Pentru

Divya Anappara

și

Param

Unu

Această poveste îți va salva viața

Pe când trăia, Țăcănitul era șef peste optsprezece sau douăzeci de copii și mai niciodată nu ridica mâna asupra vreunuia dintre ei. În fiecare săptămână le dădea batoane de 5 Star pe care să le împartă între ei sau pachete de Gems și îi făcea invizibili în fața poliției și a evangheliștilor care voiau să-i salveze de pe străzi și a bărbaților care îi urmăreau cu ochi flămânzi în timp ce copiii se repezeau pe calea ferată, adunând sticle de plastic înainte ca trenul să dea peste ei.

Țăcănitului nu-i prea păsa dacă micii lui gunoieri îi aduceau cinci sticle de Bisleri în loc de cincizeci sau dacă, atunci când ar fi trebuit să muncească, îi prindea în fața cinematografului, îmbrăcați în hainele cele mai bune și așezați la rând pentru bilete de Premieră pe care nici măcar nu și le puteau permite. Dar se lua de ei când apăreau cu nasurile roșii, cu vorbele împleticindu-li-se ca atunci când amesteci sângele cu apă, cu ochii umflați ca luna plină de la atâta înălbitor tras pe nas. Atunci Țăcănitul își stingea țigările Gold Flake Kings pe încheieturile și pe umerii lor și îi ocăra că-l fac să-și strice pe ei bunătate de țigară.

Mirosurile înțepătoare de carne arsă îi urmăreau pe băieți și spălau fiorii dulci, repede trecători dați de Dendrite sau Eraz-ex. Le băga mințile în cap, asta făcea Țăcănitul.

Noi nu l-am întâlnit niciodată, pentru că a locuit în cartierul acesta cu mult înainte să ne naștem noi. Dar oamenii care l-au cunoscut, cum ar fi frizerul care bărbierește obraji țepoși de zeci de ani și nebunul care își dă cu cenușă pe piept și își zice sfânt, încă mai vorbesc despre el. Spun că băieții Țăcănitului nu se luau niciodată la harță pentru cine să se urce primul într-un tren în mișcare sau care să ia o jucărie de pluș sau vreo mașină de curse înțepenită în spatele vreunei banchete. Țăcănitul își învățase copiii să fie altfel. Iată de ce, dintre toți copiii care munceau în toate gările din țară, ei trăiau cel mai mult.

Dar într-o bună zi Țăcănitul a murit. Băieții știau că nu plănuise asta. Era tânăr și sănătos și promisese să închirieze un Ford Tempo și să-i ducă până la Taj Mahal înainte de venirea musonului în oraș. L-au plâns zile întregi. Au răsărit buruieni din pământul sterp udat de lacrimile lor.

Apoi băieții au fost nevoiți să muncească pentru oameni care nu semănau câtuși de puțin cu Țăcănitul. În viețile lor nu mai erau nici ciocolată, nici filme, doar mâini pârlite de șinele de cale ferată care luceau ca aurul în soarele de vară, la o temperatură de patruzeci și cinci de grade la unsprezece dimineața. Iarna, temperatura cobora până pe la unu sau două grade și uneori, atunci când ceața era albă și granulată ca praful, ascuțișul ca de lamă al șinelor înghețate le jupuia pielea de pe degetele pline de bătăi.

În fiecare zi, după ce adunau gunoaie, băieții își spălau fețele cu apa care se prelingea de la o țeavă spartă din gară și i se rugau în grup Țăcănitului să-i salveze înainte ca vreun tren să le facă praf și pulbere brațele și picioarele sau ca vreo curea să șuiere prin aer și să le despice în două spinările încovoiate, ca să nu mai meargă niciodată.

În lunile care au urmat morții Țăcănitului, au pierit doi băieți în timp ce fugeau după trenuri. Ulii au dat ocol cadavrelor lor spulberate, iar buzele negre-vineții le-au fost sărutate de muște. Oamenii care îi angajaseră au considerat că nu merită să pună să li se ridice trupurile și să le fie incinerate. Trenurile nu s-au oprit, iar motoarele au scrâșnit până târziu în noapte.

Într-o seară, la scurt timp după aceea, trei dintre băieții Țăcănitului au traversat strada care despărțea gara de mulțimea de magazine și hoteluri cu terase înțesate de antene alb-roșii de telefonie mobilă și canistre Sintex negre. Firme cu neon pâlpâiau afișând MÂNCARE VEGANĂ PURĂ și BELVEDERE și INCREDIBILA INDIE și CONFORTUL FAMILIEI. Băieții vizitau un loc aflat nu departe de aici: un zid de cărămidă cu balustrade din fier pe care Țăcănitul își uscase hainele și sub care dormise noaptea cu tot ce avea adunat într-o boccea pe care o ținea strâns la piept de parcă i-ar fi fost nevastă.

În lumina galben-rozalie a literelor care formau cuvintele HOTEL ROYAL PINK, au zărit micii zei de lut pe care Țăcănitul îi aranjase într-o nișă din perete, pe Ganesha cu trompa ridicată și pe Hanuman ridicând un munte într-o mână și pe Krishna cântând din fluier, cu flori de gălbenele uscate de soare și fixate cu pietre la picioarele lor.

