În preajma vasului jucați,

Spurcate mațe ’n el băgați;

Râioasa broască, ce petrece

O lună ’n somn sub piatra rece,

Ș’asudă un venin avan,

Să fiarbă ’ntâiu ’n vrăjit cazan…

Coadă de șearpe din băltoacă

Să fiarbă ’n vas și să se coacă;

Ochiu de salamandru, păr de liliac,

Un broatec, ș’al năpârcii ac,

De câini limbi, labe de șopârle

Ş’aripi de buhă să s’asvârle…

Solzi de balaur, colți de lup,

Momâi de hârce, bot și trup

De lacomi chiți din mări sărate,

Cucută smulsă pe ’noptate,

Răsaduri dintr’o tissă jună

Tăiate la’un eclips de lună,

Ficat de-ovrei, fiere de țap,

Nas Turc și buze de Arap,

Un deget de prunc sugrumat

De-o târfă, și ’n șanț îngropat,

Cu mațele-unui tigru dres,

Fac terciul lipicios și des…

Răciți cu sânge de babuin!

Atunci e farmec bun și plin.

Căci eu în sânge m’am vârât atât,

Că dacă m’aș opri, întorsul meu

Ar fi, ca mersul înainte, greu.

Macbeth1

---

Capitolul I.
Zona de interes

1. Thomsen: La prima vedere

Știam bine ce e fulgerul; știam ce e trăsnetul. Călit de o manieră demnă de invidiat în treburi de felul acesta, știam și ce e o rupere de nori — ruperea de nori, după care soarele și apoi curcubeul.

Se întorcea din Centrul Vechi cu cele două fete și, de o bucată bună de vreme, pătrunseseră în Zona de Interes. În față, așteptând să le primească, se întindea o magistrală — o colonadă, aproape — de arțari, crengile și frunzele lobate împletindu-li-se deasupra. O după-amiază târzie de miez de vară, cu musculițe care scăpărau delicat… Carnetul meu de însemnări zăcea deschis pe o buturugă, iar boarea îi răsfoia curioasă paginile.

Înaltă, lată în spate și durdulie, cu toate astea sprintenă, într-o rochie albă dantelată care îi venea până la glezne și cu o pălărie crem de paie cu panglică neagră și o geantă de paie care i se bălăbănea pe braț (fetele, tot în alb și ele, aveau aceleași pălării și genți de paie), străbătea goluri de căldură difuză, cafenie, leonină. Râdea — cu capul azvârlit pe spate, așa încât pielea i se întindea pe gâtul încordat. Înaintând în paralel cu ele, reușeam să țin pasul, în sacoul meu din tweed făcut la comandă și pantalonii sport din serj, ținând în mână mapa și stiloul.

În momentul acela, toate trei au traversat aleea din fața Academiei Ecvestre. În timp ce copilele îi dădeau târcoale în joacă, a lăsat în urmă moara decorativă, stâlpul de arminden, spânzurătoarea cu trei lațuri, calul de ham priponit într-o doară de pompa de apă din fier, înainte să se facă nevăzută.

În Kat Zet — în Kat Zet I.

Ceva s-a întâmplat la prima vedere. Fulger, tunet, rupere de nori, soare, curcubeu — meteorologia primei vederi.

***

O chema Hannah — doamna Hannah Doll.

La Clubul Ofițerilor, tolănit pe o sofa din păr de cal, înconjurat de ornamente pentru harnașament din alamă și gravuri ecvestre și bând cești de erzaț (cafea pentru cai), i-am spus amicului meu de-o viață Boris Eltz:

— Preț de o clipă m-am simțit iarăși tânăr. Parcă m-a trăsnit dragostea.

— Dragostea?

— Am zis parcă. Ce te uiți așa la mine? Parcă m-ar fi trăsnit dragostea. O senzație de iminență. Știi ce vreau să zic. Ca nașterea unei povești de iubire lungi și minunate. Dragoste romantică.

