puțin decât orice alt pictor, e unul dintre miile de pictori, nu mai vreau să mă gândesc la el, dar ar fi trebuit să-l vizitez, totuși, de vreme ce e singur, de vreme ce s-a sălbăticit, ar fi trebuit să-l vizitez și să-l întreb dacă nu vrea să ieșim la un pahar împreună, ar fi putut să-și comande un pahar de bere și să-l bea lângă un pahar de tărie, și eu mi-aș fi luat o ceașcă de cafea cu lapte, fiindcă nu beau bere, nu mai beau nici bere, nici vin sau tărie nu mai beau de când am devenit abstinent, asta ar fi trebuit să fac, că, dacă Asle ar fi băut ceva, totul ar fi fost mult mai ușor pentru el, ar fi încetat să tremure și s-ar fi liniștit, dacă ar fi băut ceva, greutatea care-l apasă acum ar fi dispărut, piatra ar fi devenit mai ușoară, piatra s-ar fi mișcat, poate, lăsând să intre puțină lumină și aer, ar fi trebuit să-l vizitez și să-l duc într-un loc cu alți oameni, un loc cu alți oameni care beau, un loc unde și alții caută companie și alinare sufletească, asta ar fi trebuit să fac, n-ar fi trebuit să trec pur și simplu pe lângă blocul lui, ci să opresc, să-l iau cu mine, să-l scot la viața de afară astfel încât el însuși să se trezească la viață, dar am trecut pe lângă blocul lui și am mers mai departe spre nord, ca și cum nu mi-ar fi păsat deloc de el, ca și cum aș fi vrut să scap de el cât de repede cu putință, pentru că nu am fost în stare, nu am suportat să-l văd pe Asle zăcând acolo, așa că am trecut pur și simplu pe lângă blocul lui din Skutevika, ca și cum Asle ar fi fost prea greu, ca și cum durerile sau suferințele lui, poate ăsta e cuvântul mai bun, suferința, m-au îndemnat să conduc mai departe, nu fiindcă n-aș fi vrut să-mi petrec timpul cu el, ci de ele, de durerile și suferințe lui nu voiam să mă apropii, nu, nu știu, voiam să mă îndepărtez și poate credeam că într-un fel sau altul aș putea să iau durerea lui cu mine în mașină, să o trag cu mașina în urma mea, că aș putea să-i smulg suferința dacă aș conduce destul de departe sau, în orice caz, invoc asta ca scuză fiindcă n-am oprit să-l vizitez, ci doar am condus mai departe, fiindcă, la urma urmei, de ce nu l-am vizitat? îmi era frică? nu îndrăzneam să împart cu el durerea? să împart suferința cu el? dar ce înseamnă asta, de fapt? astea sunt doar moduri de-a spune, de parcă ar fi posibil să împarți durerea, să împarți suferința, îmi zic și mă văd stând în mașină și privind spre locul de joacă de sub refugiu, nu e niciun copil acolo, dar tot acolo, în leagăn, șade o femeie tânără cu părul lung și negru și pe o bancă de lângă ea șade un bărbat tânăr cu părul șaten până la umeri, îmbrăcat într-un palton negru și cu fular, e după-amiaza târziu sau seara devreme și el șade acolo și o privește cum stă în leagăn și are o geantă de piele maro pe umăr, iar ea privește drept în față, e toamnă, unele frunze au început să-și schimbe culoarea, e cel mai bun și cel mai frumos anotimp, îmi zic, și cel mai frumos e când se înserează, când lumina e pe cale să se stingă, când întunericul a început să pătrundă ușor în lumină, dar e încă destulă lumină încât să poți vedea cum unele frunze și-au pierdut din verdeață, mă gândesc că ăsta e anotimpul meu, mereu a fost, de când mă știu, toamna mi-a plăcut cel mai mult, îmi zic și mă uit la bărbatul care șade nemișcat pe bancă și privește în față ca și cum n-ar privi la nimic și mă uit apoi la femeia tânără așezată în leagăn și privește și ea în față, ca și cum nici ea n-ar privi la