Băieții s-au dat cu frunțile de perete și l-au întrebat pe Țăcănit de ce trebuise să moară. Unul dintre ei a șoptit numele adevărat al Țăcănitului, un secret doar de ei cunoscut, și o umbră a tremurat pe alee. Băieții s-au gândit că e vreo pisică sau vreo vulpe zburătoare, deși au simțit aerul încărcat, gustul metalic de electricitate pe limbă, pâlpâirea unui fulger în culorile curcubeului, dispărut atât de repede, încât ar fi putut crede că și l-au închipuit doar. Erau extenuați de goana după sticle și amețiți de foame. Dar în ziua următoare, scotocind prin gunoiul de pe podeaua unui tren, fiecare dintre cei trei băieți a găsit sub altă banchetă o bancnotă de cincizeci de rupii.

Și-au dat seama că banii sunt un dar din partea stafiei Țăcănitului, pentru că aerul din jurul lor vibra de răsuflarea lui caldă, cu miros de trabucuri Gold Flake Kings. Venise pentru că îl chemaseră pe numele lui adevărat.

Băieții au început să-i lase țigări Țăcănitului lângă peretele lui și castroane de staniol pline cu năut condimentat, acrișor de la sucul de lămâie și garnisit cu frunze de coriandru și solzișori de ceapă roșie. Făceau glume deocheate despre mirosurile și sunetele pe care le scosese Țăcănitul în după-amiaza în care mâncase dintr-un foc un sfert de kilogram de năut. Fantomei nu i-au plăcut poantele lor și după asta s-au pomenit că au cămășile arse cu țigara.

Băieții Țăcănitului sunt împrăștiați acum prin oraș și umblă vorba că unii dintre ei sunt oameni în toată firea, s-au căsătorit și au copiii lor. Dar, chiar și în ziua de azi, un băiat înfometat care adoarme cu numele adevărat al Țăcănitului pe buzele crăpate se va trezi descoperind că un turist alb îi cumpără înghețată sau că vreo doamnă cu aer de bunicuță îi strecoară o paratha în mână. Nu-i mare lucru, dar Țăcănitul nu a fost un om bogat, așa că nu a devenit o fantomă bogată.

Ce e ciudat la Țăcănit e că băieții fuseseră cei care-i dăduseră numele ăsta. Când l-au cunoscut, au văzut că era dur în multe privințe, dar că ochii i se umezeau dacă îi arătau vreun deget lipsă la picior sau vreo cicatrice ca un pește mort în spatele coapsei, unde fuseseră biciuiți cu lanțuri din fier înroșite în foc. Hotărâseră că doar un om care era Țăcănit putea să fie cât de cât bun în lumea asta nenorocită. Dar mai întâi l-au numit Frate și cei mai mici dintre ei îl strigau Unchiu’ și mult mai târziu au început să-l strige Țăcănitule, uite cât de multe sticle am găsit azi, iar el nu se sinchisea de asta, pentru că știa de ce aleseseră acel nume.

Luni de zile după ce a devenit Țăcănit, într-o noapte de primăvară în care golise câteva pahare de bhang, le-a cumpărat băieților phirni cremos în cești de lut și le-a șoptit numele pe care i-l dăduseră părinții. Le-a povestit că fugise de acasă când avea șapte ani pentru că îl bătuse maică-sa după ce renunțase la școală ca să se înhăiteze cu acei Romeo ai Străzilor din oraș, care începeau să cânte ascuțit de fiecare dată când vreo fată trecea pe lângă ei.

În primele lui săptămâni în oraș, Țăcănitul a trăit în gară, înfulecând resturi din pachetele pe jumătate mâncate pe care pasagerii le aruncau pe ferestrele trenurilor, și se ascundea de poliție în firidele de sub pasarele. Simțea fiecare pas mai apăsat de deasupra lui ca pe o lovitură în cap. O vreme a crezut că părinții lui aveau să vină cu trenul să-l caute, să-l certe că i-a speriat și să-l ia acasă. Noaptea dormea iepurește, auzind-o pe mama sa strigându-l pe nume, dar era doar vântul, zdrăngănitul vreunui tren sau vocea limpede a unei femei care anunța că Expresul de Nord de la Shillong are o întârziere de patru ore. Țăcănitul s-a gândit să se întoarcă acasă, dar nu a făcut-o, pentru că i-a fost rușine de el însuși și pentru că orașul îi transforma pe băieți în bărbați, iar el se săturase să mai fie copil și voia să fie bărbat.

Acum, că Țăcănitul e fantomă, și-ar dori să mai aibă șapte ani. Presupunem că ăsta e motivul pentru care vrea să-și audă vechiul nume. Îi amintește de părinți și de băiatul care fusese înainte de a face acea călătorie cu trenul.

Numele adevărat al Țăcănitului e secret. Băieții lui nu-l vor dezvălui nimănui. Credem că trebuie să fie un nume atât de bun, încât, dacă Țăcănitul s-ar fi dus la Mumbai în loc să vină aici, i l-ar fi suflat o vedetă de cinema.

Sunt mulți Țăcăniți în oraș. Nu ar trebui să ne fie teamă de ei. Zeii noștri sunt prea ocupați ca să ne audă rugăciunile, dar fantomele — fantomele nu au altceva de făcut decât să aștepte și să rătăcească, să rătăcească și să aștepte și ne ascultă întotdeauna cuvintele pentru că sunt plictisite și ăsta-i un fel de a-și omorî timpul.

Amintiți-vă că ele nu muncesc pe gratis. Ne ajută doar dacă le oferim ceva în schimb. În cazul Țăcănitului, e o voce care-l strigă pe numele adevărat, iar pentru alții e un pahar de ceva pileală sau o ghirlandă de flori de iasomie sau un kebab de la Ustad. Nu e ceva diferit de ceea ce le cer zeii oamenilor să facă pentru ei, doar că majoritatea fantomelor nu vor ca noi să postim sau să aprindem lampioane sau să le scriem numele iar și iar în vreun caiet.