Pentru Eric

Și el, la rândul lui, a renunțat la rolul

ce-l juca în comedia ușurică;

Și el, la rândul lui, a fost schimbat,

transformat cu totul;

O groaznică frumusețe s-a născut.

W. B. Yeats,

Paște, 1916

Unele dintre întâmplările povestite aici

sunt adevărate. Toate personajele sunt imaginare.

Jorge Ibargüengoitia,

Moartele

I

Au ajuns la canal urmând drumeagul ce urcă dinspre râu, cu praștiile gata de luptă și ochii mijiți, pleoapele aproape cusute de strălucirea amiezii. Erau cinci, iar liderul lor era singurul care purta costum de baie: un slip colorat scânteind printre buruienile moarte de sete ale canalului aproape secat de seceta începutului de mai. Ceilalți din trupă purtau chiloți și cizme de cauciuc, cărau pe rând bocceaua cu pietricelele pe care le scoseseră din râu chiar în dimineața aceea; toți patru încrâncenați, gata să-și dea viața, până-ntr-acolo că nici cel mai mic dintre ei nu ar fi recunoscut în veci că îi e frică, mergea tăcut pe urmele tovarășilor săi, cu praștia strânsă în pumn, pietricica prinsă în fâșia de piele, gata să pună la pământ pe primul care i-ar fi ieșit în față la cel mai mic semn de luptă, fie el țipătul staicătevăd, pornind de la unul care stă de șase printre copacii din spatele lor, sau clinchetul frunzelor îndepărtate cu violență, sfârâitul pietricelelor despicând aerul în fața ochilor lor, adierea caldă, plină de vulturi negri pe cerul aproape alb, o duhoare care te făcea să scuipi ca să nu-ți verși mațele și să-ți piară cheful de a merge mai departe. Liderul a făcut semn spre marginea canalului și toți cinci, de-a bușilea prin iarba uscată, toți cinci făcând corp comun, toți cinci înconjurați de muște verzi, și-au dat seama ce era lucrul care se ițea din spuma galbenă a apei: fața putrezită a unui mort plutind printre trestii și pungi de plastic, aduse de vânt de pe șosea, vălul lipit de chipul de sub care țâșneau nenumărați șerpi negri, dar mortul zâmbea.

