Această carte a apărut cu sprijinul oferit de TRADUKI, o reţea literară din care fac parte Ministerul Federal al Afacerilor Europene și Internaționale din Republica Austria, Ministerul Afacerilor Externe din Republica Federală Germania, Fundaţia Culturală Elveţiană Pro Helvetia, Grupul de Interes „Traducătoare Traducători“ (Literaturhaus Wien) din însărcinarea Ministerului Federal pentru Artă, Cultură, Servicii Publice și Sport al Republicii Austria, Goethe-Institut, Agenţia Slovenă de Carte, Ministerul Culturii din Republica Croaţia, Resortul pentru Cultură al guvernului Principatului Liechtenstein, Fundaţia Culturală Liechtenstein, Ministerul Culturii din Republica Albania, Ministerul Culturii și al Informației din Republica Serbia, Ministerul Culturii din România, Ministerul Educației, Științei, Culturii și Sportului din Muntenegru, Ministerul Culturii din Republica Macedonia de Nord, Ministerul Culturii din Republica Bulgaria, Târgul de Carte de la Leipzig, precum şi Fundaţia S. Fischer.

Pentru A.

Pantofi

Războiul nu pătrunsese încă până la noi. Trăiam cu frică și speranță și ne străduiam să nu atragem mânia Dom­nului asupra orașului nostru înconjurat de ziduri fortificate, oraș cu o sută cinci case, o biserică și un cimitir, în care strămoșii așteptau Judecata de Apoi.

Ne rugam mult ca să ținem războiul la distanță. Ne rugam Atotputernicului, Sfintei Fecioare, ne rugam stăpânei pădurii și omuleților de la miezul nopții, sfântului Gerwin, lui Petru, cel care a primit cheile Raiului, lui Ioan Evanghelistul și, pentru orice eventualitate, ne rugam și bătrânei Mela, care străbătea cerul în fruntea alaiului ei în nopțile aspre din preajma Anului Nou, când demonii aveau liber să bântuie în voie. Ne rugam la zeitățile încornorate din vechime și la episcopul Martin, care și-a împărțit mantia cu cerșetorul care tremura de frig, așa că după aceea au tremurat amândoi și au fost bineplăcuți Domnului, că doar la ce-ți folosește o jumătate de mantie iarna, și bineînțeles că ne rugam și la Sfântul Mauriciu, care a ales moartea împreună cu toată legiunea lui, numai ca să nu-și trădeze credința în unul Dumnezeu, bun și drept.

De două ori pe an apărea perceptorul și părea surprins că ne găsește încă aici. Din când în când, veneau negustori, dar, fiindcă nu cumpăram mare lucru, își căutau repede de drum, iar nouă ne convenea. N-aveam nevoie de nimic din lumea largă și nici nu ne gândeam la ea până când, într-o dimineață, o căruță cu coviltir, trasă de un măgar și-a făcut apariția pe strada noastră principală. Era într-o sâmbătă și primăvara bătea la ușă, pârâul se umflase de la topirea zăpezilor, iar ogoarele, în măsura în care nu erau lăsate pârloagă, primiseră deja semănăturile de primăvară. Pe căruță se înălța un cort din pânză roșie, de corabie. În fața lui stătea chircită o bătrână. Corpul ei arăta ca o pungă, fața îi era ca de piele tăbăcită și ochii semănau cu doi nasturi mici și negri. În spatele ei era o femeie mai tânără, cu pistrui și păr închis la culoare. În schimb, pe capră ședea un bărbat pe care l-am recunoscut, deși nu mai fusese niciodată pe aici, iar când primii s-au prins și l-au strigat pe nume, s-au prins și ceilalți, așa că n-a durat mult și de pretutindeni s-au auzit o mulțime de glasuri strigând:

— Iată-l pe Tyll! A venit Tyll! Ia uitați-vă, e Tyll!

Nu putea fi altul decât el.

Până și la noi ajunseseră foile volante. Veneau prin pădure, purtate de vânt, aduse de negustori — afară, în lumea largă, se tipăreau mai multe decât ar putea număra cineva vreodată. În ele era vorba despre corabia nebunilor, despre marea rătăcire a popilor, despre diabolicul Martinus Luther din Wittenberg, despre vrăjitorul Horridus, despre Doctorul Faust, despre eroul Gawain al Mesei Rotunde și, bineînțeles, și despre el, Tyll Ulenspiegel, care venise acum la noi. Îi cunoșteam tunica pestriță, tichia mototolită și mantaua din piele de vițel, îi cunoșteam fața uscățivă, ochii mici, obrajii supți și dinții de iepure. Pantalonii erau din stofă bună, pantofii — din piele fină, dar mâinile lui erau mâini de hoț sau de scribălău, în orice caz, mâini nemuncite: cu dreapta ținea hățurile, cu stânga — biciul. Îi străluceau ochii și saluta încolo și încoace.

— Pe tine cum te cheamă? a întrebat-o pe o fetiță.

Micuța tăcea, fiindcă nu pricepea cum de unul care e vestit vorbește tocmai cu ea.

— Hai, spune!

În cele din urmă, când copila a reușit cu greu să îngaime că o cheamă Martha, el a zâmbit, de parcă ar fi știut dintotdeauna. Apoi a întrebat cu atenție, de parcă l-ar fi interesat:

— Și câți ani ai?

