Rege și stea

Unul din primele lucruri cu care m-am mândrit a fost numele meu. Aflasem destul de repede (el a fost, cred, cel care mi-a vorbit despre asta) că Arturo e o stea, lumina cea mai iute și mai strălucitoare din constelația Bouarului1, în emisfera boreală. Ba chiar, că acest nume a fost purtat de un rege de demult, conducătorul unei comunități de supuși credincioși, niște eroi cu toții, asemenea regelui lor care-i trata de la egal la egal, ca și cum i-ar fi fost frați.

Din păcate, am aflat apoi și că povestea acestui vestit Arthur, rege al Bretaniei, nu era sigură, ci doar o legendă; așa că l-am dat deoparte pentru alți regi mai reali (după părerea mea legendele erau niște chestii puerile). Și totuși un alt motiv îmi era suficient pentru a da o valoare heraldică numelui de Arturo: cea care mi l-a dat (chiar dacă nu cred că avea habar despre simbolurile sale) a fost, după cum am aflat, mama. Care, de altfel, nu era decât o biată femeie analfabetă, dar, pentru mine, era mai mult decât o regină.

În realitate, n-am știu niciodată mare lucru despre ea, căci a murit când nici nu împlinise optsprezece ani, exact în momentul în care eu, primul ei născut, veneam pe lume. Iar singura imagine a ei pe care am cunoscut-o a fost o fotografie de mărimea unei cărți poștale. O figură ștearsă, fără importanță, aproape nedefinită, dar pentru care am avut o adorație fantastică toată copilăria mea.

Sărmanul fotograf ambulant căruia i se datorează această unică imagine i-a făcut portretul în primele luni de sarcină. Chiar dacă poartă o rochie cu falduri largi, se poate vedea deja că e gravidă. Își ține mâinile mici încrucișate în față, de parcă s-ar ascunde, într-o poză timidă și plină de pudoare. E foarte serioasă, iar în ochii ei negri nu se citește doar supunerea, comună aproape tuturor fetelor noastre și tinerelor neveste de la țară, ci și o uimire întrebătoare și ușor speriată. Ca și cum, printre obișnuitele iluzii ale maternității, își presimțea deja destinul de moarte și de neștiință eternă.

Insula

Acolo, în marea napolitană, insulele arhipelagului nostru sunt toate frumoase. Pământul lor e în parte de origine vulcanică, și, mai ales pe lângă vechile cratere, apar mii de flori pe care nu le-am mai văzut niciodată pe continent. Primăvara colinele se umplu de ginestre, le poți recunoaște parfumul sălbatic și mângâietor imediat ce, în luna iunie, te apropii de porturile noastre, venind pe mare.

Pe colinele dinspre șes, insula mea are străduțe singuratice, închise între ziduri bătrâne, dincolo de care se întind livezi și vii ce par niște grădini imperiale. Are câteva plaje cu nisip alb și fin, și altele mai mici acoperite de pietricele și scoici și ascunse printre stânci. Pe stâncile acelea care se înalță spre cer deasupra apei, își fac cuib pescărușii și turturelele sălbatice, ale căror glasuri, uneori tânguitoare, alteori vesele, se pot auzi mai ales dimineața devreme. Acolo, în zilele liniștite, marea e blajină și răcoroasă și se așază pe mal ca o rouă. Ah, nu mi-aș dori să fiu pescăruș, nici delfin, m-aș bucura să fiu o scorpie de mare, care e cel mai urât pește de pe lume, numai ca să fiu acolo, să mă joc în apa aceea.

În jurul portului toate străzile sunt strâmte și întunecate, cu case țărănești, vechi de secole, care apar severe și triste, deși zugrăvite în trandafiriu sau cenușiu sidefat, minunatele culori ale scoicilor. Pe pervazurile ferestrelor, aproape ca niște barbacane de înguste ce sunt, se vede uneori o garoafă, plantată într-o cutie de tablă, sau o colivie atât de micuță, că ar părea mai potrivită pentru un greier decât să țină prizonieră o turturică. Prăvăliile sunt strâmte și întunecate ca niște bârloguri de tâlhari. În cafeneaua din port se află o sobă cu cărbuni pe care proprietăreasa fierbe cafeaua turcească într-un ibric albastru smălțuit. Proprietăreasa e văduvă de mulți ani și umblă îmbrăcată tot timpul în doliu, cu un șal negru și cercei negri. Fotografia răposatului stă atârnată pe perete, lângă casa de marcat, înconjurată de o ghirlandă de frunze prăfuite.

În fața monumentului lui Isus Pescarul se află o altă prăvălie, al cărei proprietar ține o bufniță legată cu un lănțișor de o scândură fixată sus pe perete. Bufnița are pene delicate, negre și cenușii, un mic ciuf elegant în vârful capului, pleoape albastre și ochii mari de o culoare auriu-roșiatică, tiviți cu negru, o aripă îi sângerează tot timpul pentru că și-o pișcă încontinuu cu ciocul. Dacă întinzi mâna și o gâdili ușor pe piept, își apleacă spre tine căpșorul, cu o expresie uimită.

La lăsarea serii, începe să se zbată, încercând să se elibereze și să zboare, dar cade și ajunge uneori să spânzure cu capul în jos, agățată de lănțișor.

În biserica din port, cea mai veche de pe insulă, se află niște sfinte de ceară, înalte nici măcar de trei palme și închise în racle de sticlă. Au rochii din dantelă adevărată, îngălbenită de vreme, mantii decolorate, din brocart, iar la încheieturile mâinilor le atârnă mătănii din perle naturale. Pe degetele lor micuțe, de o paloare cadaverică, unghiile sunt indicate cu un semn filiform roșu.

În portul nostru nu ancorează aproape niciodată ambarcațiunile acelea elegante, sportive sau de croazieră, care se văd în număr mare în celelalte porturi ale arhipelagului; aici, în afara bărcilor de pescuit ale localnicilor, nu sunt decât șalupe și șlepuri de mărfuri. Marea piață a portului e aproape pustie multe ore din zi; în stânga, lângă statuia lui Isus Pescarul, o singură trăsurică așteaptă sosirea vaporului, care se oprește la noi doar câteva minute, cât să coboare vreo trei-patru pasageri, în general locuitori ai insulei. Niciodată, nici măcar în timpul verii, pe plajele noastre solitare nu se aude zarva celor care vin de la Napoli sau din alte orașe, ca și din toate părțile lumii, să se scalde, înghesuindu-se pe plajele din jur. Iar dacă, din întâmplare, un străin coboară la Procida, rămâne uimit că nu găsește aici viața haotică și veselă, petrecerile și conversațiile pe stradă, cântecele și sunetele chitarelor și mandolinelor, pentru care Napoli și împrejurimile sale sunt cunoscute în toată lumea. Procidanii sunt iritabili și taciturni. Ușile sunt toate închise, puține persoane se arată la ferestre, fiecare familie trăiește între cei patru pereți ai săi, fără să se amestece cu alte familii. Nouă nu ne place prietenia. Iar sosirea unui străin nu trezește curiozitatea, ci mai degrabă neîncrederea. Dacă el pune întrebări, i se răspunde cu neplăcere, pentru că, pe insula mea, oamenilor nu le place să le fie spionate secretele.

De felul lor sunt mici, oacheși, cu ochii negri și migdalați, asemenea orientalilor. S-ar zice că sunt cu toții rude între ei, atât de mult seamănă. Femeile, conform tradiției, trăiesc claustrate ca niște călugărițe. Multe poartă încă părul lung, strâns într-un coc, șal pe cap, rochii lungi și, iarna, saboți peste ciorapii de bumbac negru; vara, unele umblă cu picioarele goale. Când trec iute, desculțe, fără să facă zgomot și se feresc de întâlnirile cu alți oameni, ai zice că sunt niște pisici sălbatice sau niște nevăstuici.

Femeile nu coboară niciodată pe plajă, pentru ele e un păcat să facă baie în mare, ba chiar și să-i vadă pe alții cum se scaldă e un păcat.

Deseori, în cărți, casele din vechile orașe feudale, grupate sau împrăștiate pe vale sau pe coastele dealului, dominate de pe vârful cel mai înalt de castel, sunt comparate cu o turmă în jurul păstorului. Și la Procida, casele, de la cele numeroase și înghesuite din port la cele mai rare de pe coline sau la gospodăriile izolate de pe șes, apar, din depărtare, la fel cu o turmă împrăștiată la poalele castelului. Acesta se înalță pe colina cea mai înaltă (care printre celelalte delușoare pare un munte) și, înconjurat de construcții suprapuse și adăugate de-a lungul secolelor, a căpătat dimensiunile unei cetăți uriașe. Navelor care trec în larg, mai ales noaptea, le apare, din Procida, doar această construcție masivă și întunecată, așa încât insula noastră pare o fortăreață în mijlocul mării.

De aproape două sute de ani castelul e folosit ca închisoare, unul dintre cele mai mari, cred, din toată țara. Pentru mulți oameni care trăiesc departe, numele insulei mele înseamnă numele unei închisori.

Pe partea de vest, care dă spre mare, casa mea se vede de la castel; dar la o distanță de câteva sute de metri în linie dreaptă, dincolo de numeroasele golfulețe din care, noaptea, bărcile pescarilor pornesc cu lămpile aprinse. De la acea distanță nu se pot distinge gratiile de la ferestre și nici gărzile soldaților de-a lungul zidurilor; așa că, mai ales iarna, când aerul este cețos și norii în mișcare trec prin dreptul închisorii, aceasta pare un castel abandonat, așa cum găsești în multe orașe vechi. O ruină fantastică, locuită doar de șerpi, bufnițe și rândunele.

Vești despre Romeo Amalfitanul

Casa mea se află pe culmea unui deal abrupt, singura construcție în mijlocul unui teren necultivat și plin de pietricele de lavă. Fațada dă spre sat, și în partea asta povârnișul dealului e întărit cu un vechi zid făcut din bucăți de stâncă; aici trăiește șopârla albastră (care nu poate fi întâlnită în nicio altă parte a lumii). În dreapta, o scară făcută din pietre și pământ coboară spre stradă.

În spatele casei, se află un tăpșan întins, după care terenul devine abrupt și inaccesibil. Și, dacă o iei pe o râpă lungă, ajungi la o mică plajă în formă de triunghi, cu nisip negru. Nu există nicio cărare care să ducă la plaja aceea, dar, desculț, e ușor de coborât pe râpă printre pietre. Jos era ancorată o singură barcă: era a mea și se numea Torpilorul Antilelor.

Casa mea nu e foarte departe de o mică piață aproape citadină (împodobită, printre altele, cu un monument din marmură) și de casele din sat îngrămădite una-ntr-alta. Dar în amintirile mele a devenit un loc izolat, în jurul căruia singurătatea creează un spațiu enorm. Ea e acolo, malefică și minunată, ca un păianjen auriu care și-a țesut pânza irizată deasupra întregii insule.

E un palat cu două etaje2, în afară de pivnițe și pod (la Procida, casele cu douăzeci de camere, care la Napoli ar părea mici, sunt numite palate), și, asemenea celor mai multe locuințe din Procida, care e o așezare foarte veche, a fost construită cu cel puțin trei sute de ani în urmă.

E zugrăvită într-un roz stins, are o formă pătrată, greoaie și lipsită de eleganță; ar părea o casă mare de țară, dacă n-ar avea un portal impunător și niște zăbrele, curbate în stil baroc, care protejează ferestrele înspre exterior. Singurul ornament al fațadei sunt cele două balcoane mici din fier forjat, aflate de o parte și de alta a intrării, în fața unor firide. Balcoanele și zăbrelele au fost cândva vopsite în alb, dar acum sunt pătate și mâncate de rugină.

Într-unul din canaturile portalului e cioplită o ușiță, și pe aici intrăm noi de obicei în casă, cele două canaturi nu se deschid niciodată, și broaștele enorme cu care erau închise pe dinăuntru au devenit niște obiecte nefolositoare, din cauza ruginii care le macină. Prin ușiță se intră într-un atrium lung, pavat cu ardezie și fără ferestre, la capătul căruia, conform stilului palatelor din Procida, se află o poartă care dă într-o grădină interioară. Poarta aceasta e păzită de două statui de ceramică pictată, dar foarte decolorată, reprezentând două personaje cu glugă, nu se înțelege însă dacă sunt călugări sau sarazini. Dincolo de poartă, grădina, închisă între zidurile casei ca o curte, apare ca un triumf de plante sălbatice.

Acolo, sub un minunat roșcov sicilian, e înmormântată cățelușa mea, Immacolatella.

De pe acoperișul casei se poate vedea toată insula, care seamănă cu un delfin: micile sale golfuri, Penitenciarul, și nu foarte departe, pe mare, forma albăstriu-purpurie a insulei Ischia. Iar mai departe umbrele argintate ale altor insule. Iar noaptea, bolta cerească pe care se mișcă Bouarul, cu steaua sa, Arturo.

Pentru mai mult de două secole, din ziua în care a fost construită, casa a fost o mănăstire de călugări, e un lucru obișnuit la noi, n-are nimic excepțional. Procida a fost întotdeauna un sat de pescari săraci și de țărani, iar puținele sale palate erau toate, inevitabil, ori mănăstiri, ori biserici, ori fortărețe, ori închisori.

Apoi călugării s-au mutat în altă parte și casa a încetat să mai facă parte din proprietățile bisericii. Pentru o vreme, în timpul și după războaiele din secolul trecut3, a găzduit companii militare, apoi a fost părăsită și a stat nelocuită destul de mult timp, până când, în sfârșit, cu vreo cincizeci de ani în urmă, a fost cumpărată de un particular, un bogat agent de expediții amalfitan, în trecere prin Procida, care a transformat-o în locuință și vreme de treizeci de ani a trândăvit în ea.

A modificat parțial interiorul, mai ales la etaj, unde a dărâmat pereții despărțitori ai multor chilii din mănăstirea de odinioară și a pus peste tot tapet franțuzesc. Chiar și când locuiam eu acolo, cu toate că era destul de deteriorată, casa mai păstra aranjamentul și mobilierul așa cum le lăsase el. Mobilele, adunate, cu o fantezie pitorească, dar fără prea multă știință, de la micii anticari și telali din Napoli, dădeau camerelor un aspect oarecum romantico-țărănesc. Când intrai, îți venea în minte lumea apusă a străbunicilor și bunicilor și a străvechilor taine femeiești.

Și totuși, din momentul în care fuseseră ridicate, până în anul în care au devenit ale familiei noastre, zidurile acelea nu văzuseră niciodată vreo femeie.

Când, în urmă cu aproape douăzeci de ani, bunicul meu patern, Antonio Gerace, un emigrant procidan, s-a întors cu o mică avere din America, Amalfitanul, deja bătrân, mai locuia în vechiul palat. Orbise și se spunea că asta era o pedeapsă a Sfintei Lucia, pentru că el ura femeile. Le urâse întotdeauna, încă din tinerețe, atât de tare, că nu voia să le primească în casă nici măcar pe surorile sale și le lăsa în fața ușii pe călugărițele Consolării, când veneau să ceară obolul. De aceea nu se căsătorise și nici nu mergea vreodată la biserică, sau în prăvălii, unde e mai ușor să te întâlnești cu femei.

Nu ura societatea, dimpotrivă, cu un caracter foarte pompos, dădea deseori banchete, ba chiar și petreceri mascate, cu costume de epocă, și în asemenea ocazii se arăta nesăbuit de generos, așa că devenise o legendă pe insulă. Dar la recepțiile lui nu era admisă nicio femeie, și fetele din Procida, invidioase pe logodnicii și frații lor care participau la petrecerile acelea misterioase, au poreclit cu dispreț locuința Amalfitanului Casa dei guaglioni4 (guaglione, în dialectul napolitan, înseamnă băiat, tinerel, june).

Când bunicul meu, Antonio, s-a întors în patrie după mulți ani, nu se gândea câtuși de puțin că soarta destinase Casa junilor familiei sale. Nu-și amintea mare lucru despre Amalfitan, cu care nu fusese niciodată prieten, și vechea mănăstire-cazarmă aflată printre ciulini și cactuși nopali nu semăna deloc cu locuința pe care o visase atunci când se afla departe. A cumpărat o casă de țară, cu niște pământ în jur, în partea de sud a insulei, și s-a stabilit acolo, doar cu lucrătorii lui, nefiind căsătorit și neavând nici rude apropiate.

În realitate, exista pe lume o rudă apropiată a lui Antonio Gerace, pe care el nu o văzuse niciodată. Era un fiu, care se născuse la începuturile vieții sale de emigrant, dintr-o relație cu o învățătoare nemțoaică, pe care o părăsise cât se poate de repede. Mulți ani, după ce o părăsise (odată încheiată scurta perioadă în care lucrase în Germania, emigrantul plecase în America), tânăra mamă continuase să-i scrie, rugându-l s-o ajute, pentru că rămăsese fără slujbă, și încercând să-l înduioșeze cu vorbe minunate despre copil. Dar emigrantul, în vremea aceea, era și el un sărăntoc, și încetase chiar să-i mai răspundă la scrisori, până când fata, descurajată, nu i-a mai scris. Iar când s-a întors în Procida, îmbătrânit și fără urmași, căutând informații despre ea, Antonio a aflat că murise și că-și lăsase fiul, de șaisprezece ani deja, în Germania.

