Această carte a apărut cu sprijinul oferit de TRADUKI, o reţea literară din care fac parte Ministerul Federal al Afacerilor Europene și Internaționale din Republica Austria, Ministerul Afacerilor Externe din Republica Federală Germania, Fundaţia Culturală Elveţiană Pro Helvetia, Grupul de Interes „Traducătoare Traducători“ (Literaturhaus Wien) din însărcina- rea Ministerului Federal pentru Artă, Cultură, Servicii Publice și Sport al Republicii Austria, Goethe-Institut, Agenţia Slovenă de Carte, Ministerul Culturii din Republica Croaţia, Resortul pentru Cultură al guvernului Principatului Liechtenstein, Fundaţia Culturală Liechtenstein, Ministerul Culturii din Republica Albania, Ministerul Culturii și al Informației din Republica Serbia, Ministerul Culturii din România, Ministerul Educației, Științei, Culturii și Sportului din Muntenegru, Ministerul Culturii din Republica Macedonia de Nord, Ministerul Culturii din Republica Bulgaria, Târgul de Carte de la Leipzig, precum și Fundaţia S. Fischer.

Physical pain does not simply resist language
but actively destroys it, bringing about an
immediate reversion to a state anterior to
language, to sounds and cries a human
being makes before language is learned.1

Elaine Scarry, The Body in Pain

Mi pintura lleva el mensaje del dolor.2

Frida Kahlo

Patul Fridei

În dimineața aceea de iulie, Frida s-a trezit devreme în patul ei din casa părintească. Lumina slabă de afară pătrunsese deja în încăpere. Avusese o noapte neliniștită. S-a răsucit greoi, s-a ridicat în capul oaselor, sprijinită de pernă, și-a pipăit fața de parcă ar fi vrut să se asigure că încă mai e la locul ei. O vreme a zăcut liniștită privindu-și mâinile așezate pe cuvertură. Și-a trecut degetele prin păr — fața, părul, mâinile, toate acestea erau doar părți ale unui fost întreg. A încercat să se ridice, apoi a renunțat.

Nu avea forță. Nu avea stare.

Amputarea piciorului de anul trecut a fost cea de-a treizeci și doua operație, își spuse ea, în timp ce-și pipăia cicatricile de pe spate, abdomen, picior. Dar ce se întâmplă cu cele care nu lasă cicatrici vizibile? Oare se pun la socoteală și avorturile ca operații? Nu reușesc să mi le aduc aminte pe toate. Poate că e mai bine așa. Cât de zadarnic e calculul pe care-l fac…

S-a uitat la locul gol de sub cearșaf, acolo unde până nu demult se aflase piciorul bolnav. Jumătatea de picior amputată se simțea straniu de reală. Era același picior — jumătatea aceluiași picior, a dreptului, a piciorului în care apăruse pentru prima oară demonul durerii.

Avea șase ani când, într-o bună dimineață, s-a trezit cu frisoane. La început, părinții ei nu s-au îngrijorat. Frisoane, temperatură, răceală, durere în gât, diaree, vărsături, dureri de stomac… La fel ca toți copiii, și cele patru fetițe ale lor se mai și îmbolnăveau din când în când. Credeau că nu au motive de îngrijorare și că la mijloc nu e altceva decât o stare trecătoare.

Ulterior însă, a cuprins-o durerea. Mai întâi a apărut în picior, de parcă ar fi mușcat-o ceva. O fiară uriașă, poate un câine care-și înfipsese cu putere fălcile în piciorul ei și-i smulgea mușchii cu colții. A început să urle de durere, nu putea face nimic altceva decât să urle. Nu putea să descrie senzația care-i sfâșia corpul. Își aducea aminte de deznădejdea tatălui ei, de chipul acestuia aplecat asupra patului ei și de cuvintele lui: Ce e cu tine, spune-mi, ce s-a întâmplat? În timp ce ea se zvârcolea de durere, scăldată în propria-i sudoare, Don Guillermo, bunul ei tată, aștepta să-i răspundă, să-i dea o explicație oarecare. O articulare logică de cuvinte ca să poată înțelege ce se întâmplă cu fata lui. Cum ar fi putut altminteri s-o ajute? Nu ajutau cu nimic țipetele ei de neînțeles. Durerea cere rostirea unor cuvinte, comunicare. Pretinde un soi de dialog. Pretinde cuvinte. Dar copila nu scotea decât gemete și vaiete.

De câte ori își aducea aminte de acea întâmplare, își vedea piciorul ei mic (dacă nu ar fi detestat sentimentalismele, i-ar fi spus picioruș) smucindu-se și contractându-se involuntar. Ca și cum ar fi fost posedat, rupt de restul corpului. Își vedea mama înmuind un prosop în apă caldă, brațele măslinii ale servitoarei care țineau ligheanul alb de porțelan și degetele ei chircite. Suprafața apei sclipea, iar ea se concentra asupra acestei sclipiri de parcă asta ar fi putut-o detașa de picior, de sine. Simțea o dorință arzătoare de a ieși din propriul corp. Ori ca cineva să-i reteze piciorul care nu mai era al ei. Piciorul ei se zbătea spasmodic în pat de parcă înnebunise. Iar ea urla panicată. Mama i-a înfășurat bietul picioruș (și totuși!) cu prosopul cald, spunându-i, a auzit foarte limpede: Nu mai țipa, liniștește-te, o să treacă, o să treacă…