nimic, de ce stau așa nemișcați? de ce nu fac nicio mișcare? mă întreb, el șade pe bancă, ea șade în leagăn, amândoi șed, de ce? de ce nu-și vorbesc? de ce stau complet nemișcați, ca într-un tablou? îmi dau seama, exact ca-ntr-un tablou, ca într-un tablou pe care l-aș putea picta eu, îmi zic, și știu că exact acest moment, exact această imagine, totul mi s-a imprimat în memorie și nu va dispărea niciodată, am atât de multe astfel de imagini în memorie, mii de imagini, la un simplu gând, la simpla vedere a ceva care îi seamănă, sau chiar din senin se poate ivi o astfel de imagine, și adesea în cele mai neașteptate momente și locuri, o imagine, un instantaneu care păstrează cu toate astea un soi de mișcare în sine, e ca și cum fiecare dintre aceste imagini, fiecare din miile de imagini pe care le păstrez în minte sau unde le-oi păstra, îmi transmite ceva, spune ceva aproape limpede, dar nu are rost să încerc să disting sensul din spatele ei, firește că pot să-mi închipui că imaginea spune una sau alta, desigur că pot și desigur că o și fac, și o parte din ceea ce imaginea transmite reușesc, într-adevăr, să-mi imaginez, dar niciodată ceea ce spune cu adevărat, pentru că imaginea nu poate fi deslușită mereu în întregime, ci e ca și cum ar veni din altă lume, cum se zice, și e bizar, aproape nenatural cum sunt prinși amândoi în imaginea asta indescriptibilă pe care o port în mine, cu toate că îi văd aievea în față, el șade pe bancă, iar ea în leagăn, stau ca și cum n-ar putea să se miște, ca și cum ceva invizibil i-ar ține în loc, și stau de multă vreme așa, se pare, de parcă au stat așa dintotdeauna, tot timpul, pentru totdeauna, și ea poartă o fustă, o fustă violet care s-a întunecat în asfințitul timpuriu, violetul se mută încet spre negru, iar el stă acolo așezat, cu paltonul lui negru, cu geanta de piele atârnându-i pe umăr, cu părul șaten până la umeri, și pe fața lui nu se zărește nicio urmă de barbă, dar nu mai pot să stau degeaba așa, îmi zic și mă gândesc și că ei doi, el și ea, stau nemișcați, și asta fac și eu, stau nemișcat la fel ca ei, dar nu mai pot să stau așa cu motorul oprit în refugiu, fiindcă oricine trece pe drum se va întreba de ce stau în mașină fără să fac nimic, de ce nu merg mai departe, dar nu trece nimeni și dacă ar trece cineva sigur nu i s-ar părea ciudat că poposesc în refugiu, eventual numai celor doi din locul de joacă, dacă mi-ar remarca prezența, dar sigur nu m-au văzut, în orice caz, niciunul n-a ridicat privirea spre mine în timp ce stau în mașină în lumina care se estompează încet, e încă lumină, dar întunericul s-a infiltrat în aer domol, domol s-a difuzat întunericul în aer, mă gândesc în timp ce privesc spre bărbatul tânăr în palton care șade pe bancă cu o geantă de piele maro pe umăr și spre femeia tânără care stă pe leagăn într-o fustă violet, încă stau așezați, imobili, ca într-un tablou, chiar așa, dar când pictez e mereu ca și cum m-aș grăbi să termin mai repede cu imaginile astea care mă obsedează, imagini ca asta, cu el și cu ea șezând, cumva ca să scap de ei, să mă descotorosesc de ei, cred că de aceea am devenit pictor, fiindcă am toate imaginile astea în mine, atât de multe că mă dor, mă chinuie când apar și dispar aproape ca niște fantasme, și în tot felul de momente, și nu pot scăpa de ele nicicum, tot ce pot să fac e să pictez, să mă grăbesc să dau la o parte imaginile astea care mi s-au ancorat în minte, nimic altceva, să le pictez și să