Atunci Antonio Gerace l-a chemat pe acest fiu în Procida ca să-i dea în sfârșit numele său și averea pe care o dobândise. Și astfel cel care avea să devină tatăl meu a debarcat pe insula Procida, îmbrăcat în zdrențe ca un țigan (după cum am aflat mai târziu).

Avusese probabil o viață grea și sufletul său de copil se hrănise cu ură nu numai împotriva tatălui necunoscut, ci și împotriva tuturor celorlalți procidani. Poate că și aceștia, cu vreun gest sau vreo vorbă, l-au jignit la început, iar orgoliul său iritat n-a uitat niciodată asta. Sigur e că purtarea lui indiferentă și jignitoare a atras ura tuturor. Cu tatăl său, care încerca să-i câștige simpatia, băiatul era rece până la cruzime.

Singura persoană de pe insulă pe care a frecventat-o a fost Amalfitanul. De multă vreme acesta nu mai dădea nici recepții, nici petreceri și trăia izolat în orbirea lui, ursuz și mândru, refuzând să-i primească pe cei care-l căutau și dând la o parte cu bastonul pe cei care se apropiau de el pe stradă. Persoana lui foarte înaltă și tristă le devenise odioasă tuturor.

Casa lui s-a redeschis pentru un singur om: fiul lui Antonio Gerace. Care s-a legat de el cu o asemenea prietenie, încât își petrecea toate zilele în compania lui, ca și cum el, și nu Antonio Gerace, i-ar fi fost cu adevărat tată. La rândul său, Amalfitanul i-a dăruit o afecțiune exclusivă și tiranică, părând să nu mai poată trăi o zi fără el. Dacă ajungea mai târziu să-i facă vizita cotidiană, îi ieșea în întâmpinare, oprindu-se în capătul străzii și așteptându-l. Și neputând să vadă când apărea în sfârșit, în neliniștea lui de orb, îi striga din când în când numele cu o voce răgușită ce părea a unuia îngropat de viu. Dacă vreun trecător îi spunea că fiul lui Gerace nu e acolo, arunca pe jos, la întâmplare și plin de dispreț, monede și bancnote, pentru ca, odată plătiți, cei din jur să meargă să îl cheme. Iar dacă se întorceau să-i spună că nu l-au găsit acasă, îi punea să-l caute pe toată insula, dezlegându-și până și câinii pentru asta. Numai atât mai avea în toată viața lui: să stea în compania singurului său prieten sau să-l aștepte. Când, doi ani mai târziu, a murit, i-a lăsat moștenire casa din Procida.

Nu după mult timp a murit și Antonio Gerace, iar fiul său, care de câteva luni se căsătorise cu o orfană din Massa, s-a mutat în casa Amalfitanului, împreună cu tânăra lui soție, care era deja gravidă. El avea pe atunci cam nouăsprezece ani, iar soția lui, nici optsprezece. Era pentru prima oară, după aproape trei sute de ani de când fusese construit vechiul palat, că o femeie locuia între zidurile sale.

În casa și pe pământul bunicului meu au rămas arendașii, care îl lucrează și azi.

Casa junilor

Moartea timpurie a mamei, care s-a stins la optsprezece ani, la nașterea mea, a fost desigur confirmarea, dacă nu originea, unui zvon din sat, conform căruia ura proprietarului, chiar dacă răposat, făcea ca șederea sau simpla intrare a femeilor în casă să le fie acestora fatală.

Tata avea un mic zâmbet ironic la auzul acestei povești a satului, așa că și eu, de la bun început, am învățat să o tratez cu disprețul cuvenit unei minciuni superstițioase. Dar câștigase o asemenea autoritate pe insulă, că nicio femeie n-ar fi acceptat să ne fie servitoare. În copilăria mea, a slujit la noi un băiat născut la Napoli, pe nume Silvestru, care, atunci când a intrat în casa noastră (cu puțin înainte de a mă naște), avea vreo paisprezece-cincisprezece ani. S-a întors la Napoli când a fost luat în armată, și a fost înlocuit cu unul din lucrătorii noștri, care venea doar două ore pe zi, să ne gătească. Nimeni nu-și bătea capul cu dezordinea și murdăria din camerele noastre, și nici cu grădina lăsată de izbeliște.

E imposibil de descris cât de cât exact această grădină (azi cimitirul cățelușei mele Immacolatella). Erau acolo, printre altele, putrezind în jurul roșcovului celui mare, până și mobile, acoperite de mușchi, vase sparte, damigene, vâsle, roți și altele. Iar în mijlocul pietrelor și gunoaielor creșteau plante cu frunzele grase, spinoase, uneori splendide și misterioase ca plantele exotice. După ce ploua, renășteau, din bulbi sau semințe, sute de flori mai nobile, îngropate aici cine știe de când. Și apoi totul se prăpădea ca într-un incendiu, ars de seceta verii.

În ciuda faptului că eram înstăriți, trăiam ca niște sălbatici. La două luni după nașterea mea, tata plecase de pe insulă, lipsind aproape un an și lăsându-mă în brațele primului nostru servitor, un tânăr foarte serios pentru vârsta lui, care m-a crescut cu lapte de capră. Tot el m-a învățat să vorbesc, să citesc și să scriu, apoi eu, citind cărțile pe care le găseam în casă, m-am instruit. Tata n-a avut niciodată grijă să mă dea la școală, așa că eu trăiam într-o continuă vacanță, iar în zilele mele de hoinărit, mai ales în timpul lungilor absențe ale tatei, n-aveam nicio regulă și niciun orar. Doar foamea și somnul îmi aduceau aminte că e vremea să mă întorc acasă.

Nimeni nu se gândea să-mi dea bani, nici eu nu ceream, de altfel nici nu simțeam nevoia. Nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată vreun ban în toată copilăria și adolescența mea.

Ferma lăsată moștenire de bunicul Gerace îi furniza produsele trebuincioase bucătarului nostru, care, în ceea ce privește arta gătitului, nu era departe de oamenii primitivi și de barbari. Se numea Costante și, pe cât de drăguț era predecesorul său, Silvestru (pe care aș putea să-l consider într-un fel doica mea), pe-atât era el de taciturn și de grosolan.

Îmi petreceam serile de iarnă și zilele ploioase citind. După mare și hoinărelile pe insulă, cel mai mult îmi plăcea lectura. În general citeam în camera mea, întins în pat sau pe canapea, cu Immacolatella la picioare.

Camerele noastre dădeau într-un coridor îngust, de-a lungul căruia, pe vremuri, se aflau chiliile călugărilor (poate vreo douăzeci de toate). Vechiul proprietar, ca să aibă camere mai spațioase, dărâmase mare parte din zidurile ce despărțeau o încăpere de alta, dar (poate îndrăgostit de frizele și sculpturile lor) lăsase câteva din vechile uși ale chiliilor înșirate pe coridor. Așa că, de exemplu, camera tatălui meu avea trei uși, una după alta spre coridor, și cinci ferestre, aliniate și ele. Între camera mea și cea a tatălui meu fusese păstrată, în dimensiunile ei originare, o chilie, unde, în copilăria mea, se culca Silvestro, servitorul. A mai rămas divanul lui, sau mai bine zis un soi de pat pliant, și lada pentru paste, goală, în care el își ținea hainele.

Eu și tata nu ne țineam hainele undeva anume. În camerele noastre existau scrinuri și dulapuri, care, atunci când le deschideam, amenințau să cadă peste noi, și emanau mirosuri ale cine știe căror defuncte burghezii burbonice. Nouă aceste mobile ne serveau doar pentru a arunca din când în când înăuntru obiecte care nu mai erau de niciun folos și se îngrămădeau doar în cameră, ca, de exemplu, pantofi vechi, harpoane rupte, cămăși zdrențuite etc. Sau ca să punem vreo pradă: cochilii-fosile de pe vremea când insula era încă un vulcan submarin, capsule de cartușe, funduri de sticlă împestrițate de nisip, piese de motor ruginite. Și plante subacvatice sau stele de mare care se uscau și putrezeau prin sertare. Poate și de asta, mirosul care plutea în camerele noastre nu l-am mai găsit niciodată nicăieri, în nicio altă cameră omenească și nici măcar în vizuinile animalelor terestre, poate, mai degrabă, am găsit unul asemănător pe fundul vreunei ambarcațiuni sau într-o grotă.

Enormele scrinuri și dulapuri, care ocupă, în camerele noastre, mare parte din pereții liberi, lasă cu greu loc pentru paturi, obișnuitele paturi din fier cu incrustații de sidef sau peisaje pictate care se găsesc în toate camerele din Procida sau din Napoli. Păturile noastre pentru iarnă, în care eu dormeam înfășurat ca într-un sac, erau toate mâncate de molii, iar saltelele nefiind niciodată scuturate sau scărmănate, se subțiaseră de-atâta folosit ca niște foi de tăiței.

Îmi aduc aminte că din când în când, folosind pe post de mătură o pernă îngustă sau o veche haină de piele care fusese a lui Silvestro, îl ajutam pe tata să măture din jurul patului său mucurile de țigară, pe care le îngrămădeam într-un colț al camerei, iar apoi le aruncam pe fereastră. În casa noastră, era imposibil de spus din ce era făcută sau ce culoare avea podeaua, ascunsă sub un strat de praf întărit. Geamurile de la ferestre erau și ele toate înnegrite și opace; în colțurile de sus și printre zăbrele străluceau în lumină irizațiile plaselor de păianjen.

Cred că păianjenii, șopârlele, păsările și în general toate viețuitoarele considerau casa noastră un turn nelocuit de pe vremea lui Barbarossa sau chiar o stâncă în mare. De-a lungul zidurilor exterioare, din crăpături și treceri secrete, țâșneau șopârle ca din pământ, iar mii de rândunele și de viespi își făceau cuiburi. Păsări din specii străine, în trecere pe insulă, atunci când migrau, se opreau să se odihnească pe pervazuri. Ba chiar și pescărușii, după ce-și terminau cufundările în mare, veneau să-și usuce penele pe acoperiș ca pe catargul unei nave sau în vârful unei stânci.

Cel puțin o pereche de bufnițe locuia cu siguranță în casa noastră, deși îmi era imposibil să descopăr unde exact, dar știu că, la căderea serii, le vedeai ieșind în zbor dintre ziduri cu toată familia lor. Alte bufnițe și cucuvele veneau de departe la vânătoare pe pământul nostru, ca într-o pădure. Într-o noapte, s-a așezat pe fereastra mea o imensă bufniță regală. După mărime, în primul moment am crezut că e un vultur, dar avea penele mult mai deschise la culoare, și, în cele din urmă, am recunoscut-o după urechile ei mici și drepte.

În câteva camere nelocuite ale casei uitam ferestrele deschise tot timpul. Dacă intram pe neașteptate acolo, după luni de zile, se întâmpla să dăm peste vreun liliac sau să auzim țipete din cuiburi misterioase, ascunse într-o laviță sau printre grinzile tavanului.

Apăreau uneori chiar și anumite viețuitoare ciudate, din rase nemaivăzute pe insulă. Într-o dimineață, stăteam așezat pe pământ, în spatele casei, spărgând migdale cu o piatră, când am văzut țâșnind dintr-o crăpătură un animal mic, foarte grațios, ceva între pisică și veveriță. Avea coada groasă, botul triunghiular, cu mustăți albe, și se uita atent la mine. I-am aruncat o migdală decojită, sperând să-l cuceresc. Dar gestul meu l-a speriat și a fugit.

Altă dată, noaptea, apropiindu-mă de marginea râpei, am văzut venind dinspre malul mării spre casa noastră un patruped foarte alb, cam cât un ton de mărime mijlocie, purtând pe cap niște coarne curbate, care păreau niște seceri lunare. Imediat ce și-a dat seama de prezența mea, s-a întors și a dispărut printre stânci. Am bănuit că e vorba despre un bou de mare, o specie rară de rumegătoare amfibii, despre care unii spun că n-a existat niciodată, iar alții că a dispărut. Mulți marinari susțin însă că au văzut de mai multe ori un asemenea animal, care trăiește în apropierea Grotei Albastre de la Capri. Stă în mare asemenea peștilor, dar îi plac nespus zarzavaturile, iar noaptea iese din apă și se duce să le fure din grădini.

Cât despre vizitele oamenilor, procidani sau străini, de mulți ani Casa junilor nu mai primea niciuna.

La parter se afla vechiul refectoriu al călugărilor, transformat de Amalfitan în salon de recepții. Era o încăpere enormă, cu tavanul aproape de două ori mai înalt decât cele din alte camere și ferestre foarte sus față de podea, care dădeau spre plajă. Pereții, spre deosebire de cei din celelalte camere ale casei, nu erau acoperiți cu tapet franțuzesc, ci decorați de jur împrejur cu o frescă imitând o logie cu coloane, viță-de-vie și ciorchini de struguri. Lângă peretele din fund se afla o masă mai lungă de șase metri, și peste tot în jur erau împrăștiate divane și fotolii pe jumătate găurite, scaune de toate felurile și perne decolorate. Un colț era ocupat de un cămin enorm în care noi nu făceam focul niciodată. Iar din tavan atârna un lampadar uriaș din sticlă colorată, plin de praf, care mai avea doar câteva becuri, înnegrite, așa că lumina pe care o dădea era cât aceea a unui sfeșnic.

Aici, pe vremea Amalfitanului, se întâlnea, printre sunete de instrumente și cântece, compania băieților. Urme ale petrecerilor se mai vedeau în salonul cel mare, care amintea puțin de sălile din vilele ocupate de cuceritori, în vreme de război, sau, în anumite privințe, de dormitoarele din închisori și, în general, de toate locurile în care tinerii se adună împreună, fără femei. Tapițeriile murdare și roase ale divanelor erau ici-colo arse cu țigara. Iar pe pereți, ca și pe măsuțe, se vedeau tot felul de cuvinte și de desene: nume, semnături, fraze batjocoritoare sau melancolice sau de iubire sau versuri din cântece. Apoi o inimă străpunsă, o navă, figura unui fotbalist care ține în echilibru, pe vârful piciorului, o minge. Și câteva desene amuzante: un craniu care fumează o pipă, o sirenă care se adăpostește sub o umbrelă și altele.

Numeroase alte desene și scrieri fuseseră șterse, nu știu de către cine: pe tencuiala pereților și pe măsuțe rămăseseră vizibile urmele.

Și în alte camere se aflau asemenea urme ale trecerii pe acolo a oaspeților de pe vremuri. De exemplu, într-o cămăruță nefolosită deasupra agheasmatarului de alabastru (rămas din timpul mănăstirii), pe tapetul franțuzesc, se mai citea încă, deși decolorată, o semnătură cu stiloul, cu multe înflorituri: Taniello. Dar, în afara acestor semnături necunoscute și a desenelor fără valoare, nu se mai găsea nimic în casă care să amintească de petrecerile și de întâlnirile de odinioară. Am aflat că, după moartea agentului de expediții, mulți procidani, care participaseră la acele petreceri în tinerețe, s-au prezentat în Casa junilor cerând obiecte și amintiri. Afirmau, garantând unul pentru altul, că Amalfitanul le promisese că li le va dărui după moartea lui. A avut loc deci un soi de jaf, și poate că atunci au fost luate costumele și măștile, despre care se mai vorbește încă mult pe insulă, dar și chitarele, mandolinele, paharele cu urări înscrise în aur pe cristal. Poate unele din aceste prăzi mai sunt păstrate încă în Procida, în căsuțele țăranilor sau ale pescarilor. Și femeile din familie, bătrâne deja, se uită suspinând la aceste relicve, resimțind vechea lor gelozie din tinerețe pentru petrecerile misterioase de la care erau excluse. Și aproape că se tem să atingă aceste obiecte moarte, care pot păstra încă influența malefică din Casa junilor!

Un alt sfârșit misterios l-au avut câinii Amalfitanului. Se știe că a avut mulți și că îi iubea, dar, la moartea lui, au dispărut din casă fără urmă. Unii afirmă că după ce stăpânul lor a fost dus la cimitir, ei s-au întristat, au refuzat orice hrană și s-au lăsat să moară. Alții povestesc că au început să vagabondeze pe insulă ca niște animale sălbatice, mârâind la cei care se apropiau, până când au turbat cu toții, iar paznicii i-au prins unul câte unul și i-au omorât aruncându-i într-o prăpastie.

