Iar eu, cel care spune că voi visați,

Sunt la rândul meu un vis.

Zhuangzi

Adevăratul pesimist știe că

este deja prea târziu pentru a fi.

Anomalia,

Victør Miesel

I
La fel de negru precum cerul1

(martie - iunie 2021)

Există un lucru admirabil, care depășește întotdeauna cunoașterea, inteligența și chiar și geniul, acesta este incapacitatea de a înțelege.

Anomalia,
Victør Miesel

Blake

Să ucizi pe cineva e o nimica toată. Trebuie să observi, să supraveghezi, să reflectezi mult, iar în momentul acela să străpungi nimicul. Voilà. Să străpungi nimicul. Să-ți devină clar că universul se îngustează, se îngustează până când se concentrează în țeava armei sau în vârful cuțitului. Asta e tot. Să nu-ți pui întrebări, să nu te lași mânat de furie, să-ți alegi pașii de urmat, să acționezi metodic. Blake știe să facă asta, și încă de atât de mult timp, încât nu mai ține minte când a început să știe. După aceea, restul vine de la sine.

Blake își trăiește viața din moartea altora. Vă rog, fără lecții de morală. Dacă vrem să discutăm etic, el este gata să răspundă statistic. Pentru că — și Blake își cere scuze —, atunci când un ministru al Sănătății reduce bugetul, taie de pe listă aici un computer tomograf, acolo, un medic, dincolo, o unitate de terapie intensivă, bănuiește că scurtează bine de tot existența a mii de necunoscuți. Responsabil, nevinovat, vechea arie. Blake este opusul. Și, de altfel, nici nu trebuie să se justifice, nu-i pasă.

A ucide nu este o vocație, este o dispoziție. O stare sufletească, dacă preferați. Blake are unsprezece ani și nu se numește de fapt Blake. Este lângă mama lui, în Peugeot, pe un drum departamental, aproape de Bordeaux. Mama nu conduce prea repede, un câine traversează șoseaua, impactul abia se simte, mama țipă, frânează prea brusc, mașina alunecă în zigzag, motorul se blochează. Stai în mașină, dragul meu, Doamne, stai în mașină. Blake nu se supune, își urmează mama. E un collie cu blană cenușie, șocul i-a zdrobit pieptul, sângele i se scurge pe lateral, dar nu este mort, geme, zici că e un plânset de bebeluș. Mama aleargă de colo-colo panicată, îi pune lui Blake mâinile la ochi, bâlbâie cuvinte incoerente, vrea să sune la ambulanță, Dar, mamă, e o potaie, e doar o potaie. Collie-ul gâfâie pe asfaltul crăpat, corpul său răsucit capătă un unghi ciudat, e scuturat de zvâcniri din ce în ce mai slabe, agonizează sub ochii lui Blake, iar Blake urmărește plin de curiozitate cum viața părăsește trupul animalului. S-a terminat. Băiatul mimează puțin tristețea, mă rog, ceea ce își imaginează el că este tristețea, ca să nu o îngrijoreze pe mama, dar nu simte nimic. Mama rămâne pe loc, înghețată în fața micului cadavru, Blake, nerăbdător, o trage de mânecă, Mamă, haide, n-are rost să rămâi acolo, e mort, nu vezi, să mergem, voi întârzia la fotbal.

A ucide este, de asemenea, o chestiune de aptitudine. Blake constată că este dotat în ziua în care unchiul său Charles îl ia cu el la vânătoare. Trei lovituri, trei iepuri, un adevărat talent. Țintește rapid și precis, știe să se adapteze la cele mai proaste carabine, putrede, la puștile cel mai prost reglate. Fetele îl târăsc pe la bâlciuri, Hai, te rog, vreau girafa, elefantul, Game Boy-ul, da, hai, încă o dată!, iar Blake împarte jucării de pluș, console de jocuri, devine teroarea poligoanelor, înainte de a decide să facă asta cu discreție. Lui Blake îi place, de asemenea, ceea ce-l învață unchiul Charles: să taie gâtul căprioarelor și să tranșeze iepurii. Să fim înțeleși: nu-i face plăcere să ucidă sau să dea gata animalul rănit. Nu este un vicios. Nu, îi place gestul tehnic, rutina impecabilă, care se instalează cu ajutorul
repetiției.

Blake are douăzeci de ani și, sub numele său autentic franțuzesc, Lipowski, Farsati sau Martin, este înscris la o școală pentru hotelieri, dintr-un orășel din Alpi. Nu este o alegere la întâmplare, atenție, ar fi putut face orice, îi plăceau și electronica, și programarea, era talentat la limbi străine, ehe, engleza, i-a fost suficient doar un stagiu de trei luni la Lang’s din Londra ca s-o vorbească aproape fără accent. Însă, mai presus de toate, Blake preferă să gătească, pentru momentele goale din timpul preparării unei rețete, minutele care se scurg fără grabă, chiar în agitația febrilă a unei bucătării, secundele lungi și calme, în care privești cum se topește untul în tigaie, se călește ceapa albă, se bat spumă albușurile pentru sufleu. Adoră mirosurile și mirodeniile, adoră să creeze un aranjament de culori și arome într-o farfurie. Poate că ar fi fost cel mai strălucit elev din școală. Totuși, la naiba, Lipowski (sau Farsati sau Martin), nu ar strica deloc să te porți puțin mai amabil cu clienții. E în fișa postului, în fișa postului, auzi, Lipowski (sau Farsati sau Martin)!