II

I se spunea Vrăjitoarea, la fel ca mamei sale: Vrăjitoarea a’ Mică, atunci când a început să facă bani din tămăduiri și bozgoane, iar mai apoi Vrăjitoarea și atât, după ce a rămas singură, în anul alunecărilor de teren. Dacă o fi avut vreodată un alt nume, scris pe o hârtie roasă de trecerea timpului și de viermi, poate ascunsă într-unul dintre dulapurile pe care le burdușea bătrâna cu pungi, cârpe slinoase, șuvițe de păr, oase și resturi de mâncare, dacă vreodată avusese nume și prenume, așa cum aveau toți ceilalți săteni, nimeni nu i le-a știut, nici măcar femeile ce treceau vinerea pe la ea nu au auzit vreodată să i se fi spus altfel. Numai tu, tăntălaucă, tu, dobitoacă, sau tu, proasta dracului ce te-o făcut, când Vrăjitoarea voia s-o facă pe a’ Mică să plece de lângă ea, sau să-și țină gura, ori să stea pur și simplu cuminte sub masă și să o lase-n pace ca să asculte tânguirile femeilor, smiorcăielile cu care-și deșertau necazurile, supărările, nopțile de nesomn, visele cu rude moarte, certurile cu cele încă vii și banii, mai mereu banii, dar și soțul și curvele din parcări, nu pricep deloc de ce mă părăsesc exact când mă simt mai bine, și toate astea pentru ce, se smiorcăiau, mai bine moartă, moartă și-ngropată, să nu mai știe nimeni că a existat vreodată, ziceau și-și ștergeau fața cu colțul șalului, pe care oricum și-o acopereau când plecau din bucătăria Vrăjitoarei, ca nu cumva mai apoi să-și audă vorbe, parcă poți să știi?, la cât de clevetitori erau sătenii, să se spună că cine se duce la Vrăjitoare vrea să se răzbune pe cineva, să-i facă vrăji ștoarfei care-i îmbrobodea soțul, pentru că mereu se găsea cineva care să vină cu scorneli, pe când, de fapt, era vorba de o biată nevinovată ce nu voia altceva decât un leac pentru băietanul ei care halise de-unul singur un kil de cartofi, sau dăduse pe gât o stacană de ceai de mac sau o alifie pentru cufureală, ori nici măcar atât, voia doar să stea puțin în bucătărie ca să-și verse năduful, să se răcorească, să scape de nodul care i se zbătea în gâtlej. Pentru că Vrăji­toarea asculta și, aparent, nu o speria nimic, doar nu degeaba se spunea că-și omorâse soțul, nimeni altul decât boul de Manolo Conde, pentru bani, pentru banii, casa și pământurile vâjului, sute de pogoane numai bune de semănat și pășunat, moștenite de la taică-său, ce mai rămăsese după ce vânduse parcelă cu parcelă liderului Sindicatului Cultivatorilor de trestie de zahăr, ca să nu fie nevoit să ridice vreodată un deget și să trăiască liniștit din rente, fără să-i pese de afacerile care mereu îi mergeau prost, o proprietate atât de imensă încât, atunci când don Manolo a murit, încă mai rămăsese din ea o bucată destul de mare încât să aducă o rentă frumușică, așa că odraslele vâjului, de acum doi handralăi, școliți, pe care don Manolo îi avusese cu soția lui legitimă, în Montiel Sosa, au dat buzna în sat, imediat ce au aflat vestea: un infarct fatal, asta le-a spus medicul din Villa când flăcăii au ajuns la casa înconjurată de stufăriș, unde vegheau mortul, și chiar acolo, de față cu toată lumea, i-au zis Vrăjitoarei că are timp până a doua zi ca să dispară din casă și din sat, că numai o nebună și-ar fi putut închipui că vor permite ca o târâtură să pună mâna pe bunurile tatălui lor: pământurile, casa, casa aceea care chiar și după atâția ani încă mai era la roșu, imensă și întortocheată, exact ca visurile lui don Manolo, scara cu balustradă cu heruvimi de gips și tavanele înalte unde cuibăreau liliecii, plus banii ascunși pe undeva prin casă, un purcoi de bani moșteniți de don Manolo de la taică-său, pe care nu i-a băgat niciodată la bancă, plus diamantul, ghiulul cu diamante pe care nimeni nu-l văzuse vreodată, nici măcar copiii, dar se spunea că avea o piatră atât de mare încât părea falsă, o relicvă ce-i aparținuse bunicii lui don Manolo, señora Chucita Villagarbosa de los Monteros de Conde, și care, sub aspect legal și chiar divin, i se cuvenea mamei băieților, soția legitimă a lui don Manolo, în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, nu farfuzei profitoare, abjectă și criminală care era Vrăjitoarea, ce-și dădea aere de mare doamnă, dar nu era decât o parașută scoasă de don Manolo dintr-o cocioabă din selvă, pentru a-și face mendrele cu ea, acolo, în singurătatea șesului. În fine, o femeie rea, pentru că numai ea știe cum, sfătuită de diavol credeau unii, a aflat de niște ierburi ce creșteau pe deal, aproape de coamă, printre ruinele despre care guvernul spunea că sunt mormintele strămoșilor, cei care locuiseră în vechime pe pământurile alea, primii sosiți, înainte chiar și de gachupines1, care au văzut de pe corăbiile lor întinderea aceea și au zis prost să fii bulan să ai, pământurile astea sunt ale noastre și ale Regatului Castiliei, așa că strămoșii, puținii rămași, au fost siliți să-și ia picioarele-n spinare și să se ascundă în munți, au pierdut totul, până și pietrele templelor lor, care au sfârșit îngropate cu totul când a lovit uraganul din șaptezeci și opt, când cu alunecările de teren, avalanșa de lut ce a îngropat peste o sută de locuitori din La Matosa și ruinele acelea unde se zicea că se găsesc ierburile fierte de Vrăjitoare ca să facă o otrava ce nu avea culoare, nici gust, și nu lăsa nicio urmă, pentru că până și doctorul din Villa a spus că don Manolo murise de infarct, dar fiii o țineau una și bună că fusese otrăvit, iar mai apoi sătenii au acuzat-o tot pe Vrăjitoare de moartea celor doi fii ai lui don Manolo, căci exact în ziua înmormântării și-au încasat-o amândoi pe șosea, în drum spre cimitirul din Villa, în timp ce conduceau în fruntea cortegiului funerar; amândoi au murit striviți de bare de fier beton căzute dintr-un camion ce mergea în fața lor, în fotografiile publicate în ziar în ziua următoare se vedeau fierătaie însângerate, ceva îngrozitor, căci nimeni nu a putut să explice cum de s-a întâmplat una ca asta, cum de-au căzut barele din benă, au spulberat parbrizul și i-au făcut terci pe amândoi, și bineînțeles că unii n-au scăpat ocazia să dea vina pe Vrăjitoare, ea le făcuse bozgoane, ca să nu piardă casa și pământurile, își vânduse sufletul Diavolului ca să aibă puteri, și cam pe vremea aia Vrăjitoarea s-a închis în casă și nu a mai ieșit niciodată, nici ziua, nici noaptea, poate de frica răzbunării celor din familia Conde, sau poate pentru că ascundea ceva, un secret de care nu voia să se despartă, ceva din casa aceea nu putea să rămână neprotejat, ajunsese atât de slabă și de palidă că ți-era și frică să o vezi în ochi, părea că se țicnise, femeile din La Matosa îi duceau de-ale gurii ca să le ajute, să le pregătească licorile, doftoriile făcute de Vrăjitoare cu ierburile plantate chiar de ea în grădina din curte, sau cu cele culese de femeile pe care le trimitea pe deal ca să i le aducă, pe vremea când dealul încă mai exista.