Astfel, toate faptele petrecute în Casa junilor înainte ca eu să vin pe lume au ajuns pe căi incerte la urechile mele, asemenea unor aventuri întâmplate cu secole în urmă. Și despre scurta trecere a mamei (dacă nu țin cont de faimosul portret pe care Silvestro îl păstrase pentru mine) n-am putut găsi nicio urmă în casă. Tot de la Silvestro am aflat că odată, când aveam vreo două luni și tata plecase în călătorie de puțin timp, au venit niște rude din Massa, țărani, după aspect, care au luat, ca și cum ar fi fost moștenirea lor, tot ce-i aparținuse mamei: zestrea cu care venise, rochițele ei, ba chiar și saboții și rozariul ei de sidef. Au profitat, cu siguranță, că în casă nu era niciun adult să li se împotrivească, iar Silvestro s-a temut la un moment dat că vor să mă ia și pe mine. Atunci, cu un pretext oarecare, a dat fuga în chilia lui, unde mă așezase pe pat să dorm, și m-a ascuns în grabă în lădița în care-și ținea hainele (în care, prin capacul spart, intra aerul). Mi-a pus alături biberonul plin cu lapte, pentru ca atunci când mă trezesc să tac din gură și să nu-mi fac simțită prezența. Dar eu nu m-am trezit și am fost mut cât timp a durat vizita rudelor, care, de altfel, nu s-au îngrijit prea mult să afle vești despre mine. Doar când erau pe punctul să plece cu balotul lor plin cu lucruri, unul dintre ei, mai mult de ochii lumii, a întrebat dacă sunt sănătos și unde mă aflu, iar Silvestro i-a răspuns că eram la doică. S-au mulțumit cu asta și au plecat pentru totdeauna la Massa, de unde n-au mai dat niciodată vreun semn de viață.

Și așa trecea copilăria mea singuratică în palatul interzis femeilor.

În camera tatălui meu se află o fotografie mare a Amalfitanului. În ea se vede un bătrân zvelt, îmbrăcat cu o jachetă lungă și pantaloni demodați, destul de strânși pe picior, care lasă să se vadă ciorapii albi. Părul cărunt este petrecut pe după urechi ca o coamă de cal, iar fruntea înaltă și netedă, pe care bate lumina, pare de un alb ireal. Ochii stinși, larg deschiși, au expresia limpede și uimită a ochilor unui animal.

În fața fotografului, Amalfitanul a luat o poză studiată, arogantă. Își ține un picior în față și schițează un zâmbet galant, de parcă ar saluta. Cu mâna dreaptă, rotindu-l, ridică un baston subțire, cu vârful de metal, iar cu stânga ține în lesă doi câini mari. Sub portret, cu scrisul său nesigur de bătrân pe jumătate analfabet și orb, a mâzgălit o dedicație pentru tata:

Lui Wilhelm

ROMEO.

Acest portret al Amalfitanului îmi aducea aminte de reprezentarea Bouarului, constelația lui Arturo, așa cum era desenată pe o hartă mare a emisferei boreale, într-un atlas astronomic pe care-l aveam în casă.

Frumusețea

Am aflat ceea ce știu despre originea tatălui meu atunci când eram deja mare. Încă din copilărie i-am auzit pe oamenii din sat spunându-i uneori bastard; dar cuvântul acesta suna pentru mine ca un titlu de autoritate și de prestigiu misterios, de exemplu margraf5 sau ceva asemănător. Mulți ani la rând, nimeni nu mi-a dezvăluit nimic despre trecutul tatii sau al bunicului meu: procidanii sunt puțin vorbăreți, iar pe de altă parte, eu, după exemplul tatălui meu, nu mă împrieteneam cu nimeni pe insulă și nici nu frecventam pe nimeni. Costante, bucătarul nostru, era o prezență mai degrabă animală decât umană. În toți anii în care a fost în slujba noastră, nu-mi amintesc să fi schimbat cu el două vorbe într-o conversație; de altfel, îl vedeam destul de rar. Când își termina treaba în bucătărie, se ducea la fermă, iar eu, întorcându-mă acasă când aveam chef, găseam mâncărurile lui barbare așteptându-mă, reci deja, în bucătăria goală.

Tata trăia departe în cea mai mare parte a timpului. Venea la Procida doar pentru câteva zile, apoi pleca din nou, uneori pentru luni întregi. La sfârșitul anului, dacă adunam puținele perioade în care stătea pe insulă, din douăsprezece luni, petrecuse poate cu mine, în Procida, doar vreo două. Astfel, îmi petreceam aproape toate zilele într-o absolută solitudine, și această solitudine, începută încă din fragedă pruncie, când plecase Silvestro, cel care-mi fusese doică, mi se părea o situație normală. Consideram fiecare ședere a tatii pe insulă ca o favoare extraordinară din partea lui, o concesie specială, de care eram mândru.

Cred că învățasem nu de mult timp să merg, când el mi-a cumpărat o barcă. Și, când aveam vreo șase ani, m-a luat într-o zi cu el la fermă, unde cățeaua unuia din muncitori își alăpta puii care n-aveau mai mult de o lună, ca să-mi aleg unul. L-am ales pe cel care mi se părea cel mai afurisit, cu ochii cei mai simpatici. Am descoperit apoi că era o cățelușă și, pentru că era albă ca luna, i-am pus numele Immacolatella.

Cât despre încălțăminte și îmbrăcăminte, tata își amintea destul de rar să-mi cumpere. Vara nu aveam altceva decât o pereche de pantaloni, cu care făceam și baie în mare, lăsându-i apoi să se usuce pe mine. Rareori mă îmbrăcam și cu un tricou de bumbac, prea scurt, rupt și lăbărțat. În plus față de mine, tata avea un șort de baie din pânză bej, dar în afară de asta, vara, nici el nu purta altceva decât o pereche de pantaloni decolorați și o cămașă fără niciun nasture, deschisă pe piept de sus până jos. Uneori își lega la gât un batic înflorat, ca acelea pe care țărăncile și le cumpără din târg, ca să meargă duminica la biserică. Și cârpa aia de bumbac, purtată de el, mi se părea semnul unei superiorități, o coroniță de flori care îl confirmă învingătorul glorios!

Niciunul dintre noi nu avea vreun palton. Iarna, eu îmbrăcam două pulovere unul peste altul, iar el își lua un pulover și pe deasupra o haină de lână în carouri, uzată și deformată, cu umerii excesiv de largi, care sporeau prestigiul staturii sale înalte. Folosirea lenjeriei de corp ne era aproape necunoscută.

El avea un ceas de mână (cu carcasa de oțel și brățara groasă tot din oțel) care arăta și secundele și se putea purta și în apă. Mai avea și o mască, să poată privi sub apă când înota, o pușcă și un binoclu marinăresc cu care puteai urmări navele care pluteau în largul mării și marinarii pe punte.

Copilăria mea e ca o țară fericită, în care el e monarhul absolut! Era mereu în trecere, mereu gata de plecare, dar în scurtele intervale de timp pe care le petrecea la Procida eu îl urmam ca un câine. Eram probabil o pereche caraghioasă pentru cei cu care ne întâlneam. El mergea înainte hotărât, ca o corabie cu pânze în vânt, cu părul său blond de străin, buzele groase și ochii duri, fără să privească pe nimeni în față. Eu, în urma lui, întorcându-mi în toate părțile ochii negri, ca și cum aș fi spus: „Procidani, trece tata!“. Pe vremea aceea nu eram mai înalt de un metru, și părul negru și creț ca de țigan nu făcuse niciodată cunoștință cu frizerul (când devenea prea lung, eu, ca să nu se creadă că sunt fetiță, mi-l tăiam hotărât cu foarfeca; rareori îmi aduceam aminte să mi-l pieptăn, iar vara era tot timpul acoperit de sare din apa mării).

Aproape întotdeauna, perechea noastră era precedată de Immacolatella care alerga înainte, venea înapoi, amușina toate zidurile, își vâra botul pe toate ușile, îi saluta pe toți. Familiaritățile ei cu locuitorii insulei mă făceau uneori să-mi pierd răbdarea și atunci, cu fluierături poruncitoare, îi aduceam aminte de rangul familiei Gerace. Aveam astfel ocazia să exersez fluieratul. De când mi se schimbaseră dinții, devenisem maestru în această artă. Îmi vâram în gură degetul arătător și pe cel mijlociu și scoteam niște sunete solemne.

Știam și să cânt destul de bine, învățasem de la Silvestro diferite melodii. Uneori, când mergeam în spatele tatii sau eram cu el în barcă, cântam încontinuu Le donne dell’Havana, Tabarin, La sierra misteriosa sau cântece napolitane, de exemplu cel care zice: Tu si’ ´a canaria! Tu si’ l’amore!, sperând că tata îmi va admira vocea. El nu părea nici măcar să mă audă. Era tot timpul tăcut, grăbit, posomorât și rareori îmi arunca o privire. Dar era un mare privilegiu pentru mine, căci compania mea era singura pe care o tolera pe insulă.

În barcă, el vâslea, eu țineam direcția, stând la pupă sau călare pe proră. Uneori, îmbătat de fericirea aceea divină, mă dezlănțuiam și, cu o aroganță enormă, începeam să dau comenzi: Hai, vâsla dreaptă! Hai cu stânga, ține drept! — Dar el își ridica ochii să mă privească, splendoarea lui tăcută mă rechema la micimea mea. Și mi se părea că sunt o hamsie în prezența unui mare delfin.

Primul motiv al supremației pe care o avea asupra tuturor consta în diversitate, care era cel mai frumos mister al său. El era diferit de toți ceilalți bărbați din Procida, adică de toți oamenii pe care-i cunoșteam pe lume, și (oh, ce amărăciune!) de mine. În primul rând, se deosebea de insulari prin statură (dar înălțimea sa ieșea în evidență doar prin comparație, când îl vedeai alături de ceilalți. Când stătea singur, izolat, părea aproape scund, atât de armonios era).

În afară de statură, îl deosebeau de alții culorile. Trupul îi căpăta vara o strălucire brună, foarte plăcută, absorbind parcă soarele ca pe un ulei, dar în timpul iernii devenea din nou deschis la culoare ca perlele. Iar eu, care eram la fel de negru în orice anotimp, vedeam în asta semnul unei rase nepământești, ca și cum el ar fi fost frate cu soarele și luna.

Părul, moale și întins, era de un blond-închis, căpătând în anumite lumini reflexe prețioase, iar pe ceafă, unde era mai scurt, aproape ras, era de-a dreptul auriu. În sfârșit, ochii săi erau de un albastru-violet, asemenea culorii unor întinderi de apă întunecate de nori.

Părul său frumos, mereu plin de praf și dezordonat, cădea în șuvițe pe fruntea încruntată, de parcă i-ar fi ascuns gândurile cu umbra lor. Iar chipul, care păstra de-a lungul anilor conturul bine pronunțat din adolescență, avea o expresie impenetrabilă și arogantă.

Uneori o străfulgerare a secretelor păstrate cu gelozie, la care părea să se gândească tot timpul, îi lumina chipul: de exemplu, zâmbete scurte, sălbatice și aproape satisfăcute, sau grimase ipocrite, agresive, sau o indispoziție neașteptată, fără vreun motiv anume. Pentru mine, care nu puteam să-i atribui niciun capriciu uman, îmbufnarea lui era măreață ca întunecarea zilei, indiciu sigur al unor evenimente misterioase și importante ca Istoria Universală.

Motivele le știa doar el. Eu nu încercam să găsesc o explicație pentru tăcerile, bucuriile, disprețul față de alții sau suferințele sale. Erau pentru mine ca niște taine sacre: importante și grave, în afara oricărei dimensiuni lumești și a oricărei frivolități.

Dacă, de exemplu, într-o bună zi, s-ar fi prezentat în fața mea beat sau delirând, eu, cu siguranță, n-aș fi putut presupune, din cauza asta, că și el era supus slăbiciunilor omenești. El, ca și mine, nu se îmbolnăvea niciodată, din câte îmi amintesc; dar, dacă l-aș fi văzut bolnav, boala lui nu mi s-ar fi părut unul din obișnuitele accidente ale naturii. Ea ar fi căpătat în ochii mei aproape sensul unui mister ritual, în care Wilhelm Gerace era eroul, iar oficianții chemați să-l asiste primeau privilegiul unei consacrări. Și, desigur, nu m-aș fi îndoit că o tulburare a cosmosului, de la peisajele terestre până la stele, trebuia să însoțească acest mister patern.

Există pe insulă, printre stânci înalte, un platou unde se aude ecoul. Uneori, ajungând acolo, tata se distra strigând fraze în germană. Chiar dacă nu le știam înțelesul, îmi dădeam seama, după expresia lui arogantă, că erau niște cuvinte teribile sau temerare, el le striga cu un accent sfidător și aproape profanând, ca și cum ar fi încălcat o lege sau ar fi destrămat o vrajă. Când ecoul i le aducea înapoi, începea să râdă și striga altele și mai brutale. Eu, din respect pentru autoritatea lui, nu îndrăzneam să-l acompaniez, și deși fremătam de o nerăbdare războinică, ascultam enigmele acelea în tăcere. Nu mi se părea că asist la obișnuitul joc cu ecoul, destul de comun printre băieți, ci la un duel epic. Suntem la Roncevaux6 și dintr-odată pe platou dă năvală Roland cu cornul său. Suntem la Termopile și, în spatele stâncilor, se ascund cavalerii persani, cu coifurile lor ascuțite.

Când, în plimbările noastre, se trezea în fața unui povârniș, era cuprins de nerăbdare și o pornea în goană, cu îndârjirea rezervată unui lucru minunat, ca și cum s-ar fi urcat pe catargul unui velier. Și nici nu-i păsa dacă mă țin sau nu după el, dar eu îl urmam cât puteam de repede, deși eram dezavantajat din cauza picioarelor mele mai mici, și bucuria îmi înflăcăra sângele. Nu era una din obișnuitele curse pe care le făceam de mii de ori pe zi, cu Immacolatella. Era un turneu faimos. Sus ne aștepta linia de sosire cu urale și toate cele treizeci de milioane de zei!

Vulnerabilitățile sale erau le fel de misterioase ca indiferențele. Îmi amintesc cum odată, în timp ce înota, a dat peste o meduză. Toți știu efectele unui asemenea incident: pielea se înroșește, dar fără nicio altă consecință și e de scurtă durată. Cu siguranță și el știa asta, dar, când și-a văzut pieptul brăzdat de dungi sângerii, a fost cuprins de groază și a devenit palid. A fugit imediat pe mal și s-a aruncat la pământ cu brațele întinse, ca un muribund cuprins deja de greața agoniei. M-am așezat lângă el; fusesem eu însumi de mai multe ori victima aricilor, a meduzelor și a altor viețuitoare marine, fără să dau vreodată importanță acestor atacuri. Dar acum, când victima era el, m-am simțit cuprins de un sentiment solemn și tragic. Pe plajă și pe întreaga mare se așternuse o liniște desăvârșită, în care țipătul unui pescăruș care trecea în zbor mi s-a părut plânsetul unei femei, o Furie.

Certitudinile absolute

Nu se străduia să mă cucerească. Nu m-a învățat niciodată germana, limba lui maternă; cu mine vorbea întotdeauna în italiană, dar era o italiană diferită de a mea, pe care o învățasem de la Silvestro. Toate cuvintele pe care le spunea păreau abia inventate și încă sălbatice, ba chiar și cuvintele mele napolitane, pe care le folosea deseori, pronunțate de el deveneau mai arogante și mai noi, ca în poezii. Acest limbaj straniu îl făcea să capete în fața mea farmecul sibilelor.

Câți ani avea? Cu vreo nouăsprezece mai mult decât mine. Vârsta lui mi se părea serioasă și respectabilă asemenea sfințeniei Profeților sau a regelui Solomon. Fiecare gest al său, fiecare frază aveau pentru mine o fatalitate dramatică. El era imaginea certitudinii, și tot ce spunea sau făcea era răspunsul unei legi universale din care eu am dedus primele reguli de conduită din viața mea. În asta consta cea mai mare atracție a companiei sale.

Prin naștere, era de religie protestantă, dar nu practica niciun fel de credință, etalând o nepăsare îmbufnată față de Veșnicie și față de problemele ei. Eu, în schimb, sunt catolic încă de când aveam o lună, din inițiativa doicii mele Silvestro, care s-a îngrijit pe vremea aceea să mă boteze în parohia din port. Cred că aceea a fost prima și ultima oară când am intrat într-o biserică în calitate de supus creștin. Îmi plăcea câteodată să petrec puțin timp într-o biserică, ca într-o cameră frumoasă domnească, într-o grădină sau pe o navă. Dar m-aș fi rușinat să îngenunchez sau să fac alte asemenea gesturi sau să mă rog, chiar și numai în gând: ca și cum aș fi putut crede cu adevărat că aceea era casa lui Dumnezeu și că Dumnezeu, în cazul în care există, comunică cu noi.

Tata era cât de cât instruit, datorită mamei lui, învățătoarea, și avea și niște cărți (în mare parte moștenite de la ea), printre care unele și în italiană. Acestei mici biblioteci de familie, se adăugau în Casa junilor numeroase alte volume, lăsate acolo de un tânăr student la Litere, care, mai multe veri la rând, fusese oaspetele lui Romeo Amalfitanul. Fără să mai punem la socoteală diferite romane polițiste și de aventuri, potrivite pentru tineri, provenite din alte locuri. Așa că eu puteam dispune de o bibliotecă respectabilă, chiar dacă compusă din volume vechi și cu pagini lipsă.

Erau, în special, opere clasice sau de școală, instructiv-educative: atlase, dicționare, cărți de istorie, poeme, romane, tragedii și culegeri de versuri și traduceri ale unor texte faimoase. Excluzându-le pe cele de neînțeles pentru mine (scrise în germană, latină sau greacă), am citit și studiat toate cărțile astea, iar pe unele, preferatele mele, le-am citit de atâtea ori, că până și azi mi le amintesc aproape pe dinafară.