— Cu déjà-vu și tot restul? Continuă. Reîmprospătează-mi memoria.

— Păi, cum să-ți zic eu… Admirație dureroasă. Dure­roasă, îți zic. Și sentimente de umilință și nevrednicie. Ca în cazul tău cu Esther.

— În cazul meu e cu totul altceva, mi-a spus, îndreptând un deget spre mine. Aia e doar atitudine părintească și-atât. O să înțelegi când o s-o vezi.

— Mă rog. Cum spuneam. Pe urmă a trecut și… Și m-am trezit că mă întreb cum ar arăta despuiată.

— Exact ce spuneam, vezi? Eu nu stau niciodată să mă gândesc cum ar arăta Esther dezbrăcată. Dacă s-ar întâmpla aș fi oripilat. Mi-aș feri privirea.

— Și zi așa, Boris, dinspre Hannah Doll ți-ai feri privirea?

— Hm. Cine și-ar fi închipuit că Moș Sugativă ar fi putut pune mâna pe așa o bunăciune?

— Știu. Incredibil.

— Moș Sugativă. Gândește-te, totuși. Sunt convins că bețivan e de când se știe. Dar n-a fost mereu bătrân.

— Fetele trebuie să aibă cât? am făcut eu. Doișpe, treișpe ani? Deci ea e de vârsta noastră. Sau o idee mai tânără.

— Iar Moș Sugativă a lăsat-o gravidă când ea avea, cât… optișpe ani?

— Când era el de vârsta noastră.

— Bun. Bănuiesc că i se poate ierta că l-a luat de bărbat, a spus Boris și a ridicat din umeri. Optsprezece ani. Dar nici nu l-a părăsit, așa-i? Cum îți dă mâna să faci mișto de chestia asta?

— Știu. E greu să…

— Hm. E prea înaltă pentru mine. Și, dacă stau să mă gândesc, și pentru Moș Sugativă e prea înaltă.

Și, pentru a nu știu câta oară, ne-am întrebat unul pe celălalt: De ce și-ar aduce cineva nevasta și copiii într-un loc ca ăsta? Tocmai aici?

— Mediul ăsta e mai pretabil pentru bărbați.

— O, nu știu ce să zic. Sunt femei pe care nu le deran­jează. Sunt femei care nu se deosebesc de bărbați. Mătușă-ta Gerda, de pildă. I-ar plăcea la nebunie locul ăsta.

— Mătușa Gerda s-ar putea să consimtă în principiu, am făcut eu. Dar nu s-ar da în vânt după locul ăsta.

— Oare Hannei o să-i placă la nebunie aici, ce crezi?

— Nu pare c-o să se simtă ca peștele în apă.

— Nu, asta așa e. Dar nu uita că e soția neînstrăinată a lui Paul Doll.

— Hm. În cazul ăsta poate c-o să se simtă ca acasă, am spus eu. Eu așa sper. Înfățișarea mea are mai multă trecere la femei care se dau în vânt după locul ăsta.

— …Nici noi nu ne dăm în vânt după locul ăsta.

— Nu. Dar noi ne avem unul pe celălalt, slavă Domnului. Nu e puțin lucru.

— Asta așa e, scumpule. Tu mă ai pe mine, iar eu pe tine.

Boris, prietenul meu de-o viață — emfatic, tenace, chipeș, ca un mic Cezar. Grădiniță, copilărie, adolescență, vacanțele cu bicicleta prin Franța și Anglia și Scoția și Irlanda, călătoria noastră de trei luni de la München la Reggio și de acolo mai departe până în Sicilia. De abia acum, la maturitate, prietenia noastră întâmpinase dificultăți, atunci când politica — istoria — a năvălit în viețile noastre.

— Tu? Tu scapi până la Crăciun. Eu sunt aici până în iunie. De ce nu m-or fi trimis pe mine în est?

A luat o sorbitură, s-a încruntat și și-a aprins o țigară.