scap de ele una câte una, dar niciodată pictând exact lucrurile pe care le văd și care mi se fixează în minte, nu, fiindcă am făcut asta de atât de multe ori, am pictat doar ceea ce am văzut și nimic mai mult, am reprodus după natură, cum ar veni, și ieșea un tablou prost, în felul ăsta nu pot să scap de imaginea care mi s-a fixat în minte și pe care m-am chinuit să o pictez ca s-o îndepărtez de acolo, nu, trebuie să pictez astfel încât imaginea să se dizolve încet și să dispară, ca o parte invizibilă și uitată din mine însumi, din imaginea mea cea mai intimă, din imaginea pe care o port în mine și care mă reprezintă, sunt sigur că am în mine o singură, unică imagine, una singură, și toate celelalte, chiar și cele pe care le văd și care mi se fixează în minte și nu reușesc să le uit, au ceva în sine care le apropie de acea unică imagine pe care o port în mine, și asta nu se vede cu ochiul liber, dar e ceva ascuns în ceea ce văd în afară, ceva care face ca imaginea să prindă rădăcini adânci în mine, ceva ascuns în imaginea pe care o văd în timp ce stau în mașină și privesc un bărbat tânăr și o femeie tânără care stau și se privesc în față fără să se vadă și fără să-și spună nimic, dar care par să fie împreună, ca și cum ar fi unul singur, fiindcă el e invizibil fără ea și ea e invizibilă fără el, părul ei negru, părul lui șaten până la umeri nu pot fi separate așa cum stau ei, iar nemișcarea lor nu e mai ciudată decât a mea, pentru că și eu stau liniștit în mașină, fără vreun motiv anume stau nemișcat în mașină, ce mai aștept? mă gândesc și mă bate gândul că aș putea coborî până la ei, aș putea să ies din mașină și să merg pur și simplu până la locul de joacă unde stau, dar așa ceva nu se face, nu? trebuie lăsați în pace, lăsați în pacea lor mare și liniștită și fragilă pe care n-am voie s-o stric, prezența mea acolo ar fi un deranj, fiindcă șed acolo și sunt atât de liniștiți, atât de pașnici, îmi zic, și eu, care stau în mașină de parcă nu îndrăznesc să mai fac nimic, ca și cum n-aș mai fi în stare de nimic, ca și cum aș fi prea ostenit după ce l-am văzut pe Asle în apartamentul lui cu vedere la mare din Skutevika, după ce l-am văzut tremurând, și ca și cum aș fi prea obosit după toate cumpărăturile din Bjørgvin, îmi zic că trebuie să ajung acasă, să ajung în vechea mea casă din Dylgja, bătrâna mea casă, mi-a ajuns, mă gândesc, privind spre femeia tânără care șade în leagăn și spre bărbatul tânăr care șade pe bancă și se gândește cum, atunci când erau tineri, stăteau câteva săptămâni la bunicii lui în fiecare vară, la bunicii din partea mamei, și casa lor era un loc de joacă asemeni celui în care stau acum, un loc de joacă mic, cu un leagăn, o bancă, un balansoar și o cutie de nisip, o clădire de cărămidă cenușie, nu foarte mare, și în holul de la intrare podeaua era de piatră, își amintește, și aveau toaleta afară, o construcție mică parțial ascunsă în spatele casei cenușii, înconjurată de câteva tufișuri, și în dreptul casei, la mică distanță de ea, era un loc de joacă unde obișnuia des să stea, își zice și poate îi va spune asta, dar pe ea nu o interesează astfel de lucruri, și oricum stau de atât de multă vreme fără să-și spună nimic că n-are rost să rupă tăcerea zicându-i că în copilărie locuia uneori lângă un loc de joacă la fel ca ăsta, într-o casă din cărămidă cenușie, se gândește, ar putea la fel de bine să continue să stea așa la infinit fără să-și spună nimic, se gândește