Printre multele învățături pe care le găseam în lecturile mele, le alegeam spontan pe cele mai fascinante, adică acele învățături care corespundeau mai bine sentimentului meu natural despre viață. Cu ele, și cu primele certitudini inspirate de persoana tatălui meu, a luat naștere în conștiința mea o fantezie, un soi de Cod al Adevărurilor Absolute, ale cărui legi mai importante s-ar putea enunța așa:

I. AUTORITATEA TATĂLUI E SFÂNTĂ!

II. ADEVĂRATA MĂREȚIE VIRILĂ CONSTĂ ÎN CURAJUL DE A ACȚIONA, ÎN DISPREȚUIREA PERICOLULUI ȘI ÎN VALOAREA DEMONSTRATĂ ÎN LUPTĂ.

III. CEA MAI TERIBILĂ LIPSĂ DE ONOARE ESTE TRĂDAREA. DACĂ ÎNSĂ ÎȚI TRĂDEZI TATĂL SAU CONDUCĂTORUL SAU UN PRIETEN AJUNGI LA CEA MAI JOASĂ TICĂLOȘIE!

IV. NICIUN LOCUITOR DE PE INSULA PROCIDA NU ESTE DEMN DE WILHELM GERACE ȘI DE FIUL SĂU ARTURO. PENTRU UN GERACE A FI PRIETENOS CU UN CONCETĂȚEAN ÎNSEAMNĂ DEGRADARE.

V. ÎN VIAȚĂ NICIO IUBIRE NU ESTE EGALĂ CU CEA A MAMEI.

VI. CELE MAI EVIDENTE DOVEZI, PRECUM ȘI TOATE EXPERIENȚELE UMANE, AR DEMONSTRA CĂ DUMNEZEU NU EXISTĂ.

Cea de a doua lege

Aceste certitudini de copil au fost multă vreme nu numai onoarea și iubirea mea, ci și esența singurei realități posibile pentru mine! Pe atunci mi s-ar fi părut mai mult decât dezonorant să trăiesc în afara marilor mele certitudini!

Dar, neavând un interlocutor potrivit cu care să discut sincer, nu pomenisem absolut nimic nimănui despre ele. Codul meu rămăsese un secret bine păstrat, și asta, desigur, din punctul de vedere al nobleței și al orgoliului, era o calitate, dar una cu adevărat dificilă. O altă calitate dificilă a Codului meu era o oarecare reticență. Adică niciuna dintre legile mele nu vorbea despre lucrul pe care-l uram cel mai mult, și anume moartea. O astfel de reticență era din partea mea semn al eleganței și al disprețului față de lucrul pe care-l uram, și căruia nu-i rămânea decât să se insinueze printre cuvintele legilor mele cu viclenie, ca un paria sau un spion.

Eu, în fericirea mea firească, îmi îndepărtam toate gândurile de la moarte, ca de la o imposibilă reprezentare a unor vicii oribile, hibridă, întunecată, locaș al răului și al rușinii. Dar, în același timp, cu cât uram mai mult moartea, cu atât mă distram și mă extaziam în a da dovezi de curaj, ba chiar niciun joc nu-mi plăcea suficient, dacă nu exista în el fascinația riscului. Crescusem astfel în această contradicție: să iubesc curajul, urând moartea. Poate că nu era totuși o contradicție.

Întreaga realitate mi se arăta limpede și sigură: doar pata întunecată a morții părea să o tulbure, și atunci, cum am spus, dădeam înapoi cu groază. Pe de altă parte, într-o asemenea oroare credeam că recunosc un indiciu fatal pentru lipsa mea de maturitate, asemănătoare cu frica de întuneric la unele fetișcane ignorante (lipsa de maturitate era rușinea mea). Și așteptam, ca pe un semn de splendidă maturitate, ca acea unică întunecare — moartea — să topească pentru mine în limpezimea realității, asemenea unui fum într-o atmosferă transparentă.

La urma urmei, până în momentul acela, eu nu mă puteam considera altceva decât o ființă inferioară, un puștan; și în atracția perfidă a unui miraj, mă descărcam comportându-mă ca un guappo7 (cum spunea tata) în tot felul de bravuri puerile… Dar aceste bravuri, evident, nu erau suficiente, după părerea mea, ca să mă ridice la rangul invidiat (maturitatea), nici să mă elibereze de o intimă și supremă îndoială de mine însumi.

În fond, era totuși vorba de niște jocuri, căci moartea, acolo, îmi rămânea încă străină, aproape o fantezie neverosimilă. Dar cum m-aș fi comportat într-o adevărată încercare, în război, de exemplu, dacă aș fi văzut cu adevărat înaintând spre mine și mărindu-se pata aceea întunecată și monstruoasă?...

Astfel, sceptic în jocurile mele infantile, m-am așteptat întotdeauna, încă de la început, la această ultimă sfidare, ca un provocator și un rival al meu însumi. Poate era așa pentru că am fost doar un vanitos și nimic altceva (cum m-a acuzat odată W.G.)? Poate amărăciunea aceea precoce a morții, care mă umbrea și mă făcea să mă port într-un anumit fel, nu era altceva decât dorința de a-mi plăcea mie însumi până la pierzanie — aceeași dorință care l-a distrus pe Narcis?

Sau, poate, a fost doar un pretext? Nu există niciun răspuns. Și, de altfel, mă privește doar pe mine. În concluzie: în Codul meu, cea de a doua lege (în care faimoasa reticență se ascundea fără niciun efort, ca în propria-i vizuină), pentru mine conta mai mult decât toate celelalte.

Cea de a patra lege

Cea de a patra lege, sugerată de comportamentul tatălui meu, a fost în mod evident, poate împreună cu o înclinație naturală a mea, cauza principală a singurătății mele procidane. Mi se pare că văd mica mea făptură de atunci umblând prin port, printre mașini și oameni, cu un aer de superioritate neîncrezătoare și îmbufnată, ca un străin ajuns din întâmplare în mijlocul unui popor ostil. Trăsătura cea mai teribilă pe care o observam la acel popor era continua dependență de nevoile practice, iar asta punea și mai bine în evidență rasa glorioasă și diferită a tatălui meu! Acolo nu numai săracii, dar și cei bogați păreau încontinuu preocupați doar de micile lor interese sau câștiguri de moment, cu toții, de la micii zdrențăroși care se luau la bătaie pentru un ban sau pentru un colț de pâine sau pentru o pietricică mai colorată, până la proprietarii bărcilor de pescuit, care discutau despre prețul peștelui ca și cum ar fi fost cea mai importantă valoare a vieții lor. Niciunul dintre ei, evident, nu se interesa de cărți sau de fapte mărețe! Uneori copiii de la școală erau aliniați de către învățător pe un tăpșan pentru exercițiile premilitare. Dar învățătorul era un grăsan limfatic, iar copiii nu demonstrau nici capacități, nici entuziasm, și tot spectacolul, de la uniforme la gesturi și la aspect, apărea atât de puțin marțial, după părerea mea, că îmi întorceam imediat privirea de la ei, cu un sentiment de milă. M-aș fi înroșit de rușine, dacă tata, sosind pe neașteptate în momentul acela, m-ar fi surprins privind anumite scene și personaje!

Fortăreața Penitenciarului

Singurii locuitori ai insulei care nu păreau să trezească disprețul și antipatia tatălui meu erau invizibilii, anonimii pușcăriași din Penitenciar. Dimpotrivă, anumite gesturi romantice și nefaste puteau da de înțeles că un soi de fraternitate sau de complicitate îl lega nu numai de ei, dar și de toți condamnații pe viață și deținuții lumii. Și eu, bineînțeles, eram de partea lor, nu numai ca să-l imit pe tata, ci și dintr-o înclinație naturală, din cauza căreia consideram închisoarea o monstruozitate nedreaptă, absurdă, asemenea morții.

Cetățuia Penitenciarului mi se părea un soi de feudă lugubră și sacră și nu-mi aduc aminte ca, în toată copilăria și adolescența mea, să fi intrat vreodată înăuntru singur. Uneori, aproape fascinat, o porneam pe povârnișul care ducea acolo sus, dar imediat cum zăream porțile o luam la fugă.

În timpul plimbărilor cu tata, îmi amintesc că am intrat de vreo două ori pe porțile fortăreței și am străbătut cartierele ei solitare. Aceste rare plimbări mi-au rămas în amintire ca niște călătorii într-o regiune aflată foarte departe de insula mea. Urmându-l pe tata pe strada largă și pustie, mă uitam pe furiș la ferestrele în formă de gură de lup, zăream în spatele gratiilor de la infirmerie funesta culoare albă a unei uniforme de pușcăriaș… și întorceam imediat privirea. Curiozitatea sau doar interesul manifestat de oamenii liberi și fericiți mi se părea o insultă pentru deținuți. Soarele, pe străzile acelea, mi se părea jignitor, iar cocoșii care cântau pe terasele caselor, porumbeii care gângureau pe streșini mă enervau cu insistența lor indiscretă. Doar libertatea tatii nu mi se părea jignitoare, ci, dimpotrivă, liniștitoare, ca o certitudine a fericirii, singura pe culmea aceea tristă. Cu mersul său grațios și iute, puțin clătinat ca al marinarilor, îmbrăcat cu o cămașă albastră ce flutura în vânt, mi se părea mesagerul unei aventuri victorioase, de o forță încântătoare. În adâncul sufletului meu, eram aproape convins că numai dintr-un misterios dispreț sau din nepăsare el nu căuta să-și pună în joc toată voința eroică, să dărâme ușile Penitenciarului și să-i elibereze pe deținuți. Adevărul e că nu-mi puteam imagina că puterea lui ar putea avea limite. Dacă aș fi crezut în miracole, cu siguranță l-aș fi crezut în stare să le facă. Dar, după cum am spus deja, nu credeam în miracole, nici în puterile oculte, cărora unii le încredințează propriul destin, așa cum păstorițele și-l încredințează vrăjitoarelor sau zânelor!

Bravade inutile

E inutil să spun că cel mai mult îmi plăceau cărțile care elogiau, cu exemple reale sau fantastice, idealul meu de măreție umană, încarnat în ochii mei de tata.

Dacă aș fi fost pictor și ar fi trebuit să ilustrez poeme epice, cărți de istorie etc., cred că pentru eroii principali aș fi pictat de mii de ori portretul tatălui meu. Și, pentru a-mi începe opera, ar fi trebuit să topesc pe paletă mult praf de aur, ca să pot colora cum se cuvine pletele acelor eroi.

Așa cum fetițele își imaginează zânele blonde, sfintele blonde și reginele blonde, eu mi-i imaginam pe marii condotieri și pe războinici ca fiind toți blonzi și semănând ca două picături de apă cu tata. Dacă, într-o carte, un erou care-mi plăcea era descris ca un tip brunet, de statură mijlocie, preferam să cred că e o greșeală a istoricului. Dar dacă descrierea era documentată, deci categoric sigură, personajul acela îmi plăcea mai puțin și nu mai putea fi eroul meu.

Când Wilhelm Gerace o pornea din nou la drum, eram convins că pleca spre fapte aventuroase și eroice, și l-aș fi crezut fără doar și poate, dacă mi-ar fi spus că se ducea să cucerească cei doi poli sau Persia ca Alexandru Macedon; că pe celălalt țărm al mării îl așteptau soldați curajoși, aflați sub comanda lui; că-i punea pe fugă pe corsari și pe bandiți sau, dimpotrivă, că el însuși era un mare Corsar sau un Bandit. Nu povestea niciodată nimic despre viața lui în afara insulei, iar imaginația mea se învârtea în jurul existenței sale misterioase și fascinante, la care el nu mă considera, bineînțeles, demn de a lua parte. Îi respectam atât de mult dorințele, că nu-mi permiteam, nici măcar în gând, să-l spionez sau să-l urmăresc pe furiș, și nu îndrăzneam nici măcar să-l întreb ceva. Voiam să-i cuceresc stima și eventual admirația, sperând că într-o bună zi mă va alege, în sfârșit, drept tovarăș de călătorie.

Între timp, când eram împreună, căutam mereu ocazia să mă arăt puternic și curajos în ochii lui. Mergeam cu picioarele goale, aproape zburând pe vârfuri, peste pietrele înfierbântate de soare, mă aruncam în mare de pe stâncile cele mai înalte, făceam extraordinare acrobații acvatice, cu exerciții excesive și pline de avânt, și mă arătam expert în orice stil de înot, ca un campion; înotam pe sub apă până nu mai puteam respira și, când ieșeam la suprafață, aduceam prăzi submarine: arici, stele de mare, cochilii. Dar, observându-l pe furiș de departe, căutam inutil în privirea lui admirație sau cel puțin atenție. Stătea pe mal fără să-mi poarte de grijă; și imediat ce, prefăcându-mă cu dezinvoltură că nu-mi pasă de isprăvile mele, mă apropiam în grabă și mă aruncam pe nisip lângă el, se ridica în picioare cu o moliciune capricioasă, cu privirea distrată și fruntea încruntată, ca și cum ar fi ascultat o invitație misterioasă ce i se șoptea la ureche. Își ridica leneș brațele și se lăsa în apa mării întins pe o parte. Apoi se îndepărta înotând foarte încet, aproape îmbrățișând marea, ca pe o mireasă.

Vești despre Pumnalul Algerian

În sfârșit, într-o zi, mi s-a părut că venise vremea, pe care o așteptasem dintotdeauna, să-i arăt ce pot! Ne scăldam împreună, și el, în timp ce înota, și-a pierdut, inexplicabil, în mare faimosul său ceas subacvatic, de care era foarte mândru și pe care-l purta tot timpul. Ne-am întristat foarte tare pentru pierdere; el privea marea furios, apoi își privea încheietura goală și mi-a răspuns ridicând din umeri, atunci când m-am oferit să merg să-i caut ceasul pe fundul mării. Mi-a dat totuși masca lui subacvatică, iar eu am plecat fremătând de ambiție și de mândrie. A rămas să mă aștepte pe mal.

Am cercetat peste tot, în locurile în care înotasem înainte, acolo apa nu e foarte adâncă și din loc în loc sunt bancuri de nisip și stânci. Căutarea mea se prelungea, din cauza stâncilor înalte nu mă mai vedea și, când ieșeam din când în când la suprafață să trag aer în piept, îl auzeam fluierând ca să mă cheme înapoi. La început nu i-am răspuns, pentru că mă rușinam să nu-i pot anunța o victorie; în sfârșit, ca să-l liniștesc că nu mă pierdusem în mare asemenea ceasului, i-am răspuns din vârful unei stânci cu un fluierat prelung. S-a uitat la mine fără să scoată o vorbă, fără să facă un gest, iar eu, văzându-i silueta aurită de soarele verii, cu un cerc alb la încheietura mâinii, am hotărât: „Sau mă întorc la el cu ceasul, sau mor!“.

Mi-am pus din nou masca și am reluat căutarea. Acum găsirea ceasului nu mai însemna doar cucerirea unei comori, nu mai era doar o chestiune de onoare. Căutarea aceea căpătase pentru mine un ciudat sens fatal, durata ei mi se părea incomensurabilă, termenul său, aproape un obiectiv al destinului meu! Rătăceam în adâncurile acelea multicolore și fantastice, departe de orice loc al oamenilor, măcinat clipă după clipă de această speranță fără egal: să strălucesc ca o minune în ochii Lui! Aceasta era miza măreață pusă în joc! Și nimeni care să mă ajute, nici îngeri, nici sfinți la care să mă rog. Marea e o splendoare indiferentă ca și El.

Căutările mele se dovedeau a fi zadarnice; mi-am scos extenuat masca și m-am agățat cu mâinile de o stâncă să mă odihnesc. De pe stâncă nu puteam vedea malul, și nici tata nu putea vedea scena înfrângerii mele. Eram singur, pe un câmp fără nicio direcție, mai rău ca într-un labirint.

În timp ce stăteam agățat de stâncă, legănându-mă trist în apă, am zărit la o mișcare pe care am făcut-o ceva ce strălucea metalic în soare. Prinzându-mă bine cu amândouă mâinile, m-am ridicat și am descoperit ceasul care lucea într-o scobitură uscată a stâncii. Era intact și, când l-am dus la ureche, i-am auzit tic-tacul.

L-am strâns în pumn și, cu masca agățată de gât, am ajuns în câteva secunde pe plajă. Ochii tatii s-au luminat când m-a văzut sosind victorios.

— L-ai găsit! a exclamat aproape nevenindu-i să creadă.

Și, cu un gest de posesiune și de afirmare a unui drept, mi-a smuls ceasul, ca și cum ar fi fost o pradă, pe care eu aș fi putut să i-o neg. L-a dus la ureche și l-a privit cu satisfacție.

— Era acolo, pe stânca aia! am strigat gâfâind încă.

Eram nebun de fericire, aș fi vrut să salt și să dansez, dar plin de mândrie, mă abțineam ca să îi arăt că dădeam prea multă importanță descoperirii mele.

