editori:

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactor:

Domnica Drumea

design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

director producţie:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Vlad Condur

corectură:

Eugenia Ursu

Carmen Eberhat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: The Porpoise

Autor: Mark Haddon

Copyright © Mark Haddon 2019

Copyright © Pandora M, 2020 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-265-1

ISBN (epub): 978-606-978-482-2

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Pentru Suzanne Dean şi Simon Stephens

Nu ştiusem că preţul de intrare

Într-un cântec — era pierderea

drumului de întoarcere

Ocean Vuong, Prag

Fiica lui cea fără de pereche-n frumuseţe

Alt trai decât cu tatăl ei nu are un’ să-nveţe.

Dar când un bărbat avere mare poartă

Carnea e slabă şi adesea spre păcat te-ndreaptă.

Iată aşa fecioara cea fragedă şi castă,

Ce încă-n casa tatălui adastă,

Curând avea dorinţa cărnii să cunoască:

Fără mustrări de cuget, fără să gândească,

Tatăl fecioarei, rob nesăbuinţei

Pradă căzu, dar, poftelor, dorinţei.

De-ajunse voia lui atâta să cuteze

Pe fiica lui s-o siluiască, să o violeze.

John Gower, Confessio Amantis

Marsuinul, ah cum mai sălta şi cum se mai răsucea!

William Shakespeare, Pericle, Prinţ al Tironului

Zborul

Maja este gravidă în săptămâna a treizeci şi şaptea. În mod normal, nu i s-ar fi permis să urce la bordul unui avion comercial, însă au stat la nişte prieteni care deţin o podgorie în Bellevue Champillon, şi unul dintre oaspeţii lor, Viktor, e proprietarul unui avion Piper PA-28 Warrior cu care intenţionează să se întoarcă la Popham a doua zi dimineaţă. Land Rover-ul lui îl aşteaptă la aerodromul de acolo — aşadar, i-ar fi extrem de uşor să o repeadă până la casa din Winchester în drum spre coasta de sud a Angliei. Soţului ei, Philippe, nu-i place să-şi lase nevasta în grija altui bărbat, mai ales a unuia întâlnit pentru prima dată în urmă cu numai două zile, însă totul se potriveşte atât de bine, încât îi este aproape imposibil să refuze. El va conduce până la Paris, va lăsa maşina acasă, va lua Eurostar-ul spre Londra şi va ajunge la Winchester în ziua următoare.

În plus, Maja adoră avioanele de mici dimensiuni. Să călătoreşti a devenit mult prea uşor. Te culci la Istanbul şi te trezeşti la Beijing. Ei îi place să urmărească scurgerea kilometrilor — delte, sisteme de irigaţii, vălătuci de nori purtaţi de vânt spre crestele munţilor. Îşi aminteşte limpede cum a zburat în copilărie deasupra fiordului Oslo: insulă după insulă, case de vacanţă, pontoane, ambarcaţiuni, reflexia soarelui pe suprafaţa scânteietoare a apei, revelaţia pe care a avut-o, imposibil de redat în cuvinte — şi anume legătura dintre magnitudine, senzaţia de libertate şi suprafaţa Pământului. În plus, greţurile matinale, care au continuat până într-o fază nefiresc de târzie a sarcinii, au dispărut în sfârşit. Maja trăieşte bine cunoscuta bucurie a libertăţii care apare în viaţa unei femei înainte ca aceasta să se dedice trup şi suflet unei fiinţe extrem de mici şi de solicitante.