Într-o seară, într-un bar, un tip beat rău îi spune că vrea să omoare pe cineva. Probabil are un motiv întemeiat pentru asta, o chestie la slujbă, vreo femeie, dar lui Blake nu-i pasă.

— Ai face asta pentru lovele?

— Ești țicnit, răspunde Blake. Complet țicnit.

— Te plătesc, și-ncă gras.

Suma pe care i-o propune are trei zerouri. Blake se prăpădește de râs.

— Nu. Glumești?

Blake bea fără grabă, așteaptă momentul prielnic. Tipul s-a prăbușit pe tejgheaua barului, Blake îl scutură.

— Ascultă, cunosc pe cineva care ar face-o. Pentru dublul sumei. Nu l-am întâlnit niciodată. Îți spun mâine cum să dai de el, dar, după, nu-mi mai vorbești niciodată despre asta, OK?

În acea noapte, Blake îl inventează pe Blake. De la William Blake, pe care l-a citit după ce a văzut Dragonul roșu, filmul cu Anthony Hopkins, și pentru că i-a plăcut o poezie: „Și am sărit în această lume plină de primejdii: Neajutorat, gol și țipând îngrozitor / Ca un demon ascuns într-un nor“2. Și apoi Blake — black și lake, negru și lac — îi e pe plac.

Începând de a doua zi, un server din America de Nord primește adresa de e-mail a unui anumit blake.mick.22, creată într-o cafenea din Geneva, Blake cumpără, cu bani gheață, de la un necunoscut, un laptop de ocazie, își procură un Nokia vechi și o cartelă prepay, o cameră foto, un teleobiectiv. Odată echipat, ucenicul bucătar îi dă tipului contactul acelui „Blake“, „fără nicio garanție că adresa e încă valabilă“, și așteaptă. Trei zile mai târziu, bărbatul de la bar îi trimite lui Blake un mesaj alambicat, din care îți dai seama că are rezerve față de el. Pune întrebări. Caută un punct vulnerabil. Lasă, din timp în timp, să treacă o zi între două schimburi de mesaje. Blake vorbește despre țintă, despre logistică, despre termenul de livrare și aceste precauții reușesc să-l liniștească. Cad de acord, Blake revendică jumătate din avans: sunt deja patru zerouri. Când bărbatul îi spune că vrea să semene a „moarte naturală“, Blake dublează suma și cere o lună la dispoziție. Convins de acum că are de-a face cu un profesionist, tipul acceptă toate condițiile.

Este pentru prima dată, iar Blake se pregătește. E deja extrem de meticulos, prudent, ingenios. A văzut atât de multe filme. Este de neimaginat cât le datorează asasinii plătiți scenariștilor de la Hollywood. Încă de la începutul carierei sale, banii pentru comandă, informațiile despre contract le va primi într-o pungă de plastic, abandonată într-un loc care urmează a fi stabilit, într-un autobuz, un fast-food, un șantier, un coș de gunoi, un parc. Se vor evita zonele prea izolate, unde poate fi văzut doar el, locurile prea publice, unde nu l-ar repera nimeni. Va fi acolo cu câteva ore înainte, supraveghind împrejurimile. Va purta mănuși, glugă, pălărie, ochelari, își va vopsi părul, va învăța să-și pună peruci, să-și sugă obrajii, să îi umfle, va avea zeci de plăcuțe de înmatriculare, din toate țările. Cu timpul, Blake va învăța să arunce cu cuțitul, half-spin sau full-spin, în funcție de distanță, să confecționeze o bombă, să extragă dintr-o meduză o otravă care nu poate fi identificată în laborator, va ști să monteze și să demonteze în câteva secunde un Browning de 9 mm, un Glock 43, va fi plătit și își va cumpăra armele cu bitcoini, această criptomonedă cu trasee imposibil de detectat. Își va crea propriul site pe deepweb, iar darknetul va deveni un joc pentru el. Pentru că există tutoriale pentru absolut orice pe internet. Trebuie doar să cauți.

Așadar, ținta lui este un bărbat de cincizeci de ani, Blake primește fotografia lui, numele, dar decide să-i spună Ken. Da, așa cum îl cheamă pe soțul păpușii Barbie. O bună alegere: Ken, asta nu-i conferă cu totul o existență.

Ken trăiește singur, iar ăsta e deja un început bun, își spune Blake, pentru că, dacă ar fi căsătorit și ar avea trei copii, nu s-ar ivi prea ușor vreo ocazie. Mai rămâne problema că, la această vârstă, o moarte naturală lasă puține opțiuni: un accident de mașină, o scurgere de gaze, un atac de cord, o cădere accidentală. Punct. Să taie frânele sau să facă manevre pe la direcție Blake nu este încă în stare și nici nu știe cum să-și procure clorură de potasiu, ca să provoace un stop cardiac; cât despre asfixierea cu gaze, nu are nicio idee. Rămâne căderea. Zece mii de morți pe an. În principal oameni în vârstă, dar ne vom descurca cu asta. Și Ken poate fi cu greu considerat sportiv, o luptă iese din discuție.

Ken locuiește într-un F33, la parterul unei vile de lângă Annemasse4. Timp de trei săptămâni, Blake nu face altceva decât să supravegheze sau să construiască planuri. Din avansul primit, a cumpărat o camionetă Renault veche, a amenajat-o într-un mod rudimentar, un scaun, o saltea, baterii suplimentare pentru iluminat, și s-a instalat într-o parcare pustie, cu vedere la ansamblul de locuințe, chiar spre apartamentul lui.