Tata a stat o clipă pe gânduri privind către stâncă și încruntându-și sprâncenele:

— A, da, a spus după câteva clipe, acum îmi amintesc. Mi l-am scos în timp ce căutam fructele de mare, ca să culeg niște patelle care stăteau prinse în vârful stâncii. Pe urmă tu m-ai strigat să-mi arăți un arici de mare pe care-l prinseseși și m-ai făcut să-l uit. Dacă n-o făceai atâta pe grozavul, tu cu ariciul tău de mare, eu nu-l uitam! Cum să-l pierd! a adăugat, ridicând din umeri, pe un ton sarcastic, știam eu că nu se poate pierde. Are o închizătoare foarte sigură, garantată.

Și cu o atenție plină de mulțumire și-a pus din nou ceasul la încheietura mâinii.

Așadar, destinul făcuse o glumă, fapta mea își pierdea orice strălucire. Dezamăgirea, crescând ca febra, a făcut să-mi tremure mușchii feței, iar ochii au început să mă usture. M-am gândit: „Dacă plâng, mă fac de râs“, și ca să mă apăr, prin violență de această slăbiciune, mi-am smuls furios masca de la gât, oricum nu-mi servise la nimic, și i-am întins-o cu aceeași furie tatălui meu.

Când a luat-o, tata mi-a aruncat o privire plină de aroganță, ca și cum ar fi spus: „Ei, băiețaș!“, iar eu, nemaiputând să mă uit la el, după obrăznicia cu care mă purtasem, am vrut să fug. Dar el, prompt, cu aerul că se joacă, pentru a mă împiedica, și-a pus piciorul gol peste piciorul meu și a apăsat cu putere; am văzut cum se apleacă spre mine zâmbind cu o expresie fabuloasă, care pentru o clipă l-a făcut să semene cu o capră. Mi-a vârât sub nas mâna cu ceasul și mi-a spus cu asprime:

— Știi ce marcă e ceasul ăsta? Citește, e imprimată aici pe cadran.

Pe cadran, cu litere minuscule, era imprimat cuvântul AMICUS.

— E un cuvânt latin — mi-a explicat tata —, știi ce înseamnă?

— Prieten, am răspuns, destul de satisfăcut de promptitudinea mea.

— Prieten, a repetat el, și ceasul ăsta, cu numele ăsta are o semnificație de mare importanță. O importanță de viață și de moarte. Ghicește.

Am zâmbit gândindu-mă că tata voia, cu simbolul ceasului, să proclame prietenia noastră: pe viață și pe moarte.

— Nu ghicești! a exclamat cu o ușoară strâmbătură de dispreț, dar vrei să știi? Află atunci că ceasul ăsta e un dar pe care mi l-a făcut un prieten, poate cel mai drag prieten pe care-l am. Cunoști vorba aia: două trupuri cu un singur suflet? De exemplu, cu ani în urmă, în noaptea de Anul Nou, mă aflam într-un loc unde nu cunoșteam pe nimeni. Eram singur, cheltuisem toți banii și, cu tot frigul de afară, a trebuit să-mi petrec noaptea sub un pod. În noaptea aceea, prietenul meu se afla într-un alt oraș, și de multă vreme nu mai avea vești despre mine, așa că nu putea ști nici unde, nici în ce condiții mă aflu. Mai mult, fiind Anul Nou, se întrebase toată seara: „Cine știe unde o fi? Cine știe cu cine petrece noaptea asta?“. Se culcase devreme, dar către miezul nopții a început să aibă frisoane cuprins de un ger pe care nu și-l putea explica. Nu avea febră, era într-o cameră încălzită, în pat, bine acoperit, și totuși a continuat să tremure toată noaptea, fără să se poată încălzi, ca și cum ar fi fost culcat pe un pământ înghețat, fără niciun adăpost. Altădată, glumind cu el, am avut ghinionul să cad și să mă rănesc la genunchi în niște cioburi de sticlă. Și atunci el, din proprie inițiativă, cu un pumnal algerian, pe care i-l dăruisem eu, și-a făcut o rană la genunchi, exact în același loc. Când mi-a dăruit ceasul, mi-a spus: „Aici, în ceasul ăsta, mi-am închis inima. Ține, îți dau inima mea. Oriunde vei fi, aproape sau departe de mine, în ziua în care ceasul acesta va înceta să meargă, și inima mea va fi încetat să bată!“.

Era ceva neobișnuit că tata vorbea cu mine atât de mult și de intim. Nu mi-a spus însă cum îl cheamă pe marele său prieten, dar imediat în mintea mea s-a ivit un nume: Romeo! Romeo-Bouarul, căci era singurul prieten al tatălui meu de care știam; dar era mort, deci azi tata vorbea despre altul. Și acest altul, căruia în mintea mea i-am spus Pumnalul Algerian, trăia în acel glorios orient, unde tata se întorcea mereu; primul dintre sateliții care acolo, în îndepărtatele zone australe, urmărea lumina lui Wilhelm Gerace! Favoritul! Pentru o clipă l-am întrezărit: părăsit, în cine știe ce magnifice încăperi tragice, poate în mijlocul Marilor Urali, singur, așteptându-l pe tatăl meu; cu chipul vrăjit, semitic, cu genunchiul sângerând și un gol, în locul inimii.

Plecări

În ziua aceea tata pleca. Ca întotdeauna, eu și Immacolatella îl priveam în timp ce-și arunca de-a valma, în valiză, cămășile care rămăseseră fără niciun nasture, puloverul, jacheta groasă etc. De câte ori pleca, își punea în valiză toate lucrurile, așa că nu se putea niciodată prevedea cât timp va lipsi, putea să se întoarcă după două-trei zile, după cum putea sta departe luni întregi, până iarna, și chiar și după aceea.

Întotdeauna se pregătea de plecare în ultima clipă, cu grabă mecanică în gesturi, dar cu o expresie distrată pe chip, ca și cum, în mintea lui, părăsise deja insula. Când l-am văzut închizând valiza, mi-am simțit dintr-odată inima bătând nebunește din cauza unei hotărâri neașteptate, și i-am spus:

— N-aș putea merge și eu cu tine?

Nu mă pregătisem să-i pun o asemenea întrebare și am văzut imediat că nici n-o lua în considerare. Privirea i s-a adumbrit ușor și și-a strâmbat buzele aproape imperceptibil, ca și cum s-ar fi gândit la altceva.

— Cu mine? zise apoi măsurându-mă cu privirea. Ca să faci ce? Ești un copil. Așteaptă să mai crești ca să mergi cu mine.

A învârtit cu repeziciune o funie în jurul valizei (o valiză normală și pe jumătate scorojită) și a făcut un nod zdravăn și perfect, de marinar. Apoi, urmat de mine și de Immacolatella, a pornit în grabă pe scări în jos. Părăsea astfel cu pas iute Casa junilor, ținând valiza de un capăt al funiei, aprins la față, cu ochii întunecați de nerăbdare. Pentru mine era deja fabulos și intangibil, un gaucho ce străbate pampasul argentinian trăgând după el un taur în lanț sau un Căpitan al armatelor grecești care târâie, zburând cu cvadriga pe câmpia Troiei, leșul unui troian învins, sau un îmblânzitor de cai alergând în stepă alături de mânzul său, gata să-i sară în spate în goană. Și când te gândești că mai avea încă pe piele sarea mării procidane în care se scăldase cu mine dimineața!

În stradă ne aștepta trăsura care trebuia să ne ducă în port, și m-am așezat lângă el pe bancheta de damasc roșu, iar Immacolatella, fericită, ne urmărea pe jos ca să se ia la întrecere cu calul. După primii metri, ne-a luat-o deja înainte cu ușurință și, ajungând la capătul străzii, cu urechile ciulite, lătra ca și cum ne-ar fi salutat și ar fi provocat calul. Dar acesta continua să înainteze la trap și nu se ostenea să accepte provocarea, considerând-o, fără îndoială, o fanatică.

Tata tăcea și se uita încontinuu la ceas; apoi se uita la spinarea vizitiului și la cal, cu o nerăbdare furioasă, ca și cum l-ar fi îndemnat pe vizitiu să dea bice mai tare și pe cal să alerge mai iute. Între timp, imaginația mea se înălța ca o flacără spre o altă plecare, care-mi fusese azi promisă. Ca și acum, aș fi stat în trăsură alături de tata, dar nu ca să-l însoțesc până în port și apoi să-l salut de pe chei în timp ce el pleacă, nu! Ci ca să urc pe vapor și să plec împreună cu el! Poate spre Veneția sau Palermo, poate până în Scoția sau la gurile Nilului sau în Colorado. Ca să ne întâlnim cu Pumnalul Algerian și cu ceilalți discipoli care ne vor aștepta acolo.

Așteaptă să mai crești ca să mergi cu mine. Am simțit că mă revolt împotriva intransigenței vieții care mă condamna să străbat o Siberie făcută din nesfârșite zile și nopți înainte de a mă scăpa de amărăciunea de a fi copil. Din cauza nerăbdării, aș fi fost în stare să mă las cuprins în momentul acela de o lungă letargie, care să mă ajute să traversez fără să-mi dau seama copilăria și adolescența, ca să mă trezesc dintr-odată bărbat, la fel ca tatăl meu. La fel ca tatăl meu. Din păcate (m-am gândit, privindu-l), eu n-o să pot fi niciodată la fel ca el. N-o să am niciodată părul blond, nici ochii violet-albăstrii, nici nu voi fi vreodată atât de frumos.

Vaporul care venea de la Ischia și care trebuia să-l ducă pe tata la Napoli nu intrase încă în port. Trebuia să așteptăm câteva minute. Ne-am așezat unul lângă altul pe valiză, iar Immacolatella, gâfâind din pricina curselor pe care le făcuse, s-a lungit la picioarele noastre. Era convinsă că oprirea aceea pe chei însemna pentru familia noastră sfârșitul călătoriei. Și că, odată ajunși la destinație și stabiliți într-un loc, puteam să ne odihnim toți trei împreună cât aveam chef, fără să trebuiască să ne despărțim vreodată.

Dar când vaporul a coborât pasarela, iar eu și tata ne-am ridicat, s-a ridicat și ea imediat, dând din coadă, fără să se mire câtuși de puțin. Când tata a fost despărțit de noi, pe vaporul care se desprindea de chei, ea a început să latre cu putere, ca și cum ar fi acuzat vaporul, dar n-a făcut o dramă din asta. Nu era foarte îndurerată de plecarea tatălui meu, căci, pentru ea, eu eram stăpânul. Dacă aș fi plecat eu, s-ar fi aruncat cu siguranță în mare, încercând să ajungă vaporul înot, pentru ca apoi, odată întoarsă pe uscat, să rămână disperată pe mal plângând și strigându-mă până la moarte.

Immacolatella

Din clipa în care părăsea Procida, tata redevenea pentru mine o legendă! Timpul petrecut împreună, aproape prezent încă, aproape sălaș al meu încă, arzând în întregime, se mai clătina încă puțin, nesigur, în fața mea, fermecându-mă dureros cu grația sa spectrală; apoi, asemenea Vasului fantomatic al Olandezului zburător, întorcându-se brusc, dispărea cu o repeziciune vertiginoasă. Un soi de abur scânteietor și ecouri ale unor voci frânte, pline de îndrăzneală virilă și de bătaie de joc, era tot ce rămânea. O întâmplare petrecută în afara timpului și în afara istoriei Procidei, poate nu pierdut, ci inexistent! Fiecare urmă a trecerii tatălui meu prin casă — golul lăsat pe pernă, un pieptene știrb, un pachet gol de țigări — mi se părea un anunț miraculos. La fel ca Prințul când a găsit pantoful de aur al Cenușăresei, îmi repetam: deci există!

După plecările lui, Immacolatella se învârtea tot timpul în jurul meu, în Casa junilor, îngrijorată de lipsa mea de chef, provocându-mă să mă joc și să uit trecutul. Câte giumbușlucuri făcea nebunatica aia! Sărea în aer și se arunca la pământ ca o balerină. O făcea chiar și pe bufonul, căci eu eram regele ei. Și văzând că nu-i dau importanță, se apropia de mine plină de nerăbdare, întrebându-mă cu ochii ei maronii: „La ce te gândești în clipa asta? Se poate ști ce ai?“. Asemenea femeilor care atunci când un bărbat e serios îl cred deseori bolnav; sau devin geloase pentru că gândurile lui grave li se par o trădare a ușurinței lor.

Eu, cum se face cu o femeie, o îndepărtam spunând: „Lasă-mă în pace o clipă. Vreau să mă gândesc. Anumite lucruri tu nu le poți înțelege. Du-te să te joci singură, ne vedem mai târziu“. Dar era încăpățânată, nu putea fi convinsă, și în cele din urmă, în fața jocurilor ei îndrăcite, mă apuca și pe mine un chef de joacă îndrăcit. Ar fi avut tot dreptul să se mândrească, dar avea un suflet vesel, lipsit de vanitate. Mă primea cu un triumf minunat, care părea un galop final, gândindu-se că gravitatea mea de dinainte era prefăcută, ca să fac o figură, ca la tarantella8.

Se va spune: atâta vorbărie pentru un câine! Dar, când eram copil, n-aveam alți tovarăși de joacă în afară de ea, și trebuie să recunosc că era extraordinară. Ca să converseze cu mine, inventase un soi de limbaj al muților, știa să-mi spună orice cu coada, cu ochii, cu posturile pe care le lua, cu tonurile diferite ale glasului, iar eu o înțelegeam. Chiar dacă era o femelă, îi plăceau curajul și aventura: înota cu mine, iar pe barcă era timonierul meu, lătrând atunci când se apropiau obstacole. Mă urma întotdeauna, când hoinăream pe insulă, și, în fiecare zi, venind cu mine pe străduțe și pe câmpurile străbătute deja de mii de ori, se înflăcăra, ca și cum am fi fost doi pionieri pe niște pământuri neexplorate încă. Când, după ce străbăteam mica strâmtoare, coboram pe insulița pustie de la Vivara, care se află la câțiva kilometri de Procida, iepurii fugeau când apăream noi, crezând că sunt un vânător cu câinele. Și ea îi fugărea o vreme, numai din plăcerea de a alerga, și apoi se întorcea la mine, mulțumită că e o ciobăniță.

Avea mulți curtezani, dar până la vârsta de opt ani n-a fost niciodată gravidă.

Nepotul unei Zmeoaice?

Se poate spune că, în toată copilăria mea, n-am cunoscut o altă ființă de sex feminin decât Immacolatella. În faimosul meu cod al Certitudinilor Absolute, nicio lege nu se referea la femei și la dragoste, pentru că nicio certitudine (în afara iubirii materne) nu se putea referi pentru mine la femei. Cel mai bun prieten al tatălui meu, Romeo-Bouarul, le ura; dar mama, ca femeie, fusese și ea repudiată de el? Această întrebare era un motiv de neîncredere între mine și umbra Amalfitanului. Dar rămânea fără răspuns, căci nu-l auzisem niciodată pe tata vorbind despre Amalfitan sau despre femei, iar zâmbetul său (atunci când se menționa teroarea femeilor față de Casa junilor) nu era o explicație, ci mai degrabă o enigmă.

Cât despre mama, poate nu mai mult de două ori, în toată viața noastră, s-a întâmplat să-l aud pomenind-o, dar numai în treacăt și din întâmplare. Îmi rămâne amintirea vocii lui care, rostind numele acela, părea să se reculeagă pentru o clipă aproape cu duioșie, ca să treacă imediat mai departe, cu o grabă aspră și evazivă. În asemenea momente, avea aerul unui minunat motan exotic, noctambul și obraznic, care se oprește pentru o clipă să privească, atingând-o cu laba lui de catifea, blănița rece a unei pisici moarte.

Aș fi dorit, fără îndoială, din tot sufletul să-mi povestească despre iubita mea mamă, dar îi respectam tăcerea, înțelegând, cât se poate de bine, ce greu îi este să-și amintească de moartea soției sale.

Dar nici despre o altă moartă nu spunea niciodată nimic, despre bunica mea, nemțoaica. Însă ei îi purta, probabil, în tăcere, o pică teribilă, sau cel puțin așa am dedus dintr-o unică și scurtă întâmplare care a avut loc între noi.

Într-o zi, în camera sa, în timp ce fuma, distrat, la câțiva pași de mine, eu, scotocind prin niște cărți aflate în dulap, am dat peste o fotografie, pe care n-o mai văzusem până atunci, a unui grup de fete, cam de aceeași vârstă, între care una era însemnată cu o cruciuliță făcută cu cerneală. Fata, asupra căreia mi s-a oprit, evident, privirea cu mai mult interes, în scurtul minut în care am putut să fac asta, mi s-a părut destul de comună; îmbrăcată cu o bluză și o fustă și cu o fundă în păr. Avea un piept de femeie, înfloritor, strâns sub bluza albă, închisă până la gât, dar, în rest, în formele corpului și în trăsăturile feței era prea mare, greoaie și colțuroasă ca să fie frumoasă. Trăda însă, în poza ei romantică, o nevoie aproape patetică de a se simți slabă și grațioasă.

Sub fotografie erau scrise niște cuvinte în limba germană, în plus, mai ales după privirea și după gura ei, se recunoștea, în ciuda palidei sale frumuseți, o vagă asemănare, care m-a făcut să intuiesc din prima clipă cine este. O curiozitate firească m-a împins imediat să-i cer tatălui meu confirmarea descoperirii făcute. Am alergat la el și, arătându-i fotografia, l-am întrebat dacă fata aceea blondă este bunica mea din Germania.