Neliniştea lui Philippe este justificată. Viktor deţine o licenţă de pilot particular, însă nu şi o calificare de zbor instrumental. Ceea ce n-ar conta dacă ar zbura doar cu fiul său Rudy, în vârstă de nouă ani. Cei doi obişnuiesc să pornească la drum devreme şi, în cazul în care condiţiile meteo le pun probleme, Viktor poate fie să amâne zborul pentru a doua zi, fie să schimbe cursul dacă se află deja în aer. Doar că Maja se trezeşte târziu şi mănâncă micul dejun pe îndelete, îşi face bagajele cu o încetineală de melc, după care nu-şi mai găseşte colierul din coral care, ţine ea să menţioneze, va putea fi trimis în Marea Britanie când şi dacă va fi găsit — dar care devine obiectul unei căutări istovitoare şi lipsite de succes într-o casă neobişnuit de mare. Când Maja e în sfârşit pregătită de plecare, e trecut de prânz. Dacă Maja ar fi fost mai puţin atrăgătoare, Viktor n-ar fi avut niciun fel de reţinere să o zorească, însă dat fiind că nu fusese impresionat de rolurile pe care ea le-a jucat pe marele ecran, acum este surprins să se găsească în compania unei femei care îl face să se simtă din nou asemenea unui puşti de cincisprezece ani — păr blond, bogat, ochi albaştri-albaştri, genul de blondă fâşneaţă din benzile desenate, cu forme pline şi nespus de apetisantă. Are o cicatrice pe obraz, din pricina unei ciori care i-a intrat pe fereastra dormitorului pe vremea când Maja avea zece ani. Atracţia pe care o simte Viktor este plăcută, însă uşor alarmantă pentru cineva obişnuit să domine săli de tribunal — şi, de fapt, orice alte spaţii închise.

Colierul din coral va fi găsit murdar şi ciobit, şase luni mai târziu, de grădinarul Bruno, lângă un şir de plopi de la marginea proprietăţii, într-un loc în care membrii familiei Beaufour arareori se aventurează — şi cu atât mai puţin oaspeţii acestora. Singura explicaţie pe care o vor găsi va fi aceea că vreun animal, atras de strălucirea obiectului, l-ar fi târât de pe marginea bazinului, peste peluză, până la copaci, înainte de a-şi da seama de inutilitatea efortului făcut. Gazdele vor lua în calcul să trimită colierul la Winchester, însă nu vor găsi cuvintele potrivite pentru scrisoarea ataşată, aşa că obiectul va zăcea tăcut pe fundul unui sertar, unde va rămâne vreme de mulţi ani.

Viktor sună pentru ultima dată la baza aeriană ca să verifice starea vremii înainte de a părăsi reşedinţa. Buletinul meteo nu este încurajator, însă pentru el este un fapt gata stabilit că vor zbura. Departe de a-l fi iritat, este surprins să constate că întârzierea a făcut-o pe Maja să arate şi mai încântător. Nu-şi va îngădui să pară neliniştit sau slab pregătit în ochii ei, aşa că se imaginează purtând o robă metaforică, în măsură să ofere greutate propriilor spuse, în vreme ce albastrul cerului sugerează că vremea este, asemenea oricărui complet de juraţi, influenţată de personalitatea sa puternică.

Cei trei păşesc pe pista de decolare, iar Rudy se grăbeşte să urce în avion. Maja îl urmăreşte pe Viktor cum încheie ultimele verificări exterioare, vizibila ei bucurie făcându-l pe pilot să retrăiască nerăbdarea pe care o simţea, pe vremuri, înaintea fiecărui zbor. Viktor se urcă în cabină pe singura uşă de acces, se aşază în scaunul pilotului, apoi o ajută şi pe Maja să urce. Se întinde peste poala ei ca să închidă uşa, îi arată cum funcţionează centura de siguranţă şi îi întinde o pereche de căşti. Avionul este alimentat, apoi poziţionat împotriva direcţiei vântului. Viktor pune frânele, inspectează dacă alimentarea cu combustibil se face din rezervorul mai gol, trece pe cel mai plin şi verifică tabloul de bord: magnetourile, carburatorul, asieta, flapsurile şi eleroanele, trapa şi sistemele de siguranţă. Avionul este apoi condus până la capătul pistei, unde aşteaptă decolarea unui Hawker 600 care se ridică, virează la dreapta şi se pierde în imensitatea albastră a cerului.