Când eram mic, zice

și privește spre ea

Da, zice ea

și privește înspre el și în vocea ei e ceva ce aduce a ușurare și nerăbdare, dar el nu continuă și tace în continuare și ea îl întreabă ce avea de gând să spună

Când erai mic ce?

Când eram mic stăteam uneori într-o casă lângă un loc de joacă aproape ca ăsta, zice

Da, zice ea

E aproape ca și cum ar fi același loc de joacă, zice el

E doar puțin ciudat, zice el

Pentru mine e ca și cum ar fi același loc, zice el

Dar nu e nicio casă din cărămidă cenușie aici, lângă noi, nu? întreabă ea

Nu, nu e același loc de joacă, evident că nu, zice el

Doar pare, zice ea

Da, zice el

apoi nu-și mai zic nimic și ea privește fix în față și el privește fix în față

Era o casă mică, o căsuță din cărămidă cenușie, zice el

și ea stă în leagăn, el stă pe bancă, stau amândoi nemișcați fără să-și spună nimic și apoi ea spune că el a crescut la o mică fermă din fiordul Hardanger, o mică fermă cu pomi fructiferi, zice ea și el zice da, exact așa, și el zice că numai din când în când a stat în căsuța de cărămidă, numai când stăteau la părinții mamei lui, la bunicii lui, fiindcă ei locuiau într-o astfel de casă de cărămidă, lângă un astfel de loc de joacă, zice el, și știu că trebuie să pictez imaginea asta ca să scap de ea, următorul tablou pe care o să-l încep o să fie cu ei doi, o să mă descotorosesc de ei pictându-i, o să-i pictez ca să-i apropii de imaginea mea cea mai intimă, pentru că atunci când fac asta, dacă reușesc s-o fac, imaginea dispare și încetează să mă neliniștească, oferindu-mi în schimb pace, încetează să mă bântuie, iar dacă nu reușesc, știu sigur asta, imaginea îmi va veni în minte din nou și din nou, dar probabil am pictat-o deja, sau una care îi seamănă, una leită celei pe care o văd acum, dar în cazul ăsta trebuie să o mai pictez o dată și să scap de ea din nou, trebuie s-o pictez și să mi-o șterg din minte din nou și din nou, mă gândesc, dar acum trebuie să plec, nu pot să stau pur și simplu în mașină și să mă uit la doi oameni care nu știu că stau și-i privesc, îmi zic și un soi de tristețe mă cuprinde, o suferință, da, o disperare care mă cuprinde violent de nicăieri, de oriunde, și se simte de parcă disperarea asta mă sufocă, de parcă aș inspira-o și n-aș reuși s-o expir la loc și îmi unesc palmele și trag aer adânc în piept și zic în gând Kyrie și expir încet și zic apoi eleison și trag aer adânc în piept și zic Christe și expir încet și zic eleison și o zic din nou și din nou și respirația și vorbele mă împiedică să mă umplu de disperare, de teamă, de teamă bruscă, de acea disperare înspăimântătoare care m-a cuprins și care mă domină și care a transformat nucleul meu cel mai intim, ce a rămas cu adevărat eu din mine, într-un nimic, dar într-un nimic care e totuși acolo în continuare, fix și de neînlăturat, și care devine din ce în ce mai vizibil în mișcarea lui nemișcată și trag aer adânc în piept și zic în mine Kyrie și expir încet și zic eleison și respir din locul cel mai adânc din mine, mă chinui să respir din adâncurile mele și trag aer adânc în piept și zic în mine Christe și expir încet și zic eleison și încerc să respir doar din locul acela cel mai adânc din mine, din imaginea care se află acolo și despre care nu pot spune nimic, mă chinui să respir din cea mai intimă și adâncă parte din mine, din ce sunt eu cu adevărat în mine, pentru a ține disperarea la distanță sau, în orice caz, sub control, ca teama să nu mă domine, să nu mă paralizeze, și îmi dau seama că disperarea asta subită, teama asta subită care m-au cuprins se fac din ce în ce mai mici, în vreme ce eu devin din ce în ce mai mare, și mă gândesc că am devenit de-a dreptul caraghios, dacă m-ar vedea cineva, s-ar prăpădi de râs văzându-mă stând de unul singur în mașina oprită în refugiu și repetând Kyrie eleison Christe eleison, e ridicol, nu altceva, dar pot să râdă în voie, fiindcă ajută! chiar ajută! m-am liniștit acum și privesc spre cei doi din locul de joacă și mă gândesc că e timpul să mă duc acasă la nevasta mea și la copilul nostru, sunt acasă și mă așteaptă, dar oare mai sunt pe drumul spre Dylgja, ăsta să fie drumul spre Dylgja? la Dylgja trebuie să ajung, firește, unde altundeva aș putea să mă duc dacă nu la nevastă-mea și la copilul nostru, cumva, la nevastă și copil, nu, la ce naiba mă gândesc? nu, trebuie să merg spre Dylgja, spre casa veche în care locuiesc, casa în care stau singur, așa e, da, și doar mă gândesc că urmează să merg la nevastă și copil, poate pentru că chiar mi-aș dori să fie așa, că mi-aș dori să fac asta, că mi-aș dori să mă întorc cu adevărat la soția mea și la copilul nostru? că mi-aș dori să nu trebuiască să mă întorc la o casă goală, goală și rece? să nu trebuiască să mă întorc la propria mea singurătate? și de ce mă gândesc că voi merge acasă la soția mea și la copilul nostru, chiar dacă mă întorc la o casă goală și rece, sau poate am lăsat reșoul în priză? e bine să ajungi acasă, oricum ar fi, să ajung înapoi la bătrâna, draga mea casă, și sigur că nu mai pot să stau aici, în mașina oprită în refugiu, îmi zic și privesc spre locul de joacă, s-a întunecat destul de bine, dar văd că bărbatul s-a ridicat și stă în picioare în spatele femeii în paltonul lui lung și negru și apucă de sforile care susțin șezutul de scândură gri al leagănului pe care stă femeia și o trage încet în spate