Atunci, trezindu-se din gândurile lui distrate, a aruncat o privire scurtă și urâcioasă spre cartonașul pe care i-l întindeam triumfător și mi l-a smuls brusc din mână.

— Te-ai apucat de pescuit relicve? m-a întrebat. Da, e bunica ta, da, e mama mea, a admis apoi, pe un ton antipatic, apăsând pe e mama mea cu o grimasă aproape vulgară, de refuz ostentativ. Și a adăugat încet, strângând din dinți: De fapt, din fericire, a fost.

Și, fără să mai adauge ceva, s-a îndreptat spre dulap și a aruncat fotografia în sertarul de jos, pe care l-a închis brutal cu piciorul. Și în gestul acela chipul său schimonosit de supărare, aproape ca al unui justițiar feroce, părea să spună: „Stai acolo, nefastă, afurisită și insuportabilă femeie! Și să nu te mai arăți niciodată de acum încolo!“.

Asta a fost tot, dar a fost suficient să-mi strecoare bănuiala neclară că bunica mea paternă a fost, în timpul vieții, o zmeoaică sau o altă ciumă asemănătoare. După câtva timp, s-a întâmplat să arunc o privire în sertarul cu pricina, dar fotografia dispăruse. Cu siguranță tata o pusese într-o ascunzătoare și mai întunecată.

În concluzie, știința tatălui meu nu făcea deloc lumină în ignoranța mea cu privire la femei.

Femei

De altfel, cu excepția Maternității mamei mele, nimic altceva, în obscurul neam al femeilor, nu mi se părea important; și nici nu mă interesa prea mult să le cercetez tainele. Toate faptele mărețe care mă fascinau în cărți erau îndeplinite de bărbați, niciodată de femei. Aventura, războiul și gloria erau privilegii bărbătești. Femeilor, în schimb, le aparținea iubirea, iar în cărți se povestea despre personaje feminine regale și splendide. Dar eu bănuiam că asemenea femei, ba chiar și sentimentul acela minunat al iubirii, ar fi numai o invenție a cărților, nu o realitate. Eroul perfect exista cu adevărat, aveam dovada în tatăl meu, dar femei strălucitoare, regine ale iubirii, ca acelea din cărți nu cunoșteam niciuna. Deci, iubirea, pasiunea, acest faimos foc uriaș era, se pare, o fantasmagorie.

Adevărul e că, oricât de neștiutor aș fi fost în materie de femei reale, îmi era suficient să le întrezăresc pentru a-mi da seama că nu au nimic în comun cu cele din cărți. După părerea mea, femeile reale nu aveau niciun pic de splendoare și nicio măreție. Erau niște ființe mici, nu puteau niciodată ajunge înalte cât un bărbat, și-și petreceau viața închise în dormitoare și cămăruțe, de aceea erau atât de palide. Înfofolite în șorțuri, fuste și rochii, în care trebuiau, prin lege, să-și țină mereu ascuns trupul misterios, mi se păreau figuri ridicole, aproape diforme. Erau tot timpul ocupate, grăbite, rușinându-se de propria lor persoană, poate pentru că erau atât de urâte; și umblau ca niște animale triste, diferite întru totul de bărbați, fără eleganță sau curaj. Se adunau deseori în grup și discutau făcând gesturi pătimașe și aruncând ocheade în jur, cu teama că cineva le-ar putea afla secretele. Aveau probabil multe secrete comune, cine știe care? Cu siguranță numai lucruri puerile! Nicio certitudine absolută nu le putea interesa.

Aveau toate ochi de aceeași culoare: negri! Părul lor, al tuturor, era negru, aspru și sălbatic. Într-adevăr, în ceea ce mă privea, puteau să se țină departe de Casa junilor oricât doreau, cu siguranță nu m-aș fi îndrăgostit niciodată de vreuna din ele și nu voiam să mă însor cu niciuna.

Uneori, rar de tot, ajungeau pe insulă femei străine, care coborau pe plajă și se dezbrăcau să facă baie, fără respect sau rușine, ca și cum ar fi fost bărbați. Eu, ca și alți procidani, nu simțeam niciun fel de curiozitate față de străinii care veneau să facă baie; tata părea să-i considere niște indivizi ridicoli și odioși și, la fel ca mine, se ferea de locurile unde se scăldau. I-am fi alungat cu plăcere, pentru că ne erau prea dragi plajele noastre. Iar la femeile alea nu se uita nimeni. Pentru procidani, și deci și pentru mine, nu erau femei, ci aproape niște animale nebune, venite de pe lună. Mie nici măcar nu-mi trecea prin minte că formele lor nerușinate ar putea fi frumoase.

Și așa cred că mi-am spus toate părerile pe care le aveam atunci despre femei.

Când se năștea o fată în Procida, familia era nemulțumită. Și eu mă gândeam la soarta femeilor. În copilărie nu păreau mai urâte decât băieții, nici foarte diferite, dar n-aveau nicio speranță să poată deveni, când creșteau, eroi mari și frumoși. Singura lor speranță era să devină neveste de eroi, să-i servească, să se încoroneze cu numele lor, să fie proprietatea lor, indivizibilă, pe care toți o respectă, și să aibă de la ei copii frumoși care seamănă cu tatăl.

Mamei mele nu i-a fost dat să aibă o asemenea satisfacție, de abia a avut timp să-și vadă fiul oacheș, cu ochii negri, complet altfel decât soțul ei Wilhelm. Și dacă, din întâmplare, acest fiu, deși brunet, era destinat să devină erou, ea n-a putut s-o știe, pentru că a murit.

Cortul oriental

În instantaneul acela, singura imagine pe care eu o știam, mama nu apare mai frumoasă decât celelalte femei. Dar când eram copil, nu m-am întrebat niciodată, în fața portretului ei, dacă e frumoasă sau urâtă, și nici prin cap nu mi-a trecut s-o compar cu altele. Era mama mea! și nu știu câte alte lucruri încântătoare însemna pentru mine, pe vremea aceea, maternitatea ei pierdută.

Murise din cauza mea, ca și cum eu aș fi ucis-o. Fusesem forța și violența destinului ei, dar consolarea ei mă vindeca de cruzimea mea. Mai mult, era prima armonie între noi doi: remușcarea mea se contopea cu iertarea ei.

Când îi revăd în memorie portretul, îmi dau seama că era doar o fetișcană. De fapt, nici n-a ajuns să împlinească optsprezece ani. Avea o atitudine serioasă și concentrată de om mare, dar cu o expresie plină de curiozitate ca a unui copil, iar amprenta adolescenței se recunoaște încă pe trupul ei deformat, prost îmbrăcat în hainele de femeie însărcinată.

Pe vremea aceea însă, eu vedeam în portretul ei o mamă, nu puteam vedea o adolescentă. Vârsta pe care i-o dădeam era poate, dacă mă gândesc bine, cea a maturității depline ca nisipul și anotimpul cald pe mare; dar poate și o eternitate virginală, duioasă și netransformată, ca o stea. Era mai degrabă o ființă inventată de părerile mele de rău, și avea deci pentru mine toată duioșia visată și diferite expresii, glasuri diferite. Dar mai ales, în dorul imposibil pe care-l simțeam, ea însemna pentru mine fidelitatea, încrederea, conversația, adică tot ceea ce tații nu erau, conform experienței mele.

Mama era o ființă care ar fi așteptat acasă să mă întorc, gândindu-se zi și noapte la mine. Ea ar fi fost de acord cu tot ce spun, mi-ar fi lăudat toate isprăvile și ar fi fost mândră de frumusețea superioară a bruneților de înălțime mijlocie sau poate chiar scunzi.

Vai de cine ar fi îndrăznit să mă vorbească de rău în prezența ei! Fără doar și poate, pentru ea aș fi fost cel mai important personaj din lume. Numele Arturo este pentru ea un stindard de aur! Și în închipuirea ei este suficient să pronunți acest nume, pentru ca toți să înțeleagă că e vorba despre mine. Ceilalți Arturo din lume sunt cu toții niște imitatori, indivizi de mâna a doua.

Până și găinile sau pisicile când își cheamă puii o fac cu modulații delicate și speciale ale glasului. Așa că nu e greu de imaginat ce glas adorabil ar fi avut ea când spunea Arturo. Și cu siguranță ar fi adăugat la acest nume toate laudele posibile, pe care eu le-aș fi respins elegant, așa cum respingea Iuliu Cezar coroana. Căci e un semn de noblețe să respingi orice fel de laude și alintări, însă, pe de altă parte, pentru că nimeni nu se poate alinta singur, ar fi deci necesară o mamă în viața oricui.

În afară de laude, mie îmi lipseau cu desăvârșire sărutările și mângâierile, iar asta, pentru orgoliul meu, era o onoare. Dar uneori, mai ales seara, când mă aflam singur între pereții unei camere și începeam să regret că nu am mamă, pentru mine mamă însemna exact mângâieri. Oftam după trupul ei mare, sfânt, după mâinile-i mici de mătase, după respirația ei. Patul meu, în nopțile de iarnă, era rece ca gheața, și ca să mă încălzesc n-aveam altceva mai bun decât să adorm cu Immacolatella în brațe.

Eu, așa cum nu credeam în Dumnezeu și în religie, nu credeam nici în viața de apoi și în spiritele celor morți. Dacă dădeam ascultare rațiunii, știam că tot ce rămâne din mama se află sub pământ, în cimitirul din Procida. Dar, când era vorba de ea, rațiunea dădea înapoi, și, fără să-mi dau seama, ajungeam să cred pentru ea într-un paradis. Ce altceva putea fi acel cort oriental, ridicat între cer și pământ, plutind în aer, în care ea locuia singură, fără să facă nimic, doar contemplând cerul, transfigurată? Acolo, ori de câte ori îmi aminteam de mama, ea apărea firesc în gândurile mele. Mai târziu am ajuns să nu o mai caut cu gândul, și ea a dispărut; cineva a strâns magnificul cort oriental și l-a dus departe.

Când eram copil, mă rugam, sentimental, la ea, așa cum alții se roagă la Dumnezeu. Mama rătăcea mereu pe insulă, era atât de prezentă, acolo sus, suspendată în aer, că mi se părea că vorbesc cu ea așa cum vorbești cu o fată ieșită pe balcon. Era una din magiile insulei. Nu mergeam niciodată la mormântul ei, pentru că am urât întotdeauna cimitirele, și tot ce aducea aminte de moarte, și totuși una din vrăjile care mă țineau legat de Procida era acel mic mormânt. Căci, datorită faptului că mama era îngropată acolo, aproape mi se părea că fantastica ei făptură e prizonieră în atmosfera cerească a insulei, ca un canar în colivia lui de aur. Poate de asta, imediat cum mă îndepărtam cu barca de insulă, mă cuprindea o tristețe a singurătății care mă făcea să mă întorc. Era ea cea care mă chema ca sirenele.

Așteptări și întoarceri

Adevărul e că exista un alt motiv, și mai puternic, care, atunci când ieșeam în larg, mă făcea să întorc repede prora spre Procida: bănuiala că în lipsa mea s-ar putea să se întoarcă tata. Mi se părea insuportabil să nu fiu și eu pe insulă atunci când era el, din cauza asta, deși eram liber și-mi plăceau mult aventurile, nu ieșeam niciodată din marea Procidei ca să merg în alte locuri. Eram deseori tentat să fug cu barca în căutarea lui; dar înțelegeam repede cât de absurdă era speranța să-l pot găsi pe atâtea insule și continente. Dacă părăseam Procida, puteam să-l pierd pentru totdeauna, pentru că numai la Procida exista o certitudine: mai devreme sau mai târziu el avea să se întoarcă. Nu puteam ghici când se va întoarce. Uneori apărea brusc la câteva ore după ce plecase, iar alteori nu-l mai revedeam luni întregi. Iar eu mereu, în fiecare zi, de câte ori sosea vaporul, și în fiecare seară, când mă întorceam la Casa junilor, speram să-l văd. Această eternă speranță era încă una din magiile Procidei.

Într-o dimineață, eu și Immacolatella, călătorind pe Torpilorul Antilelor, am hotărât să ajungem până la Ischia. Am vâslit aproape o oră, dar când am întors capul și am văzut că Procida se îndepărta tot mai mult, m-a cuprins o nostalgie atât de amară, că n-am putut s-o suport. Am întors barca și am pornit-o spre casă.

Tata nu scria niciodată scrisori, nu ne dădea niciodată vești despre el și nu ne trimitea salutări. Dar era fabuloasă pentru mine certitudinea că el există și că orice clipă trăită de mine în Procida era trăită și de el cine știe în ce loc, în cine știe ce cameră, printre tovarăși de aventuri străini, pe care eu îi consideram glorioși și fericiți doar pentru că erau alături de el (căci nu mă îndoiam că să fii aproape de tatăl meu e titlul de noblețe cel mai râvnit pe pământ).

Imediat cum mă gândeam: „Exact în momentul acesta, el…“, simțeam o sfâșiere teribilă, ca și cum în mintea mea un ecran negru ar fi fost sfârtecat și prin el treceau fulgere de romane minunate. În aceste apariții din fantezia mea, tata nu era aproape niciodată singur, în jurul lui se aflau siluetele neclare ale tovarășilor săi, iar aproape de el, însoțindu-l mereu ca o umbră, alesul acestui grup plin de noblețe, Pumnalul Algerian. Tata, agitându-și provocator pistolul, sare la prora unei uriașe nave armate, iar Pumnalul Algerian, căzut la pământ, poate rănit de moarte, se târâie după el întinzându-i ultimele cartușe. Tata înaintează în jungla deasă împreună cu Pumnalul Algerian, care, cu ajutorul unui cuțit, îl ajută să-și facă drum printre liane. Tata, în cortul său de război, se odihnește întins pe un mic pat de campanie, iar Pumnalul Algerian ghemuit pe jos, la picioarele lui, îi cântă la chitară o melodie spaniolă…

„Așteaptă să mai crești ca să mergi cu mine.“

În zilele mele de singurătate, mă înșelau uneori simțurile dându-mi dintr-odată iluzia că el s-a întors! Când priveam marea într-o zi cu furtună, mi se părea că, în zgomotul asurzitor al valurilor înalte, îi aud vocea strigându-mă. Mă întorceam brusc către plajă: era goală. Într-o după-masă, am ajuns pe chei după sosirea vaporului și am văzut de departe un blond așezat la cafeneaua din piață. M-am îndreptat în grabă spre cafenea, convins că-l găsesc pe el care, de abia coborât de pe vas, se oprise să bea un pahar cu vin de Ischia, și m-am trezit în fața mea cu un străin brunet, care avea pe cap o pălărie de paie… Într-o seară, în timp ce mâncam în bucătărie, am văzut-o pe Immacolatella cum devine atentă și apoi aleargă brusc la fereastră, mă repezeam și eu sperând să-l zăresc afară, sosit pe neașteptate! și mai apucam să văd cum un motan, care se apropiase să ne pândească în timp ce mâncam, sărea de pe pervaz și fugea.

În fiecare zi, Immacolatella și cu mine asistam aproape la toate sosirile vaporului de la Napoli. Pasagerii care coborau erau în general persoane cunoscute, mai ales procidani, care plecaseră dimineața și se întorceau seara: expeditorul de mărfuri, soția croitorului, moașa, proprietarul Hotelului Savoia. Apoi, în anumite zile, după pasagerii obișnuiți, se vedeau coborând deținuții aduși la penitenciar. Îmbrăcați cu hainele lor, dar cu cătușe și însoțiți de gardieni, erau imediat urcați în duba poliției, care-i ducea la castel. Evitam să-i privesc în scurtul drum pe care-l făceau pe jos, nu din dispreț, desigur, ci din respect.

Între timp, marinarii ridicau pasarela, vaporul pleca înspre Ischia; nici de data asta blondul pe care-l așteptam nu venise.

Dar mai devreme sau mai târziu, el tot venea. Poate chiar într-o zi în care eu, pentru un motiv oarecare, nu fusesem pe chei când vaporul arunca ancora. Și atunci mi se întâmpla, cu adevărat, când mă întorceam acasă, ceea ce îmi imaginam întotdeauna că sunt himerele: el, stând pe pat în camera lui și fumând o țigară, cu valiza, nedesfăcută încă, la picioare.

Când mă vedea spunea: „Hei! Ai venit?“.

Dar în clipa aceea Immacolatella, care întârziase pe stradă, intra ca vântul, și tata începea obișnuita luptă cu ea, care era întotdeauna exagerată când își arăta bucuria. Eu interveneam strigându-i: „Gata! Ajunge!“.

Comportamentul ei exaltat mi se părea a fi semnul că n-avea prea multă minte. Ce își imagina că este? Cine știe câți câini mai grozavi decât ea întâlnise tata, în tot timpul care se scursese! În plus, după părerea mea, primirile acelea extraordinare rezervate tatălui meu erau doar un pretext ca să facă gălăgie. Ei nu-i păsa prea mult că tata se întorsese, pentru ea eu eram stăpânul.

Până la urmă se potolea. Iar tata, fumându-și țigara, mă întreba: „Ce mai e nou?“.