Rudy a adormit în scaunul din spate înainte ca avionul să se fi desprins de la sol, duduitul motorului şi micile clătinări ale aparatului de zbor având asupra lui efectul unui cântec de leagăn. Nu se simte în largul lui în compania celorlalţi copii, însă ştie să se descurce de minune de unul singur, aşa că vacanţa aceasta a fost pentru el un mic paradis în care a avut acces neîngrădit la piscină, la un frigider cu uşi duble bine aprovizionat şi la un set de treizeci şi două de creioane colorate Caran d’Ache cu care a putut să-şi continue epopeica lui bandă desenată Cavalerii din Kandor. Cea mai preţioasă amintire a lui este din ziua aceea în care a înotat în ploaie, având la dispoziţie întreaga zonă a piscinei, părăsită de toţi ceilalţi — bulbucii ca nişte pietricele aruncate pe suprafaţa apei şi tăcerea albastră de dedesubt. Urmează cursurile unei şcoli-internat în care este persecutat de alţi băieţi într-o manieră prea vagă, prea nebuloasă pentru a se putea plânge de ea, însă care îl afectează încetul cu încetul, şi mai sunt doar trei zile de vacanţă, aşa că s-a bucurat din plin de puţinul timp petrecut la Bellevue, culcându-se târziu şi trezindu-se devreme. Prin urmare, acum se simte epuizat. Doar că nu se va întoarce niciodată la şcoală. Peste două ore va fi mort.

— Turnul Prunay. Golf Alfa Sierra, pregătită şi gata de plecare.

— Golf Alfa Sierra. Liber să decolezi, pista zero unu. Vânt zero doi zero grade. Cinci noduri.

Viktor s-a relaxat, însă dat fiind că Maja stă lângă el, trece în revistă protocoalele de urgenţă, recitând mantra acestora în minte în vreme ce avionul accelerează de-a lungul pistei: „Dacă motorul se defectează la sol, închid acceleraţia şi mă opresc. Dacă motorul se defectează imediat după decolare, în condiţiile în care am suficient spaţiu de manevră, închid acceleraţia şi aterizez la loc pe pistă. Dacă nu pot ateriza pe pistă, aleg cea mai sigură zonă la treizeci de grade în stânga sau în dreapta liniei centrale şi aterizez acolo“.

Treizeci de mile pe oră, patruzeci, cincizeci… Avionul decolează, iar Viktor îl poziţionează pe culoarul de zbor pe măsură ce ia altitudine. Se va îndrepta în direcţia nord-vest, către Le Touquet, apoi către nord, de-a lungul coastei, până la Cap Gris-Nez, înainte de a traversa Canalul Mânecii până la farul din Dover. Se opresc din urcat când ating altitudinea de şase mii de picioare, iar Maja începe să spună cum a călărit un armăsar pe nume Bombardier undeva în regiunea South Downs — Clarendon Way, Ashley Down, Beacon Hill… Este doar o sporovăială superficială, însă ea pare mulţumită de cele câteva mormăieli aprobatoare din partea lui şi, în plus, lui Viktor îi place sunetul vocii ei. În cele din urmă, încetează să mai încerce să acopere duduitul motorului şi se relaxează, admirând peisajul, aşa că el se simte liber să-şi întoarcă din când în când faţa şi să şi-o imagineze pe Maja goală.

La cinci sute de mii de picioare sub ei se zăreşte un model amestecat de parcele de pământ, unele arate, altele verzi, păduricile de lângă Saint-Gobain şi Noyon, şarpele gras al râului Somme târându-se către Amiens. Cerul s-a mai înnorat acum, albastrul cerului pierzându-şi din strălucire, iar vântul s-a înteţit. Viktor contactează prin staţie Lille Information pentru a primi ultimele date. Câţiva nori la o mie de picioare, parţial noros la o mie cinci sute, total înnorat la cinci mii. Nu e perfect, însă ei continuă oricum să se îndrepte către Le Tourquet, aşa că nu există loc pentru decizii importante, iar Maja vorbeşte din nou, despre metehnele soţului de data aceasta — şi o face într-o manieră deopotrivă tristă şi amuzantă, dar surprinzător de blândă, aşa că Viktor se simte atras într-un cerc de încredere din care s-a simţit exclus toată săptămâna precedentă — o senzaţie atât de intens plăcută în combinaţie cu proximitatea lor fizică, încât abia dacă observă vremea care se strică treptat. Deasupra localităţii Abbeville, norii devin neaşteptat de denşi. Viktor nu mai poate vedea pământul, iar vizibilitatea de înaintare scade până când linia orizontului nu se mai distinge. Ştie exact ce ar trebui să facă în acest punct — să execute cu grijă o întoarcere de o sută optzeci de grade şi să iasă cât mai repede din ceea ce se numeşte o situaţie potenţial dezastruoasă. Dacă Maja şi-ar fi manifestat în chip vădit îngrijorarea, Viktor ar fi făcut exact asta, însă ea, neînţelegând defel pericolul în care se află, pare căzută într-un fel de transă.