Ea și-a dres glasul și i-a zis. În cei doisprezece ani de viață nu mai văzuse ochi ca ai lui. Ochi ca aceștia poate că existau în orașele libere ale imperiului și la curțile celor mari, dar la noi încă n-a venit nimeni care să aibă asemenea ochi. Martha nu știuse până atunci că o figură omenească putea exprima atâta forță și agilitate sufletească. În viitor avea să-i povestească soțului ei și, mult mai târziu, nepoților neîncrezători, care îl vor considera pe Ulenspiegel un personaj de legendă, că l-a văzut cu ochii ei.

Căruța cu coviltir nici nu trecuse bine pe lângă fată, că lui i-a și alunecat privirea în altă parte, la cealaltă margine a străzii. „A venit Tyll!“ se striga iar pe stradă, „Uite-l pe Tyll!“ se auzea de la ferestre și „Iată-l pe Tyll!“ din piața bisericii, către care se îndrepta acum căruța lui. Tyll a pocnit din bici și s-a ridicat în picioare.

Cu o viteză fulgerătoare, căruța s-a preschimbat în scenă. Cele două femei au împăturit cortul, cea tânără și-a strâns părul într-un coc, și-a pus o coroniță pe cap, și-a aruncat pe umeri o bucată de pânză purpurie, iar cea bătrână s-a așezat în fața căruței, și-a înălțat glasul și a început să intoneze o melodie tărăgănată. Dialectul ei amintea de ținuturile sudice, de marile orașe bavareze, și nu era ușor de înțeles. Cu toate astea, am priceput că era vorba despre o femeie și un bărbat care se iubeau, dar nu puteau fi împreună, fiindcă îi despărțea o apă mare. Tyll Ulenspiegel a luat o bucată de stofă albastră, s-a așezat în genunchi, a scuturat-o ținând-o de un capăt până când s-a desfăcut cu zgomot, a tras-o înapoi și a scuturat-o iar, a tras-o, a scuturat-o și, cum stăteau în genunchi, el de o parte și femeia de cealaltă, iar între ei se unduia stofa albastră, chiar aveai impresia că e o apă și că valurile urcă și coboară atât de sălbatic, încât nicio corabie n-ar putea naviga pe ele.

Când femeia s-a ridicat și s-a uitat cu fața împietrită de spaimă la valuri, ne-am dat seama deodată cât e de frumoasă. În timp ce stătea acolo cu brațele ridicate către cer, brusc parcă nu mai făcea parte din lumea noastră și nimeni dintre noi nu putea să-și ia privirea de la ea. Doar cu coada ochiului îl vedeam pe iubitul ei cum sare, dansează, dă din mâini, își agită sabia și se luptă cu zmei, și dușmani, și vrăjitoare, și regi răi, croindu-și cu greu drum către ea.

Spectacolul a durat până după-amiază. Dar, deși știam că vacilor le plesnește ugerul de atâta lapte, niciunul dintre noi n-a dat semne de nerăbdare. Bătrâna a cântat și a recitat ore în șir. Părea imposibil să rețină cineva atâtea versuri și unii dintre noi au intrat la bănuială că le inventa în timp ce cânta. În vremea asta, trupul lui Tyll Ulenspiegel nu stătea locului o clipă, tălpile lui parcă nici nu atingeau pământul. Căutându-l cu privirea, îl găseam mereu în altă parte a micii scene. La final, a intervenit o neînțelegere: frumoasa femeie făcuse rost de otravă ca să se prefacă moartă și să nu fie nevoită să se mărite cu tutorele ticălos, însă mesajul lămuritor către iubitul ei se pierduse pe drum, iar când acesta, adevăratul mire, prietenul ei de suflet, a ajuns în sfârșit la ea și i-a văzut trupul inert, l-a lovit spaima ca un fulger. A stat o vreme ca înghețat. Bătrâna amuțise. Auzeam vântul și vacile care mugeau după noi. Toată lumea își ținea răsuflarea.

Într-un târziu, a scos cuțitul și s-a înjunghiat în piept. Era uimitor să vezi cum lama cuțitului îi dispare în carne, o batistă roșie i se revarsă din guler ca un șuvoi de sânge, cum horcăie alături de iubită, mai tresare o dată, apoi zace nemișcat. A murit. A mai tresărit totuși o dată, s-a ridicat, s-a prăbușit din nou. Iar a tresărit, iar a rămas nemișcat, de-acum pentru totdeauna. Noi tot așteptam. Dar chiar așa era, pentru totdeauna.

Peste câteva clipe, femeia s-a trezit și a văzut lângă ea trupul fără viață. Mai întâi a stat așa, fără grai, apoi l-a scu­turat, după aceea a priceput și iar a fost fără grai și până la urmă a izbucnit în plâns, de parcă totul ar fi fost pierdut pe lume. Apoi a luat cuțitul lui și s-a sinucis și ea, iar noi iar am admirat trucul ingenios și cât de adânc i-a pătruns lama în piept. Nu mai rămăsese acum decât bătrâna și ea a mai rostit câteva versuri, pe care însă nu prea le-am înțeles din cauza dialectului. Apoi spectacolul s-a terminat și mulți dintre noi încă mai plângeau când morții se ridicaseră deja de mult și făceau plecăciuni în fața publicului.

Dar asta n-a fost totul. Vacile mai trebuiau să aștepte, fiindcă după tragedie urma comedia. Bătrâna bătea toba, iar Tyll Ulenspiegel cânta un cântecel la flaut și dansa cu femeia, care acum nu mai părea deloc din cale-afară de frumoasă, învârtindu-se la dreapta și la stânga, înainte și-napoi. Cei doi își aruncau brațele în sus și mișcările lor se armonizau într-atâta, de parcă n-ar fi fost doi oameni, ci imagini în oglindă. Noi dansam acceptabil, căci petreceam adesea, dar niciunul dintre noi nu știa să danseze ca ei.