Dar nu era prea atent la noutățile pe care i le spuneam. Mă întrerupea uneori în mijlocul frazei ca să întrebe: „Barca e în ordine?“ sau stătea să asculte clopotnița care bătea orele și, confruntând-o cu ceasul său, protesta: „Ce zice, șase fără un sfert? Nici vorbă, e aproape șase! Ceasul ăla o ia mereu razna“.

Apoi, urmat de noi, taciturn, agresiv începea să se învârtă prin Casa junilor, deschizând uși și ferestre, ca s-o ia din nou în stăpânire. Iar Casa junilor părea o mare navă împinsă de vântul oceanic pe căi minunate.

În cele din urmă, Căpitanul meu se întorcea în camera lui și se trântea pe pat, întins pe spate, cu o expresie nemulțumită și distrată. Se gândea oare să plece din nou? Se uita la cerul care se vedea pe fereastră și spunea: „Lună nouă“ cu aerul că spune: „Mereu aceeași lună. Obișnuita lună a Procidei!“.

Alte informații despre Amalfitan

În timpul ăsta, uitându-mă la el cu atenție, îi vedeam ridurile de sub ochi, dintre sprâncene, de lângă buze. Mă gândeam cu invidie că sunt semnele vârstei. Când voi avea și eu riduri va fi semnul că am crescut, și atunci noi doi vom putea sta mereu împreună.

În așteptarea acelei perioade fabuloase, hrăneam de multă vreme, în ceea ce privește prezentul, o altă speranță, pe care nu îndrăzneam să i-o mărturisesc tatălui meu, pentru că mi se părea prea ambițioasă. În sfârșit, într-o seară, m-am hotărât și l-am întrebat plin de curaj: „N-ai putea, cândva, să aduci cu tine aici, la Procida, pe vreunul din prietenii tăi?“. Am spus vreunul din prietenii tăi, dar mă gândeam mai ales la unul (P.A.).

La început, tata nu mi-a dat un alt răspuns în afara unei priviri atât de răutăcioase, că un fior rece m-a străpuns până în inimă, m-am simțit chiar jignit și aș fi vrut să plec în camera mea și să mă las consolat de prietenia Immacolatellei. Dar dintr-odată am văzut cum ochii tatii încep să strălucească însuflețindu-se, ca și cum privindu-mă și-ar fi schimbat gândul. A zâmbit și am recunoscut zâmbetul acela fabulos care-mi amintea expresia caprelor și care mai fusese cândva primul semnal al confidențelor sale.

Am zâmbit și eu, chiar dacă eram încă destul de supărat. Iar el, încruntându-se, mi-a făcut această extraordinară declarație:

— Care prieteni! Să știi că aici, la Procida, pentru mine există un singur prieten și nu mai poate fi altul în afară de el. Nu vreau pe nimeni altcineva. Și așa va fi pentru totdeauna!

La auzul acestor vorbe, am simțit o emoție profundă. Cine era singurul său prieten aici, la Procida? Era deci posibil ca într-adevăr tata să dea de înțeles că vorbește despre mine?

Privindu-mă cu severitate a continuat:

— Uite acolo! Știi al cui e portretul acela? întrebă indicându-mi fotografia Amalfitanului pe care o ținea întotdeauna în camera sa.

Atunci am șoptit:

— A lui Romeo.

Iar el a exclamat, pe un ton de superioritate mușcătoare:

— Foarte bine, puștiule!

— Când am venit prima oară aici, la Procida, a început să povestească și a făcut o grimasă amintindu-și, mi-am dat imediat seama (de altfel o știam chiar și înainte de a debarca) că pentru mine este o insulă pustie! Am acceptat să mă numesc Gerace, pentru că un nume e la fel cu oricare altul. O spune și o poezie, din cele pe care le scriu fetele în albumele lor de amintiri:

Ce importanță are numele? Dă-i trandafirului

un alt nume: parfumul lui va fi oare mai puțin dulce?

Pentru mine Gerace însemna viitor proprietar de pământuri și de rente. Așa că m-am împodobit cu acest nume procidian. Și dacă Procida a devenit locul meu, n-a fost pentru familia Gerace, ci pentru el.

Îmi amintesc că atunci când am debarcat (și când toți mă priveau pieziș, ca pe un animal exotic), singurii care m-au onorat, așa cum mi se cuvine, au fost câinii lui. Erau opt, toți răi, și de obicei atacau pe oricine se apropia de ei. Dar când eu m-am cățărat până aici sus, ca să-i văd de aproape (îi zărisem de jos și mă interesau, pentru că erau de rase diferite și chiar frumoși), s-au adunat cu toții în jurul meu dând din coadă, ca și cum m-ar fi recunoscut și m-ar fi considerat deja stăpânul casei. Cu ocazia aceea am făcut faimoasa cunoștință și cu el, și de atunci, se poate spune, n-a mai trecut o zi fără să mă întorc aici. Drept să spun, continuam să vin mai mult ca să mă joc cu câinii decât pentru el, căci, deși se străduia să fie spiritual, nu era cine știe ce distracție pentru mine să stau să ascult pălăvrăgeala unui bătrân care, pe deasupra, era și orb. Dar, chiar dacă mie-mi plăcea mai mult compania câinilor decât a lui, era mulțumit doar să fiu acolo.

Uneori îmi spunea: „Am fost întotdeauna norocos, iar acum, înainte de a muri, am avut cel mai mare noroc. Singurul motiv pentru care îmi părea rău că nu m-am însurat era că n-am un fiu al meu pe care să-l iubesc cum mă iubesc pe mine. Și acum l-am găsit, îngerul meu, fiul meu ești tu!“.

Mai spunea și că în noaptea de dinainte de a mă cunoaște avusese mai multe vise și toate fuseseră profetice. Visase, de exemplu, că era din nou expeditor și că primise, fără să știe de la cine, o casetă din lemn plăcut mirositor care conținea câteva splendide pietre colorate și niște mirodenii orientale care parfumau aerul ca o grădină. Apoi visase că, fiind încă sănătos și zvelt, mergea la vânătoare, pe insula Vivara, și câinii săi scoteau din vizuină o familie de iepuri, printre care un iepuraș frumos ca un înger, care avea pe blănița neagră o șuviță de aur. Apoi visase că în camera lui creștea un portocal amar, vrăjit, scăldat în lumina argintie a lunii… și alte asemenea viziuni.

Eu mustăceam, sceptic, auzindu-l ce povestește, pentru că știam bine că erau toate fanfaronade. Avea pretenția ca eu să cred că de când orbise avea întotdeauna vise fantastice, cu mult mai colorate decât realitatea, ba chiar că, pentru el, dormitul devenise o petrecere de gală, o aventură de poveste, în sfârșit, o a doua viață. Dar eu îl cunoșteam foarte bine și recunoșteam imediat marca fabricii în toate lăudăroșeniile alea. Înțelegeam perfect că nu erau decât invenții, că voia să mă convingă, ca să se împăuneze în ochii mei și să nu-mi facă o impresie prea proastă cu mizerabila lui bătrânețe. Însă adevărul era că pentru el se terminase timpul când se putea consola în vis. Așa cum se întâmplă cu bătrânii ajunși aproape de sfârșit, suferea de insomnie, dar și de manii stupide, de frenezii, de obsesii care-l nelinișteau zi și noapte. Se știau foarte bine lucrurile astea despre el, aici la Procida. Dar el nu voia să le recunoască, în primul rând din vanitate, apoi pentru că intuia că, dacă s-ar fi obișnuit să mi se plângă de necazurile lui, l-aș fi părăsit cât se poate de repede. Așa sunt eu, n-am vocație de soră de caritate. Chiar și mama îmi striga asta de câte ori se ivea ocazia: Tu ești ca ăia despre care se vorbește în Evanghelie, care, dacă un prieten le cere o bucată de pâine, ei îi dau o piatră.

De fapt, adevărul e că, dincolo de toate lăudăroșeniile sale, singurul vis frumos pentru el era compania mea, nu-ți trebuia prea mult s-o înțelegi. Cât despre mine, chiar dacă mi-ar fi plăcut să mai schimb, nu aveam prea mult de ales în ceea ce privește distracția aici la Procida. Nu aveam niciun alt prieten, niciun loc unde să merg, și mai ales n-aveam niciun ban în buzunar. Căci bunicul tău, înainte de a mă lăsa moștenitor, nu-mi dădea un sfanț, nici eu nu-i ceream. Preferam să-i cer lui, Amalfitanului, dar el îmi dădea cu părere de rău și mai ales puțini, cât să-mi ajungă de țigări, pentru că se temea că dacă aveam mai mulți bani puteam să o șterg de pe insulă.

Așa că, vrând nevrând, în fiecare zi eram aici.

Uneori îmi spunea: „Când te gândești că în trecut am văzut atât de multe locuri și persoane, aș putea umple o țară întreagă cu câți oameni am văzut. Iar pe prietenul cel mai drag din toată existența mea, care ești tu, l-am întâlnit doar acum, când sunt orb. Ca să spun că am cunoscut toată frumusețea vieții, mi-ar fi fost de ajuns să văd o singură persoană: pe tine. Și tocmai pe tine n-am putut să te văd. Acum, la gândul că voi muri, că voi părăsi viața asta și insulița asta frumoasă care e Procida, unde am cunoscut orice fel de senzație și orice fel de fericire, mă consolez cu o speranță: unii cred că morții sunt spirite și văd totul, cine știe dacă nu-i adevărat. Iar dacă e adevărat, o să te pot vedea după ce mor. Asta mă consolează când mă gândesc la moarte. Tu ce crezi?“. Eu îi răspundeam: „Speră, speră, Amalfi (așa-i spuneam de obicei), dacă morții văd cu adevărat, poți fi mulțumit că mori. Ca să mă vezi, zău că merită! Păcat că realitatea e alta: vrei să știi ce diferență e între un orb ca tine și un mort?“ „Ce diferență? Spune-mi!“ „Că un orb ca tine mai are încă ochii, dar nu mai vede, pe când un mort nu vede, dar nu mai are nici ochii. Poți fi sigur, Amalfi, tu nu m-ai văzut niciodată și nici n-o să mă vezi în vecii vecilor.“

Îmi cerea încontinuu să-i descriu cum arăt: fizionomia mea, culoarea feței și a ochilor, dacă aveam punctișoare pe iris, dacă aveam un cerculeț în jurul pupilelor și așa mai departe. Eu, ca să nu-i satisfac prea mult curiozitatea, îi răspundeam când într-un fel, când într-altul, după cum aveam chef. O dată îi spuneam că am ochii injectați de sânge ca tigrii, altă dată că am un ochi albastru și unul negru. Sau îi spuneam să am o cicatrice pe obraz, și imediat îmi contractam mușchii feței, astfel încât, atunci când îmi pipăia obrazul ca să se convingă, dădea peste o scobitură profundă și aproape că începea să creadă.

Apoi îmi spunea: „Pe de o parte e mai bine pentru mine să nu te văd niciodată când voi fi mort. La ce aș putea să mă aștept, dacă nu la o teribilă neplăcere, căci ar trebui să văd că ți-ai făcut alți prieteni și îți petreci timpul cu ei, așa cum înainte ți-l petreceai cu mine? Să te văd împreună cu alți prieteni, poate chiar pe insula asta, unde prietenia noastră e scrisă până și pe pietre, până și în aer!“ „A, de asta poți fi sigur, îi răspundeam. Compania morților e bună pentru lumea cealaltă, dar eu sunt VIU și o să-mi caut companie printre cei vii. Cu siguranță o să am lucruri mai bune de făcut în viața mea decât să cultiv crizanteme pe un mormânt!“ El nu voia să mă lase să văd durerea pe care o simțea auzind un asemenea răspuns, dar devenea palid și trăsăturile feței păreau să i se descompună. Pentru el suferința era mai rea decât pentru alții, fiindcă, până în acei ultimi ani ai existenței sale, nu cunoscuse durerea. Înainte, viața lui fusese doar joacă și petreceri. Nu știuse niciodată că se poate suferi din cauza altei persoane. Și uite așa, eu l-am învățat asta.

Cel mai tare îl speria faptul că eu, într-o bună zi, nemaiavând răbdare, am să părăsesc Procida. Când întârziam mai mult, îl cuprindea bănuiala că plecasem fără să-i spun nimic și că poate mă aflam deja în largul mării. Dar eu nu m-am îndepărtat niciodată de insulă, în cei doi ani cât a mai trăit, până când, într-o noapte, când eu dormeam ca de obicei în casa bunicului, a murit pe neașteptate, aici, singur, fără măcar să-și poată lua rămas-bun. În ziua următoare m-am simțit cumva ciudat.

În primul moment, am vrut să mă conving cu orice preț că era vorba doar de un leșin, și chiar am strigat la medic, spunându-i că e un biet doctor de țară, un nenorocit, de aia zicea că nu mai e nimic de făcut! Şi că era datoria lui să caute imediat un remediu! Un medicament, o injecție! Era datoria lui! Așa îi porunceam! Pretindeam, nici mai mult nici mai puțin, ca medicul să-l învie fără întârziere, atât de înnebunit eram. Iar când, după ce medicul a plecat, m-am trezit singur cu mortul, am făcut o teribilă criză de nervi (eram foarte tânăr încă) și am început să plâng în hohote. Plânsul mă înfuria și-l insultam pe mort făcându-l laș, bufon, nerușinat, pentru că murise fără ca măcar să-și ia rămas-bun de la mine. Acesta mi se părea cel mai rău lucru, cel mai inacceptabil, nu știu de ce îi dădeam acelui rămas-bun o importanță unică, fatală. Și mă înfuriam gândindu-mă la toate momentele în care, fără să am nimic special de făcut, doar dintr-un capriciu sau ca s-o fac pe grozavul, îl lăsasem pe Amalfitan singur aici, să-mi aștepte inutil vizita zile întregi! În realitate, foarte bine făcusem: nu trebuie să-ți alinți prea mult aproapele. Dimpotrivă, să-l trimiți din când în când la dracu’, altfel ar fi sfârșitul! Viața noastră ar merge înainte cu greu, ca o barcă plină de balast, și ne-ar duce la fund să murim asfixiați… Dar în momentul acela nu mai raționam, și toate orele și zilele pe care le petrecusem departe de casa Amalfitanului, ca să-l chinui și s-o fac pe teribilul, mi se păreau niște comori pe care le risipisem fără să-mi dea nicio satisfacție!

(Ajuns aici cu rememorarea, tata și-a ridicat privirea spre portretul Amalfitanului, cu o expresie de prietenie duioasă, dar imediat după aceea a izbucnit într-un râs teatral, insolent, ca și cum și-ar fi bătut joc de mort.)

Acum mi se părea că, în comparație cu Romeo Amalfitanul, nimic și nimeni nu merită să-mi pierd timpul; și mă simțeam convins și sigur că nu voi putea întâlni niciodată o ființă atât de minunată, de fascinantă, o ființă la fel de frumoasă! Da, mi se părea fără nicio îndoială, categoric, că doar el poseda darul adevăratei frumuseți! Dacă mi-ar fi fost prezentată în momentul acela regina din Saba sau zeul Marte în persoană sau zeița Venus, i-aș fi considerat niște figuri vulgare, frumuseți de cafenea sau de carte poștală în comparație cu el. Cine altul mai avea zâmbetul acela puțin febril, șmecheresc și delicat, trupul acela înalt și zvelt, mâinile mici care gesticulau la fiecare cuvânt, mai ales când născocea tot felul de povești! Și ochii care-i dădeau o grație teribilă, pentru că erau umiliți, iar expresia lor părea o privire pierdută, fără suflet, fără rațiune, diferită de privirile omenești.

Și comportamentul lui! Lipsit de apărare, nesigur și rușinat (pentru că se rușina teribil că e orb), și totuși fastuos, întotdeauna fastuos! Grația celor mai frumoși dansatori sau a îngerilor nu avea nicio valoare, era inferioară în comparație cu a lui!

Până și cârlionții lui cărunți, care-i coborau pe după urechi ca o coamă, și felul în care se îmbrăca, provincial, cu pantalonii ăia strâmți, mai degrabă ridicoli, mi se păreau de o supremă eleganță. Și grația, eleganța lui făceau să-mi crească disperarea. Orb blestemat, idiot! Dacă exista cu adevărat infernul, eu îi doream să fi ajuns deja acolo!

Compania lui, care până cu o zi înainte era sigură, credincioasă și la dispoziția mea oricând, devenise ceva imposibil. Gândul acesta disperat mă înfuria atât de tare, încât m-am azvârlit la pământ plângând și mușcând picioarele de fier ale patului său. Strigam: Amalfi! Amalfi! Și-mi aduceam aminte de glumele proaste pe care i le făcusem când era în viață. Regretam, dar, totodată, îmi venea aproape să râd, amintindu-mi, de exemplu, de momente în care, în timp ce el îmi povestea cu gesturi ample visele sale, plecam dintr-odată pe furiș și mă ascundeam în vreun colț, prefăcându-mă că dispar ca ceața. După o vreme, simțea că nu mai sunt acolo și, descumpănit, începea să mă strige, să mă caute prin camere pipăind cu bastonul pereții. Și câinii ațâțați de mine, în loc să-l ajute, făceau în jurul lui o hărmălaie fără rost, ca și cum și ei, împreună cu mine, s-ar fi amuzat să-l irite. După aceea vor fi avut probabil și ei remușcări, și așa se explică poate sinuciderea lor, dacă e adevărat că acesta a fost tragicul lor sfârșit.