Nu, zice ea

Nu vreau să mă legăn, zice

Nu sunt un copil, zice

și el dă drumul sforii și ea se leagănă în față

Termină, zice ea

și se leagănă înapoi

Termină odată, țipă ea

și el continuă să îi vină în întâmpinare și să o împingă în față și împinge de fiecare dată mai tare, dându-i un avânt mai mare de fiecare dată și ea se leagănă înainte și înapoi și el se gândește că, dacă chiar nu vrea să se legene, e de ajuns să-și pună picioarele pe pământ și să se oprească, e foarte ușor, de fapt, doar are pantofi în picioare, dar nu oprește leagănul

Nu vreau să mă legăn, zice ea

De ce mă legeni dacă nu vreau? zice

Nu te-am rugat să mă legeni, zice

N-am zis că vreau să mă dau în leagăn, zice

Nu vreau să mă legăn, zice

Ai început să mă împingi ca și cum eu n-aș avea nimic de spus în privința asta, zice ea

și el continuă să îi vină în întâmpinare și să o împingă și se întreabă de ce face asta, totuși, de ce îi face vânt din ce în ce mai tare, apucând-o din ce în ce mai târziu, și ea zboară în față, departe de el, și revine, iar el o împinge din nou, în față și în spate, din nou în spate și în față

Nu din răutate, zice el

și împinge cu toată forța și leagănul țâșnește în față și ea țipă și fusta îi flutură și părul ei negru rămâne drept în spate, da, țipă, țipă ca el să termine, nu îi place, acum chiar să termine, îi e frică, se teme foarte tare că o să cadă din leagăn, urlă, trebuie să termine, e de ajuns, nu mai vrea

Termină, țipă ea

Dar îți place? zice el

Nu, termină, zice ea

Îți place, zice el

Nu, deloc, zice ea

Ba da, zice el

Și ea zice nu, zice gândește-te că poate o să cad când sunt sus de tot și tu împingi, acum împinge cât de tare poate, cât îi stă în puteri, și ea țâșnește și părul rămâne drept în spatele ei când urcă, fusta îi flutură și țipă, un țipăt subțire îi iese printre buze când e sus de tot, strigă și mai tare decât înainte, și în timpul pendulării în față și în spate părul ei negru zboară în părți și îi vine în față și ea strigă nu, nu, nu, nu mai face asta, nu-mi place, mi-e frică, termină, termină odată