— Ţi-ai putea imagina că acolo, jos, e Turcia. Sau Finlanda. E ca în Antoine de Saint-Exupéry.

E cel mai nesăbuit lucru pe care Viktor l-a făcut vreodată. Siguranţa lor — siguranţa ei, siguranţa lui Rudy — este mai importantă decât oricare alt aspect, însă acea rămăşiţă de om al cavernelor din creierul lui se opune cu vehemenţă ideii că ar putea fi considerat incompetent de cineva, cu atât mai puţin de o femeie — şi în niciun caz de o femeie pe care el o găseşte atât de atrăgătoare. Tocmai faptul că s-a lăsat furat de aceste gânduri a amânat momentul manevrei aeriene cu cinci, apoi zece, apoi cincisprezece secunde, şi l-a convins că, de vreme ce nu s-a abătut de la traseu, îşi va menţine direcţia şi, cu puţin noroc, va ieşi din nor pe partea cealaltă.

Există un studiu american pe care toată lumea îl citează în timpul pregătirii PPL, conform căruia speranţa medie de viaţă a unui pilot care pătrunde în interiorul unui nor fără să fi urmat cursurile de zbor instrumental este de nouăzeci de secunde. Lui Viktor i s-a părut dintotdeauna că e o exagerare tactică. „Păzea! Pe aici bântuie monştri!“ Sau poate că studiul respectiv a fost făcut pe un eşantion de fermieri idioţi din zona rurală a statului Kansas, obişnuiţi să manevreze avioanele de împrăştiat pesticide ca pe nişte ATV-uri. Ceea ce îl şochează pe el este viteza cu care trebuie să citească datele oferite de instrumentarul de la bord, viteza cu care trebuie să reacţioneze, precum şi dificultatea de a ignora mesajele pe care i le transmite propria ureche internă.

Maja priveşte, imperturbabilă, pe geamul cabinei.

N-au trecut nici trei minute de când au pătruns în nor. Viktor este îngrijorător de obosit şi începe să se simtă ameţit, creierul lui fiind atât de preocupat să găsească un punct fix în spaţiu — punct care să contrazică toate acele mesaje înşelătoare mimând înălţări, rotiri, căderi şi derive —, încât începe să plăsmuiască tot felul de forme întunecate undeva în faţă. Aparatul de zbor o ia în sus şi în jos, iar el îl supraredresează. Trebuie să piardă altitudine. Poate că va reuşi să iasă pe sub plafonul de nori. N-are nevoie decât să întrezărească o bucată de pământ. Eliberează puţin acceleraţia şi împinge uşor manşa. Două mii de picioare, o mie de picioare, opt sute.

Dacă nu ar fi atât de concentrat să menţină avionul drept şi la orizontală, poate că şi-ar putea da seama de greşeala elementară pe care tocmai o face. Altimetrul este setat să măsoare altitudinea faţă de nivelul mării. Or, el nu se află deasupra mării, ci deasupra uscatului. Patru minute. Cinci. Norul rămâne la fel de dens. Şansele de prăbuşire devin cât se poate de reale. Nu-l preocupă propria moarte, însă nu poate să se împace cu gândul că-şi va ucide propriul fiu, nu poate să se împace cu gândul că va ucide o femeie superbă şi copilul nenăscut al acesteia.