Acum el era cel care mă lăsa să strig fără să răspundă. Dacă s-ar fi trezit, măcar pentru o oră, ar fi auzit de la mine lucruri minunate, numai adevăruri fără umbra vreunei minciuni, și ar fi avut tot dreptul să se împăuneze! Știam că nu mai auzea și nu mai vedea pe nimeni în vecii vecilor, și totuși trebuia cu orice preț să-i dau o dovadă, un semn care să ne salveze prietenia de moarte!

Atunci, punându-mi palma pe mica lui mână rigidă și acoperită de inele ca aceea a unui sultan, i-am promis cu jurământ că, oricâți prieteni aș putea avea în viitor, îi voi ține întotdeauna departe de Procida! Pe insula aceasta, care a fost locuită pentru mine numai de prietenia noastră, amintirea lui va fi pentru totdeauna singurul meu prieten. Așa i-am jurat. Iar aici, la Procida, unde numele unite ale lui Wilhelm și Romeo sunt scrise până și pe pietre, până și în aer, eu n-o să vin însoțit de alți prieteni. Dacă aș face-o, aș păcătui prin trădare și sperjur și aș condamna prietenia noastră la moarte!

Un vis al Amalfitanului

După o asemenea afirmație solemnă, tata a privit cu răutate portretul Amalfitanului, ca și cum i-ar fi spus: „Ești mulțumit, mortule, de acest omagiu adus capricioasei tale nebunii?“ și apoi a oftat.

Așadar, tata îl avea întotdeauna pe insulă lângă el pe Romeo, tovarăș credincios, așa cum, în afara insulei, avea întotdeauna alături pe Pumnalul Algerian! Fiecare avea preferințele și secretele sale; fiecare rămânea pentru mine necunoscut și inaccesibil. Copilăria mea, m-am gândit, era întotdeauna cauza destinului amar ce-mi era hărăzit. Moartea lui Romeo, maturitatea Pumnalului Algerian, o lăsau în urmă, excluzând-o din împărăția vrăjită a tatălui meu.

Am tăcut o vreme, apoi am spus:

— Timp de doi ani n-ai plecat niciodată din Procida, nici măcar o singură dată! (Mă gândeam: ce epocă fericită! oh, de ce nu mă născusem încă?)

— Niciodată! a confirmat tata. Ce zici de asta? a fost o întâmplare unică! Ei, de fapt, n-a fost doar meritul întâmplării, a fost și meritul lui Amalfi. Era un vrăjitor și știa cum să mă țină în Procida. Pe de altă parte, eu mă gândeam: e bătrân, în curând o să se care, pot să-i dăruiesc puțin din timpul meu. Cu atât mai mult cu cât îmi convenea, dacă nu pentru altceva, mi-a folosit să moștenesc această casă minunată! — și tata a râs răutăcios uitându-se la Amalfitan ca și cum ar fi vrut să-l provoace.

Apoi, poate părându-i rău, l-a privit din nou cu un zâmbet dezarmant, copilăresc și lăsându-se în voia amintirilor, a continuat:

— Când m-a numit moștenitorul casei, mi-a ținut și un discurs, ca într-un mare roman: „Acest palat este obiectul pe care l-am iubit cel mai mult pe pământ, de aceea ți-l las ție. Îți mai las și niște bani, pe care-i am la Banca din Napoli, așa că, adăugându-i la proprietatea tatălui tău, o să fii aproape bogat. E o mare satisfacție pentru mine gândul că vei putea să nu lucrezi, pentru că munca nu e pentru bărbați, e pentru fraieri. Poți din când în când să faci câte ceva, așa de plăcere, important e să nu fie muncă. Un efort neînsemnat poate să ți se pară util și plăcut, munca, în schimb, e ceva inutil și distruge fantezia. În orice caz, dacă eventual nu-ți ajung banii, și va trebui totuși să lucrezi, te sfătuiesc să cauți o meserie care să-ți lase fantezia liberă cât mai mult posibil, de exemplu expeditor de mărfuri. Dar să trăiești fără nicio meserie e cel mai bun lucru, mulțumește-te să mănânci numai pâine, important e să nu fie muncită!

Casa pe care ți-o las a fost pentru mine palatul din povești, un paradis terestru, iar în ziua în care va trebui să-l părăsesc, mă va consola gândul că va deveni locuința ta. M-am resemnat și la gândul că nu vei locui aici singur, ci cu soția ta. E drept, pare ciudat, dar tu ești unul dintre cei cărora, dacă n-au o soție care să-i aștepte undeva, nu le rezistă inima. Ei bine, eu nu mă opun destinului și fanteziei tale: adu-ți, deci, în casa asta soția. Din fericire pentru mine, atunci eu n-o să mai fiu aici, căci, până și ultima suflare aș prefera s-o dau mai degrabă în fața călăului decât în fața unei femei. Așa orb cum sunt, la gândul că aș putea avea în fața ochilor o femeie, până și moartea mi-ar sta în gât, n-aș muri, aș plesni! Orice se poate ierta aproapelui tău (cel puțin în pragul morții), dar urâțenia, nu! Și, dacă mă gândesc, orice urâțenie mi s-ar părea frumoasă dacă o compar cu urâțenia femeilor. La naiba, cât sunt de urâte! Unde altundeva mai poate exista o urâțenie atât de amară? Atât de specială? Încât, chiar dacă n-o privești și n-o vezi, doar la gândul că există te trec fiori.

Mai bine să nu ne gândim! Deci, tu, dragul meu Wilhelm, o să te însori și o s-o aduci aici și o să-ți faci o familie, acesta ți-e destinul. Iar eu, ți-am mai spus, n-o să mă împotrivesc. Sunt problemele tale și nu mă privesc. Mi-ar fi de ajuns o altă speranță: că locul prieteniei, în casa asta, cel puțin, și pe insulița asta a Procidei, îl păstrezi doar pentru mine!

Dar gata, asta e deci casa ta, și tu te vei întoarce aici mereu, sunt sigur de asta, pentru că ne întoarcem mereu acasă, și și pentru tine e o grădină vrăjită insulița asta a mea.

Te vei întoarce mereu, sigur, dar, adaug, n-o să stai niciodată mult timp. În privința asta, dragul meu stăpân, nu vreau să-mi fac iluzii. Cei ca tine, cu două feluri de sânge în vene, nu-și găsesc niciodată pacea și mulțumirea, când sunt acolo, ar vrea să fie aici, și, imediat cum se întorc aici, le vine dorul de ducă. Tu o să mergi dintr-un loc într-altul, ca și cum ai evada dintr-o închisoare sau ai alerga după cineva, dar în realitate vei urmări doar destinele diferite care se amestecă în sângele tău, pentru că sângele tău e ca un animal hibrid, e ca un grifon sau ca o sirenă. Vei putea chiar găsi o companie pe gustul tău, printre atâția oameni întâlniți în lume, dar, de cele mai multe ori, vei rămâne singur. Un sânge amestecat rareori e mulțumit când are companie, există întotdeauna ceva ce îi face umbră, dar în realitate el e cel care-și face singur umbră, așa cum hoțul și comoara își fac reciproc umbră.

Apropo, vreau să-ți povestesc visul pe care l-am avut azi-noapte. Am visat că sunt tânăr, elegant, plin de curaj. Ajunsesem probabil un mare Vizir sau cam așa ceva, eram îmbrăcat cu niște haine turcești din mătase strălucitoare, de culoarea (spun, ca să-ți faci o idee) florii-soarelui; dar ce zic floarea-soarelui? Mult mai frumoasă! Nu pot găsi o comparație potrivită! Aveam un turban cu o pană lungă și în picioare niște pantofi de dansator și mergeam cântând într-un loc minunat, prin părțile Asiei, unde nu era nicio altă persoană, în mijlocul unor pajiști cu trandafiri. Eram mulțumit, sprințar, aveam un gust plăcut în gură și în jurul meu auzeam suspine. Dar mi se părea ceva normal (asta-i ciudățenia viselor) și în mintea mea îmi explicam foarte clar motivul acelor suspine. Explicația mi-o mai aduc încă aminte și e chiar una logică, un adevărat concept filosofic (cine știe de ce eu am parte mereu de vise atât de extraordinare). Ascultă, spune tu dacă nu-i un concept frumos:

Se pare că sufletele vii pot avea două destine: unele se nasc albină și altele trandafir. Ce face roiul de albine cu regina lor? Se duce și fură de la toți trandafirii puțină miere, ca s-o ducă în stup, în căsuțele lor. Și trandafirul? Trandafirul are în el propria-i miere: mierea de trandafir e cea mai iubită, cea mai prețioasă! Cel mai dulce lucru care te face să te îndrăgostești, trandafirul îl are în el însuși, nu trebuie să-l caute în altă parte. Dar uneori trandafirii, aceste făpturi divine, suspină de singurătate! Trandafirii neștiutori nu-și înțeleg propriul mister.

Primul dintre toți trandafirii e Dumnezeu.

Dintre cei doi, trandafirul și albina, cea mai norocoasă, după părerea mea, e albina. Iar Regina albinelor are un noroc uriaș! Eu, de exemplu, m-am născut Regină. Și tu, Wilhelm? După părerea mea, tu, dragul meu Wilhelm, te-ai născut cu destinul cel mai dulce și cel mai amar: «tu ești albina și ești și trandafirul»“.

Un vis al lui Arturo

Când mă gândesc acum la conversațiile cu tata și revăd scenele din perioada aceea îndepărtată, totul capătă pentru mine o semnificație diferită față de cea de atunci. Și îmi vine în minte povestea cu pălărierul care plângea sau râdea pe dos, pentru că îi era dat să vadă realitatea prin imaginile reflectate de o oglindă vrăjită.

Pe atunci, din ceea ce spunea tata (fie că era pe un ton vesel, fie tragic, fie în joacă), eu nu puteam înțelege altceva în afară de ceea ce răspundea la certitudinea mea absolută: că el, deci, era întruchiparea perfecțiunii și a fericirii umane! Dar poate și el, drept să spun, îmi alimenta concepțiile acelea de copil, punându-se mereu într-o lumină avantajoasă. Dar dacă totuși (să ne imaginăm ceva neverosimil) i-ar fi venit ideea să se calomnieze făcându-mi cele mai negre mărturisiri și declarându-se o canalie nepedepsită, pentru mine ar fi fost același lucru. Pentru mine, cuvintele lui erau departe de orice rațiune și însușire pământească. Le ascultam cum se ascultă o liturghie sfântă, în care drama recitată nu mai este decât un simbol, iar adevărul ultim care se celebrează este beatitudine. Această ultimă, adevărată semnificație este un mister pe care doar fericiții o cunosc, e inutil să-i căutăm explicația cu mijloace omenești.

Eu, asemenea misticilor, nu voiam să primesc explicații de la el, ci doar să-i dedic întreaga mea credință. Ceea ce așteptam de la el era o răsplată pentru această credință, și acest Paradis visat mi se părea încă foarte îndepărtat (nu e doar un fel de a spune), nu reușeam să ajung acolo nici măcar în vis.

Deseori, mai ales în absența lui, când dormeam îl visam pe tata; nu erau niciodată vise care, cum s-ar spune, vor să ne compenseze realitatea (sau doar să ne păcălească) cu false triumfuri. Erau întotdeauna vise profunde, care îmi aminteau amărăciunea condiției mele și își retrăgeau, atât de simplu, promisiunile în care putusem să cred în timpul zilei. Vise care îmi dădeau un sentiment acut și precis de durere, pe care încă n-o cunoșteam (dintr-o neștiință normală la un copil) în realitate.

Unul din visele acelea mi-a rămas în memorie:

Tata și cu mine coboram pe o stradă pustie, el era foarte înalt, acoperit cu o armură strălucitoare, iar eu, un copil care-i ajungea până la brâu, eram un recrut, cu obiele înfășurate pe pulpe și o uniformă dintr-un material gri-verzui prea largă pentru mine. El merge cu pași mari, iar eu plin de entuziasm reușesc cu greu să mă țin după el. La un moment dat, fără ca măcar să mă privească, îmi ordonă brusc: „Du-te să-mi cumperi țigări!“. Fericit să primesc ordine de la el, fug la tutungerie și, fără ca el să mă vadă, sărut pachetul de țigări înainte să i-l dau.

El, chiar dacă nu m-a văzut sărutând pachetul, a simțit în el, imediat cum i l-am dat și l-a privit, ceva ce merită tot disprețul. Și pe un ton brutal îmi strigă: „Oacheș răzgâiat ce ești!“.

Ultimele întâmplări

Așa a trecut copilăria lui Arturo. Aveam aproape paisprezece ani când Immacolatella, care avea opt, și-a găsit un iubit. Era un câine negru, cu părul creț, cu niște ochi plini de pasiune, care locuia într-o casă destul de îndepărtată, prin părțile Vivarei, și pleca de acolo în fiecare seară, exact ca orice logodnic, ca să vină s-o vadă. Ne învățase obiceiurile și, ca să ne găsească acasă, venea la ora cinei. Dacă vedea că la fereastra de la bucătărie nu e încă lumină, aștepta răbdător; dacă era lumină, își anunța încă de departe sosirea lătrând și, când ajungea, zgâria ușa că să-i deschidem. Imediat cum intra, ne saluta scoțând niște sunete înalte, care păreau anunțul unor trâmbițași regali, apoi alerga de trei-patru ori în jurul mesei, cum fac campionii la începutul turneelor. Știa să se poarte cu multă bărbăție și galanterie, când luam cina ne privea dând din coadă, fără să ceară nimic, lăsându-ne să înțelegem că singurul motiv al vizitelor sale era unul sentimental, iar dacă eu îi aruncam un os, nu se atingea de el, așteptând să-l ia Immacolatella. Era probabil o corcitură cu vreun câine de curse, își ținea tot timpul capul ridicat, era curajos, iar Immacolatella era mulțumită. O trimiteam afară, sub cerul înstelat, să se joace cu el, iar eu stăteam deoparte, dar după puțin timp ea îl părăsea și se întorcea la mine, să-mi lingă mâinile, de parcă ar fi vrut să-mi spună: „Tu ești viața mea“.

Când a intrat în călduri, Immacolatella a rămas gravidă pentru prima oară în viața ei. Dar poate că era deja prea bătrână sau nu putea face față din cauza vreunei malformații din naștere, pentru că, atunci când a născut puii, a murit.

Erau cinci: trei albi și doi negri. Am sperat să-i salvez măcar pe ei și l-am trimis pe Costante să caute pe insulă o cățea care să-i poată alăpta. Abia după câteva ore s-a întors cu o cățea roșcată, slabă, de ai fi zis că e o vulpe, dar poate era prea târziu, puii nu voiau să sugă. M-am gândit să-i hrănesc chiar eu cu lapte de capră, cum făcuse Silvestro cu mine, dar n-am avut nici măcar timpul să încerc. Erau slăbiți și născuți înainte de termen, i-am înmormântat împreună cu mama lor în grădină, sub roșcov.

Am hotărât că n-o să-mi mai iau niciodată un câine în locul ei, preferam să rămân singur și mai degrabă să-mi amintesc de ea decât s-o înlocuiesc. Îl uram pe câinele acela negru, care se plimba fără griji, ca și cum n-ar fi cunoscut nicio Immacolatella pe insulă. De câte ori se apropia de mine, așteptând să ne jucăm împreună ca înainte, îl alungam.

Când, după o vreme, tata a venit la Procida și mi-a pus obișnuita întrebare: „Ce mai e nou?“, am întors capul fără să-i răspund. Îmi era imposibil să rostesc: „Immacolatella a murit“.

I-a spus Costante, iar tatei i-a părut rău, pentru că-i plăceau animalele și ținea mult la Immacolatella.

De data asta a rămas la Procida numai o după-amiază și o noapte, venise doar să-și ia niște acte de la Primărie. A absentat aproape o lună și apoi a apărut din nou, ca să plece și de data asta a doua zi, după ce a luat de la arendaș o sumă de bani. Dar, atunci când m-a salutat, pentru prima dată în viață, m-a informat asupra destinației și a datei în care se va întoarce.

Mi-a explicat că de câteva luni se logodise cu o napolitană și că merge la Napoli să se căsătorească. Nunta era fixată pentru joia din săptămâna în curs și imediat după aceea urma să se întoarcă la Procida cu soția.

Așa că, mi-a spus, eu va trebui să merg să-i aștept joi, la vaporul de la ora trei, pe chei.

1. Boote, în original. Denumirea constelației în terminologia latină a Uniunii Astronomice Internaționale este Bootes, iar steaua cea mai luminoasă din această constelație este Arcturus.

2. Parter și etajul I.

3. Secolul XIX.

4. În continuare, Casa junilor.

5. Titlu nobiliar german datând din epoca lui Carol cel Mare.

6. Pas în Munții Pirinei, la granița dintre Spania și Franța, locul unde a murit Roland, cavaler al lui Carol, în timpul unei lupte dintre franci și basci. Intrat în legendă, Roland va deveni unul dintre eroii Ciclului carolingian, nedespărțit de sabia, calul și cornul său.

7. Personaj aparținând culturii populare napolitane, un fel de haiduc modern.

8. Dans popular specific sudului Italiei.