Mi-am amintit de vorbele care urmau să-mi fie cel mai adesea adresate de mama. De câte ori le va mai rosti! Și de fiecare dată cu motiv, doar că niciuna dintre noi nu avea siguranța asta pe atunci, în clipele în care acea fiară necunoscută, fără de nume, creatura aceea demonică, îmi smulgea fâșii de carne, iar mama îmi ștergea transpirația de pe frunte și-mi șoptea: O să treacă, o să treacă…

Și într-adevăr, durerea se atenua pe moment, corpul se vlăguia. Copila se cufunda într-o stare de exaltare, ca urmare a dispariției durerii. Dar, în clipa următoare, începea să urle și mai tare, pentru că spasmul din picior de fapt nu încetase. Demonul își înfipsese colții și nu-i mai dădea drumul. Părea că a hotărât să-i smulgă piciorul, să i-l răpească, să-l devoreze.

În cele din urmă, părinții au chemat un doctor. Diagnostic: paralizie infantilă. Tratament: repaus total la pat. Urmări: un picior mai scurt și mai subțire, infirmitate.

A fost nevoită să stea nouă luni în pat. Era o veșnicie pentru un copil ca ea, atât de vioi. Dacă tot nu putea ieși din odaie, a descoperit un mod de a ieși din sine: și-a făcut o prietenă imaginară care s-o ajute să evadeze într-o altă realitate.

Micuța ei prietenă nu avea nume. Frida o chema după ce sufla în geamul ferestrei de lângă pat și pe suprafața aburită desena repede, foarte repede, o ușă. Una mică, aproape invizibilă. Chiar și fetița pe care o zărea era invizibilă pentru ceilalți, dar nu și pentru ea.

De îndată ce se strecura pe ușă în cealaltă realitate, prietena ei o aștepta deja acolo. Râdea, tot timpul era zâmbitoare și veselă. O lua de mână și o purta cu ea. În lumea aceea, cealaltă, nu erau decât ele două. Nu-și mai amintea nici de vocea și nici de chipul ei, ținea minte doar că dansau într-un salon spațios și gol care părea făcut din gheață. Fetița dansa, Frida o urma și-i povestea. Îi povestea, îi tot povestea dansând. Aluneca prin spațiu, se rotea în jurul ei, își mlădia trupul cu ușurință. N-o deranja piciorul bolnav, părea că nici nu-l simțea. Ele două formau un cuplu perfect. După ce se întorcea în pat, starea de fericire inexplicabilă dura încă mult timp.

Într-un tablou, unul mic de tot, cel mai mic pe care-l pictase vreodată, Fetița cu masca de mort, pe fundal nu se zăresc decât vârfurile înghețate ale unor munți acoperiți cu zăpadă. Fetița stă singură pe pământul bătătorit și întunecat și poartă o mască de mort ce rânjește. De fapt, nu este clar dacă e vorba doar de o mască ori de propriul craniu. La picioarele ei zace o altă mască, mult mai fioroasă, de animal: o mască cu dinții rânjind, cu limba scoasă, roșie de la sângele care i-a picurat din gură când a mușcat-o de picior. Dar oricum nu are nicio importanță, ambele măști reprezintă moartea.

Încă din copilărie, moartea i-a dat târcoale, i-a stat aproape. Ca o umbră ce nu avea să o părăsească niciodată. Craniul alb, fantomatic, cu nuanțe de gri (griul reprezintă aici culoarea fricii) i-a fost mereu prezent în viață, o parte inseparabilă din ea.

Fetița stă singură sub un cer tulbure și nori amenințători se rostogolesc deasupra ei. E încă un copil, nu i s-a conturat încă chipul ce îi va fi hărăzit mai târziu. Când va crește, va avea trăsăturile Fridei.

Iar Frida va picta din nou și din nou chipul ei peste acel craniu, dovadă că e încă în viață.

După cele nouă luni petrecute în pat, piciorul drept i se scurtase și se netezise ca un baston. Ceilalți copii au observat asta, nu aveau cum să nu observe. La școală, strigau după ea „oloaga“. Noaptea îi visa ca pe niște coioți care dădeau târcoale mișelește cu boturile lor urâcioase, urmărind să-și înfigă colții în piciorul ei. Se apăra. Îi lovea pe cei ce-o jigneau, dar nu plângea. Pentru ea, școala a fost de la început un loc al suferinței și tocmai de aceea un loc în care a exersat autoapărarea.

Mama ei a luptat împotriva răutăților copiilor așa cum s-a priceput, chiar și cu numeroasele perechi de ciorăpei cu care o încălța, ca să nu se vadă cât de subțire îi era piciorul drept. N-a reușit însă să păcălească pe nimeni. Doar noile cizmulițe făcute la comandă au putut să-i echilibreze mersul. Nu însă și îndărătnicia. Cizmulițele o făceau să se creadă importantă: era atât de micuță, dar avea deja voie să le poarte ca o adevărată domnișoară. Încă le mai păstra în cameră, lângă păpușa ei preferată, lângă statuetele aztece dăruite de Maestro și de scheletele din papier mâché. Erau confecționate din piele fină de vițel, cu vârfurile mai închise la culoare. Își aducea aminte și de cât timp avea nevoie servitoarea să-i introducă șireturile în toate orificiile și cu câtă răbdare aștepta ea să termine.