Ba-ți place

și când ajunge din nou în spate îi face vânt din nou, apucă de leagăn, o împinge cu putere și ea zboară în față, apoi în sus, de data asta nu strigă, dar a început să-și facă singură vânt, când e sus de tot își împinge genunchii în spate și-și aruncă partea de sus a corpului în spate și leagănul vine cu viteză mai mare înapoi și când ajunge în spate de tot și urcă, își ridică picioarele în față și în timp ce el o împinge din spate, ea se aruncă în față și accelerează, ajunge și mai în față, și mai sus, de fiecare dată mai în față, de fiecare dată mai sus

Mai tare, strigă ea

Împinge mai tare, strigă

Împinge cât de tare poți, strigă

și i se taie respirația și răgușește, iar el împinge cât de tare poate

Aaah, țipă ea

Așaaa, țipă

Așa, așa, cât de tare poți, țipă

și el se gândește că nu poate împinge mai tare, a ajuns la capătul puterilor, și-a epuizat toată forța, începe să-l ia oboseala, se gândește

Împinge mai tare, strigă ea

și el nu împinge mai tare, ci la fel, la fel de tare o împinge de fiecare dată, regulat, au atins o mișcare regulată, în sus și în jos, se leagănă în față și în spate în pendulări regulate și ea urlă că e grozav, e minunat, are fluturi în stomac, să nu se oprească, să continue să împingă, să o prindă și să îi dea vânt în față, acum e bine, în sus și în jos în mișcări egale, zice ea, încă puțin cu aceeași viteză, zice ea, iar el trebuie o dată sau de două ori să împingă cu toate forțele, s-o mai împingă de câteva ori cât de tare poate, urlă ea, dar urlă cumva cu o voce joasă, și urlă cu voce atât de joasă că o gâdilă, o gâdilă plăcut prin tot corpul, are fiori în tot corpul, dar e și înspăimântător, înfricoșător, groaznic de înspăimântător, dar se simte și bine, incredibil de bine, urlă ea cu o voce joasă și cu respirația tăiată

Pune mâna, împinge cât de tare poți, urlă ea

Haide, urlă,

Mai împinge de câteva ori și după aceea gata, urlă,

și el se gândește că deja e de-ajuns, te și plictisești la un moment dat să tot împingi, se întunecă din ce în ce mai mult și la început ea nu voia deloc să se legene, acum nu vrea să se oprească, așa se întâmplă, se gândește și se dă puțin în spate și leagănul vine spre el

Mai împinge, împinge-mă din spate, urlă ea

și el se trage și mai în spate

Nu mai poți? întreabă ea

și el împinge și ea își ia avânt cât de tare poate, se ține cu toată forța de sfoară și se azvârle în față și când ajunge sus de tot țipă ooh ooh ooh înainte să coboare înapoi în jos și în spate

Grozav, urlă ea

Mai mult, urlă

și el o privește și își ia viteză din spate spre leagăn și împinge cu toată forța

Daaa, țipă ea

și lungește vocala, strigă daaa încă o dată și apoi încă o dată, mai lent

La început nu voiai să te legeni, zice el

N-aveam curaj, zice ea

Și acum nu mai vrei să te oprești, zice el

Nu, chiar îmi place, zice ea

Dar te-ai dat destul, zice el

E așa plăcut, e minunat, zice ea

și leagănul pendulează în mișcări din ce în ce mai scurte înainte și înapoi, în sus și în jos, în față și în spate