— Apropo, șansele tale, frățioare, sunt nule. Unde, de pildă? Dama sare mult prea tare în ochi. Și fii cu băgare de seamă. Moș Sugativă o fi fiind el Moș Sugativă, dar e și comandantul.

— Hm. Chiar și așa. S-au pomenit ele și lucruri mai ciudate.

— S-au pomenit ele și lucruri mult mai ciudate.

Da. Fiindcă acelea erau vremuri în care toată lumea resimțea înșelătoria, nerușinarea sarcastică și ipocrizia năucitoare dindărătul tuturor interdicțiilor.

— Am un soi de plan, am spus eu.

Boris a scos un oftat, iar chipul lui a căpătat o mină absentă.

— Mai întâi o să trebuiască să aștept să văd ce-mi spune unchiul Martin. Pe urmă o să fac prima mișcare. Pion la D4.

După o vreme, Boris a spus:

— Cred că pionul ăla o să dea de belea.

— Tot ce se poate. Dar nu strică să aruncăm o privire atentă.

Boris Eltz și-a luat rămas-bun: era așteptat pe rampă. O lună de serviciu eșalonat la rampă reprezenta pedeapsa din cadrul pedepsei după ce se încăierase iarăși. Rampa — coborârea din trenuri, triajul, pe urmă drumul cu mașinile prin pădurea de mesteceni până la Micul Sălaș Brun, în Kat Zet II.

— Partea cea mai stranie e selecția, mi-a spus Boris. Ar trebui să vii într-o zi. De dragul experienței.

Am luat prânzul de unul singur la popota ofițerilor (jumătate de pui, piersici și șarlotă; fără vin) și am plecat spre biroul meu de la Buna-Werke. A urmat o ședință de două ore cu Burckl și Seedig, în mare parte axată pe înaintarea anevoioasă a lucrărilor la halele pentru producția de carbid; dar în același timp a devenit limpede faptul că pierdeam lupta apropo de transferarea forței noastre de lucru.

Când s-a înserat, m-am îndreptat spre separeul lui Ilse Grese de la Kat Zet I.

Lui Ilse Grese îi plăcea la nebunie locul ăsta.

***

Am ciocănit în ușa de tablă care se bălăbănea încetișor și am intrat.

Cum te-ai fi așteptat de la adolescenta care încă mai era (împlinea 20 de ani luna următoare), Ilse ședea cocârjată și cu gleznele încrucișate la jumătatea patului, citind o revistă ilustrată; n-a catadicsit să-și ridice privirea de la paginile ei. Uniforma îi era agățată de cuiul din grinda metalică sub care mă piteam în momentul acela; avea pe ea un capot bleumarin scămoșat și șosete gri lăbărțate. Fără să se răsucească, a spus:

— Aha. Îmi miroase a islandez. Îmi miroase a căcănar.

Felul obișnuit al lui Ilse de a se purta față de mine și, probabil, față de toți pretendenții ei consta într-o apatie batjocoritoare. Felul meu de a mă purta față de ea, și față de orice femeie, la început cel puțin, era ostentativ de pedant (îmi perfecționasem această tehnică ca pe o contrapondere la înfățișarea mea, pe care unele, măcar o vreme, o găseau respingătoare). Pe podea zăceau cureaua ei cu tocul pentru armă și la fel și biciul din piele de bou, răsucit ca un șarpe subțirel dormind.

M-am descălțat. După ce m-am așezat și m-am făcut comod lipindu-mă de spinarea ei încovoiată, i-am bălăngănit peste umăr o amuletă cu parfum de import prinsă de un lanț suflat cu aur.

— E căcănarul islandez. Ce dorește?

— Hm, Ilse, în ce hal e camera ta. Ce e drept, mereu arăți impecabil când ești la muncă. Dar în sfera privată… Și, când vine vorba de alții, ești de-a dreptul maniacă apropo de ordine și curățenie.

— Ce dorește căcănarul?

— Ce se dorește? am făcut eu.