În vis, Rudy se joacă cu Babu, prietenul lui imaginar. Sunt înapoi în Bellevue. E noapte şi au şterpelit din frigider câteva triunghiuri de brânză topită La Vache Qui Rit şi şi-au turnat câte un pahar mare de suc de rodii, după care au aprins luminile din piscină, astfel că apa a devenit o suprafaţă turcoaz de lumină lichidă legănându-se în întuneric.

Maja îşi întoarce privirea şi observă că obrajii lui Viktor sunt scăldaţi în lacrimi.

— Sincer, îmi pare foarte, foarte rău, îi spune el pe un ton ciudat de protocolar.

Frica o paralizează preţ de aproximativ zece secunde, apoi ceaţa din faţă se întunecă o clipă, înainte ca avionul să se izbească de una dintre laturile unui siloz. Viteza aparatului de zbor este de 70 de mile pe oră. Silozul este gol, aşa că avionul străpunge peretele acestuia, confecţionat din tablă ondulată. Parbrizul din plexiglas se crapă şi iese din cadru, marginea ruptă a acestuia decapitându-l complet pe Viktor. Avionul se loveşte apoi de peretele îndepărtat al silozului, îl străpunge şi pe acesta, după care se îndreaptă, cu botul înainte, către pământul tare. Roţile se rup, avionul se prăbuşeşte, iar blocul motor este împins înapoi, zdrobind picioarele Majei.

Întâmplător, Raphael Bhatt, un medic german, conduce cu viteză redusă pe drumul de ţară care leagă localităţile Gapennes şi Yvrench — când observă o lumină verde de semnalizare coborând undeva în stânga maşinii sale. Ceaţa însă este atât de deasă, încât nu-şi poate da seama dacă este vorba despre un avion Cessna sau despre un Airbus. Frânează brusc, speriat că avionul ar putea vira în direcţia drumului, însă lumina verde trece ca o nălucă pe deasupra acestuia, la o altitudine mai mică decât înălţimea copacilor, după care se face nevăzută. Doctorul nu cunoaşte prea bine regiunea, însă este destul de sigur că nu există niciun aerodrom prin apropiere. I se pare că aude un fel de explozie, dar e posibil să i se fi năzărit. Încetineşte şi aşteaptă să vadă strălucirea flăcărilor, însă în faţă e doar drumul pierzându-se în ceaţa albicioasă. Se întreabă dacă a văzut, într-adevăr, lumina aceea — aşa cum faci în urma unor întâmplări extraordinare care n-au lăsat nimic în jur.

Apasă pedala acceleraţiei. După câteva sute de metri, virează la stânga pe un drum de pământ care duce către o fermă dărăpănată. Un tractor ruginit. O grămadă de anvelope uzate. Bănuieşte că nu a nimerit bine, că avionul a aterizat altundeva sau că s-a înălţat, acum aflându-se la zece kilometri distanţă. Cu toate acestea, coboară din maşină. Singurul zgomot pe care îl aude este un guiţat înăbuşit. Mirosul de cocină aproape că îl doboară. Uşa casei se deschide şi un triunghi de lumină se decupează de-a curmezişul curţii noroioase. O femeie voinică se grăbeşte cu paşi mărunţi către el — coc, şorţ înflorat, papuci — strigând Venez, venez!1 de parcă ar fi uşurată să-l vadă apărând, în sfârşit. Îi face semn să o urmeze şi dau ocol casei, al cărei perete de sub acoperişul triunghiular este alcătuit în întregime din placaj fixat cu bârne de lemn. O lumină puternică îi orbeşte când se strecoară pe sub el. Soţul femeii se află acolo, stând nemişcat, cu faţa către ei, luminând ceva în stânga lui cu ajutorul unei lanterne, asemenea unei plasatoare de cinematograf plictisite. Fac colţul şi intră într-un grajd.