La început mi-era frică, apoi nu mi-a mai fost frică, zice ea

Așa se întâmplă de obicei, zice el

Dar a fost frumos, zice ea

leagănul aproape s-a oprit, mai pendulează în față și în spate cu mișcări foarte mici și ea zice că atunci când era mică nu avea curaj să se legene, i se părea așa înfricoșător, sau avea curaj, dar se legăna doar puțin în față și puțin în spate, în mișcări mici, și el zice că poate n-ar fi trebuit s-o împingă așa tare și ea zice că a fost bine că a făcut-o, i-a plăcut, deși a zis că nu îi place, de fapt i-a plăcut, zice ea și el zice că așa se întâmplă adesea, cineva spune un lucru și vrea să spună altceva, uneori chiar opusul, zice el și ea zice că nu știe dacă se întâmplă așa des, dar așa a fost cu ea când s-a dat în leagăn, zice și leagănul abia se mai mișcă în față și în spate și el prinde de sfori și ține leagănul în loc și ea se oprește și bărbatul se postează în spatele leagănului și îl ține până nu se mai mișcă deloc, iar el doar stă în spatele ei și ea doar stă în leagăn, apoi întoarce privirea în sus spre el

A fost frumos, zice ea

Da, chiar dacă nu suntem copii, zice el

Aproape adulți, în orice caz, zice ea

Puțin adulți, în orice caz, zice el

Puțin, da, zice ea

și el împinge precaut leagănul, dă drumul sforii

Puțin adulți, zice el

Puțin de tot, zice ea

și leagănul se balansează de la sine în față și în spate în mișcări scurte, dar încă în sus și în jos, încet acum, încet, în față și în spate

În curând adulți, în orice caz, zice ea

Da, zice el

și apucă sforile din nou și leagănul se oprește

Dar se întunecă, zice el

Mai e încă puțină lumină, zice ea

Încă o dată? zice ea

și el apucă sforile și merge în spate și o trage cu sine cât de mult poate, apoi o trage în sus cât de mult poate și aleargă în față și dă drumul leagănului și ea chiuie, nu, nu mai, nu așa tare, nu așa de repede, nu mai pot, nu așa mult, urlă, oooh nu, nu, nu, strigă în timp ce el se îndepărtează de leagăn

Nu așa mult, strigă ea

E prea mult, strigă

Oooh, strigă

Și el se oprește și o privește și vede cum se leagănă în față și în spate, în sus și în jos, dar din ce în ce mai încet, apoi cum își ia singură puțin avânt, în față și în spate, în sus și în jos, apoi viteza scade și leagănul se mișcă înainte și înapoi și el se îndepărtează și mai mult

Ce faci? întreabă ea

Nimic, răspunde el

Dar mergi spre poartă, pleci? întreabă ea

Nu, nu, zice el

Nu te las aici, dar în curând se întunecă, nu vrei să mergem acasă? întreabă el

Așteaptă să mă opresc din legănat, zice ea

și își pune picioarele pe pământ și se proptește în ele și leagănul se oprește de tot și ea privește spre el și zâmbește și zice că a fost foarte frumos, nu s-a mai dat în leagăn de când era mică, zice, și atunci nu i-a plăcut foarte mult, era atât de fricoasă, îi era frică mereu și de toate lucrurile când era mică, pe când era o fetiță, zice

Aveai curaj să te dai în leagăn? întreabă el

Numai foarte puțin, zice ea

Da, zice el

Nu, de fapt nu îndrăzneam, și când o făceam puțin, totuși, era cumva numai ca să-mi fac curaj, zice ea

zice că așa era în copilărie și apoi se face liniște și ea îl întreabă dacă el avea curaj să se dea în leagăn când era mic

Aveai curaj?

și el dă din cap că da și ea se ridică din leagăn și merge spre el și el observă cum părul ei negru și lung îi atârnă drept în jos și ea își ridică fața spre a lui cu buzele pe jumătate deschise și el își mișcă gura spre gura ei și gurile deschise li se întâlnesc

Ce sărut precaut, zice ea

și el își așază mâna peste părul ei, deasupra lui, fără să-l atingă, apoi se prind în brațe și se țin strâns și el își așază palma pe părul ei și începe să-i mângâie părul lung și negru în sus și în jos, iar ea își odihnește capul pe umărul lui și eu îi văd stând acolo, nemișcați, par că stau acolo ca într-un tablou, ca într-o imagine pe care n-o s-o mai uit niciodată stau acolo îmbrățișați, ca într-o imagine pe care o voi picta, îi voi scoate la suprafață și îi voi picta și voi scăpa de ei, așa cum stau acum o să mi-i amintesc și-o să-i pictez și-o să mă descotorosesc de imaginea lor, îmi zic, fiindcă acum parcă emană o lumină din locul unde stau strâns îmbrățișați, de parcă ar fi unul singur stau acolo, ca și cum doi oameni ar fi unul, atât de lipiți stau acolo în înserare și întunericul se lasă peste ei ca zăpada, întunericul cade peste ei ca fulgii, unul după altul, cumva, dar simultan ca un singur întuneric, un întuneric unitar, nu ca fragmente de întuneric, ci ca un întuneric care ninge, și cu cât se întunecă mai mult, cu atât mai multă lumină emană ei doi, da, un soi de lumină iradiază dinspre ei, pot să o văd, și, chiar dacă lumina asta poate e invizibilă, se vede totuși, pentru că și oamenii iradiază lumină, în special din ochi, și cel mai adesea în licăriri scurte, ca o degajare de lumină insesizabilă, dar dinspre cei doi emană o lumină calmă și regulată care e mereu aceeași lumină și care nu se schimbă nicicând, ca și cum ei doi compun împreună o singură lumină, așa iradiază lumina din ei, ca o unică rază de lumină, îmi zic și văd cum ea s-a transformat aproape în întregime în lumină, așa arată pentru el, își zice în timp ce o strânge în brațe, dar cât de prost să fii? ține în brațe o femeie în carne și oase și i se năzărește că e făcută din lumină, nu e normal să gândești așa, își zice, nu c-ar fi fost vreodată normal la cap, dar așa i se pare, e ca și cum ar ține în brațe o lumină, foarte ciudat, se gândește, mai ales așa cum se țin în brațe, ea strânsă în jurul lui, el strâns în jurul ei, nu, e o prostie, se gândește, pur și simplu nu e bărbătesc, se gândește, fiindcă sigur că nu e nicio lumină, ci o femeie în carne și oase, cu formele unei femei în carne și oase, sigur nu e o lumină, e femeie, e iubita lui și nu o lumină, își zice, iar eu văd că își dau drumul din îmbrățișare și se îndepărtează puțin unul de celălalt și mai văd că întunericul se ridică de pe fiecare din ei, cum stau ca două figuri decupate în întuneric, stau puțin depărtați unul de celălalt și par puțin obosiți și el își zice că ea n-are cum să fie lumină, ce gând stupid, se gândește, gândurile de genul ăsta sunt mari și goale, își repetă și o ia de mână și merg împreună la balansoar și își dau drumul la mâini și ea se așază într-un capăt, șade aproape de pământ, de pământul cenușiu cu smocuri de iarbă, iar el merge în celălalt capăt și trage balansoarul în jos și ea se împinge puțin în picioare să-l ajute și el ridică un picior peste scândură și o împinge cu greutatea lui spre pământ și încalecă balansoarul, care coboară în capătul lui la pământ și ea își trage picioarele și stă suspendată în aer

E foarte fain să plutești așa în aer, zice ea

Am dat în mintea copiilor, zice el

Suntem iar copii, zice ea

Mă simt iar ca o fetiță, fie că plutesc și mă mișc, ca în leagăn, sau atârn pur și simplu în aer, ca acum, zice ea

Tuturor copiilor le place să fie în aer, zice ea

Și tuturor copiilor adulți, zice el

Da, poate, zice ea

Nouă, în orice caz, zice el

În orice caz acum, zice el

Dar deja vorbim prostii, zice ea

Mi-e aproape jenă, zice ea

și el se împinge în picioare și țâșnește în aer și ea coboară brusc spre pământ și se împinge și ea în pământ și țâșnește în sus și el coboară din nou

Tuturor le place să plutească, zice el

și atinge pământul și se împinge înapoi

Și mișcările regulate, zice el

și ea coboară spre pământ și ajunge jos și se împinge în sus

Ca ritmul respirației, zice el