Este probabil cel mai neobişnuit lucru pe care Raphael l-a văzut în viaţa lui. Botul avionului este îngropat în pământ, aripile s-au rupt şi s-au prăvălit în faţă, în vreme ce coada i s-a îndoit ca aceea a unui scorpion. Chiar în spatele avionului se zăreşte o mare construcţie metalică prin care aparatul de zbor pare să fi trecut, deşi e greu să distingi detaliile în atmosfera asta gotică. Doctorul se repede către epavă. Prin sticla spartă vede o femeie blondă, scundă, purtând o helancă bej. Dincolo de aceste amănunte este greu să-i distingi trăsăturile, pentru că faţa ei e desfigurată. Femeia este însărcinată într-o fază avansată. Doctorul uită în ce ţară se află, aşa că spune: Keine Panik, ich bin Arzt!2. Apucă mânerul uşii şi începe să-l răsucească. Cu piciorul proptit în corpul avionului, trage cu putere. Cu un scrâşnet metalic, uşa se deschide la a treia încercare, zgâriind aripa îndoită. Acum poate vedea că picioarele femeii sunt prinse între scaun şi panoul de comandă. Vocea ei pare cea a unei persoane foarte, foarte bete care încearcă să transmită un mesaj important, însă nu poate pronunţa cuvintele. Trebuie neapărat descarcerată şi are nevoie de analgezice, iar el trebuie să-i examineze gambele ca să vadă cât de gravă este sângerarea. Nimic din toate astea nu e însă posibil. Şi abia atunci doctorul observă că femeia nu este pilotul avionului. Pilotul se află aşezat lângă ea, în celălalt scaun. Îi lipseşte capul. Acest detaliu va fi ascuns de ochii presei, dar la crâşma „l’Arbre de Mai“ din oraş se va zvoni că bătrânul Moreau a găsit capul a doua zi, în mijlocul unui câmp din apropiere.

Carcasa sfâşiată a avionului scoate un sunet ascuţit şi se clatină. Raphael sare înapoi, aşteptând ca structura să se reechilibreze. Are o tăietură adâncă în braţ, de care nu e conştient. Nu e conştient de o grămadă de lucruri. Abia mai târziu, în amintirile care îl vor bântui în următorii doi ani, se va îngrijora că avionul ar fi putut lua foc. Înşfacă lanterna fermierului şi se întoarce la femeie. În clipa în care îndreaptă raza de lumină către interiorul întunecat al cabinei, zăreşte un băiat întins în spatele ei, în spaţiul pentru picioare. Doctorul sparge micul geam triunghiular cu dosul lanternei, ca să-şi poată strecura mâna înăuntru. Strânge cu degetele umărul băiatului, însă nu primeşte niciun răspuns. Îşi lipeşte două degete de gâtul lui. Nimic. Răsuceşte capul puştiului şi îi ridică pleoapele, apoi trage de ele la stânga şi la dreapta. Nicio dilatare. Traumatism cranian, probabil. În spatele lui, nevasta fermierului se roagă cu voce joasă, vorbind pentru sine.

— Pardonne-nous nos offenses, comme nous aussi nous pardonnons à ceux qui nous ont offensés3.

Femeia rănită se ţine de burta proeminentă. Să fi intrat în durerile facerii?

— Rezistă, spune el. Vor veni imediat ajutoare.

Capul femeii se clatină dintr-o parte în alta. Doctorul nici măcar nu-şi poate da seama în ce limbă vorbeşte, însă cu ajutorul lanternei zăreşte o bucată de femur rupt. Îşi scoate cravata de la gât şi improvizează un garou. Ea nu pare conştientă de mişcările lui. Geamătul ei nearticulat, de om beat, devine tot mai stins. Mişcarea capului seamănă cu limba unui metronom oprindu-se treptat din ticăit.

— Fii tare! Vom trece prin asta împreună, amândoi.

Doctorul strânge garoul cât de tare poate, apoi îl leagă cu un nod pescăresc dublu. Acum nu mai are ce să facă — nu-i mai rămâne decât să aştepte. Atinge burta femeii cu palma. Copilul se mişcă. Următoarele minute vor reprezenta cea mai tristă parte a ceea ce avea să fie cea mai tristă noapte din viaţa lui: aşteptarea ambulanţei şi a echipei de intervenţie, îmbărbătările care devin tot mai lipsite de sens, dorinţa disperată ca femeia şi copilul să rămână în viaţă.

— O să reuşeşti! Ajutoarele sunt pe drum.

După un răstimp care poate însemna zece minute sau o oră, capul femeii se pleoşteşte, căzându-i în faţă şi ea încetează să se mai mişte. A murit — doctorul e sigur de asta. Acum ştie ce are de făcut. Dacă nu altceva, poate va reuşi să salveze copilul.

Desface grăbit centura de siguranţă a femeii şi păşeşte peste ea, crăcănându-şi picioarele şi cuprinzându-i burta. Totul este năclăit de sânge. Mâna pilotului a rămas încremenită în aer, cu un deget arătând în sus, de parcă bărbatul ar fi fost întrerupt în timpul unui discurs.

Raphael apucă strâns nasul femeii şi-i dă capul pe spate. Îşi pune buzele pe gura ei şi suflă cu putere, pentru a-i umple plămânii cu aer. Pieptul ei se ridică. Doctorul se opreşte, după care repetă manevra de resuscitare. Dacă ar reuşi să-i introducă suficient oxigen în plămâni şi să-i menţină bătăile inimii, poate că va ajunge suficient oxigen şi la copil. Se lasă pe spate, îşi propteşte podul palmelor pe sternul femeii şi apasă cu putere. Unu… doi… trei… patru… cinci… Înapoi la gură. Apucă strâns, se apleacă, suflă. Toate acestea sunt însoţite de o pace stranie. Metalul contorsionat, ceaţa, grohăitul porcilor, ritmul mâinilor lui. Din când în când, avionul scoate un scârţâit. Sau poate e metalul sfâşiat al construcţiei care se înalţă deasupra lor. Doctorul îşi imaginează că se află la bordul unei corăbii, în mijlocul unui ocean întunecat. El şi copilul nenăscut ar putea fi singurele fiinţe vii din lume.

În timpul vacanţelor, Raphael Bhatt nu obişnuieşte să poarte ceas la mână, aşa că numără cu glas tare, pentru că paramedicii vor avea nevoie să ştie. Cincizeci de cicluri de resuscitare cardiorespiratorie. Douăzeci şi cinci de minute sau pe-acolo. Aude vaier de sirene, duduit de motoare şi voci de bărbaţi — şi deodată se trezeşte în mijlocul unui film de science-fiction: bubuituri, lumini orbitoare, căşti de protecţie şi salopete. Şi-a făcut apariţia şi un vehicul masiv cum doctorul n-a mai văzut niciodată şi care ar putea fie o maşină de pompieri adusă de la vreo bază aeriană militară. O pereche de mâini înmănuşate îl apucă de umeri, ajutându-l să iasă din carlingă. Se îndepărtează, apoi se întoarce cu faţa ca să observe întreaga scenă — siluetele oamenilor, crucifixul îndoit al avionului, CA-956 scris cu galben pe fuzelajul verde-de-China4, lumini albastre care pulsează, scânteile aparatelor de tăiat. Totul seamănă cu o vastă pânză renascentistă înfăţişând un nou mit. Apoi, Raphael se gândeşte pentru prima dată că probabil este vorba de o familie. Mama e moartă, tatăl e mort, fiul e mort. Dar dacă pruncul nenăscut supravieţuieşte…? Se întâmplă ceva ce nu i s-a întâmplat niciodată în şaptesprezece ani de practică medicală. O rafală de grindină violacee îi întunecă brusc câmpul vizual, iar Raphael vede cum noroiul din curte se leagănă graţios ca să-i întâlnească faţa neprotejată. Doctorul revine apoi în propriul trup şi se trezeşte că stă aşezat pe un butoi din plastic, ţinând în mână o cănuţă ciobită plină cu rachiu, în vreme ce soţia fermierului îi oferă o cutie deschisă de biscuiţi cu ciocolată LU Pépitos. Undeva, un bebeluş plânge.