FEBRUARIE

„Aș vrea să fiu un librar de métier? În general, în ciuda bunătății pe care mi-a arătat-o angajatorul și a unor zile fericite petrecute în librărie, nu.“1

George Orwell, Amintirile unui librar, Londra, noiembrie 1936

Reticența lui Orwell de a se dedica meseriei de librar este de înțeles. Există un stereotip al proprietarului nerăbdător, intolerant, antisocial, interpretat perfect de Dylan Moran în serialul Black Books, care (în linii mari) pare adevărat. Bineînțeles, există și excepții și mulți librari nu se conformează acestui tipar. Din păcate, eu da. Însă nu a fost mereu așa și îmi aduc aminte că, înainte să cumpăr librăria, eram un om prietenos, cu care te puteai înțelege. Dar tirul constant de întrebări plictisitoare, finanțele dificile ale afacerii, certurile nesfârșite cu personalul și cu clienții fără număr, obositori și puși pe tocmeală, m-au redus la ceea ce sunt acum. Aș schimba ceva din toate astea? Nu.

Prima dată când am văzut The Book Shop în Wigtown, aveam optsprezece ani, eram în orașul meu natal și tocmai mă pregăteam să plec la facultate. Îmi amintesc limpede cum am trecut pe lângă librărie cu un prieten și am comentat că mai mult ca sigur se va închide în cel mult un an. După doisprezece ani, pe când mă aflam într-o vizită de Crăciun la părinți, am trecut pe aici să văd dacă găsesc un exemplar din Three Fevers, de Leo Walmsley și, în timp ce discutam cu proprietarul, am recunoscut că mi-e greu să găsesc un job care să-mi placă. El mi-a sugerat să cumpăr librăria lui, fiindcă abia aștepta să iasă la pensie. Când i-am spus că nu am bani, mi-a răspuns: „Nu ai nevoie de bani. Pentru ce crezi că există bănci?“ În mai puțin de un an, pe 1 noiembrie 2001, la exact o lună de la aniversarea mea de treizeci și unu de ani, magazinul a devenit al meu. Înainte să-l preiau, ar fi trebuit poate să citesc un text publicat de George Orwell în 1936. Eseul Amintirile unui librar pare și astăzi la fel de adevărat ca atunci și, pentru cei la fel de naivi ca mine pe vremea aceea, este un avertisment util că lumea anticariatelor nu este chiar o idilă, în care stai într-un fotoliu, lângă un foc întețit, cu picioarele în sus, încălțat în papuci, fumând pipă și citind Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, de Gibbon, în timp ce un șir de clienți încântători te atrag în conversații inteligente, înainte de a cheltui pumni de bani. De fapt, adevărul nici nu poate fi mai diferit. Dintre toate observațiile lui Orwell din eseul acela, comentariul „mulți dintre cei care intrau la noi erau genul de oameni care sunt o pacoste oriunde, dar care într-un anticariat se pot manifesta și mai bine“ este poate cel mai potrivit.

Orwell a lucrat cu jumătate de normă la Booklover’s Corner în Hampstead în timp ce scria Aspidistra să trăiască!, între 1934 și 1936. Prietenul său Jon Kimche l-a descris drept o persoană căreia îi displăcea profund să vândă ceva cuiva, un sentiment care, cu siguranță, li se va părea familiar multor librari. Pentru a ilustra asemănările — și, adesea, și deosebirile — dintre viața într-o librărie astăzi și cea de pe vremea lui Orwell, fiecare lună din acest jurnal va începe cu un fragment din Amintirile unui librar.

În copilăria mea, Wigtown era un orășel aglomerat. Eu și cele două surori mai mici am crescut la o mică fermă aflată cam la un kilometru jumătate distanță, așa că ni se părea o metropolă în plină dezvoltare când îl comparam cu câmpurile mlăștinoase și sărate, presărate cu oi. Are aproape o mie de locuitori și se află în Galloway, colțul uitat de lume din sud-vestul Scoției. Wigtown e situat într-un peisaj alcătuit din morene alunecoase, pe o peninsulă cunoscută ca Machars (de la cuvântul galic machair, care înseamnă pajiște joasă și fertilă) și este înconjurat de șaizeci și cinci de kilometri de coastă, pe care se găsesc plaje nisipoase, dar și stânci înalte și peșteri. La nord se învecinează cu Galloway Hills, o întindere frumoasă și aproape pustie, prin care șerpuiește traseul de drumeție Southern Upland Way. Orașul este dominat de County Buildings, clădirea impunătoare, în stil hôtel-de-ville, a primăriei, care a fost pe vremuri sediul municipal al regiunii sau, cum i se zice pe aici, „Comitatul“. Economia din Wigtown a fost mulți ani susținută de o cooperativă de lactate și de distileria de whisky aflată în punctul cel mai de sud al Scoției, Bladnoch, care, împreună, angajau cea mai mare parte a populației locale. Pe atunci, agricultura oferea mult mai multe oportunități fermierilor decât în ziua de azi, așa că se găsea de lucru și în oraș, și în apropierea lui. Fabrica de lactate s-a închis în 1989, desființându-se 143 de locuri de muncă; distileria, fondată în 1817, s-a închis în 1993. Impactul asupra orașului a fost așa de mare încât l-a transformat complet. Acolo unde înainte erau o fierărie, un aprozar, un magazin de cadouri, unul de încălțăminte, o cofetărie și un hotel, nu au mai rămas decât uși închise și ferestre blocate cu scânduri.

Acum însă prosperitatea a revenit într-o oarecare măsură și, odată cu ea, și o senzație de optimism. Clădirile goale ale fabricii de lactate au fost preluate treptat de mici firme: o fierărie, un studio de înregistrări și o fabrică de sobe ocupă o mare parte din acestea. Distileria s-a redeschis pentru producție la scară mică în 2000, sub administrarea entuziastă a lui Raymond Armstrong, un om de afaceri din Irlanda de Nord. Și norocul orașului s-a schimbat: Wigtown găzduiește acum o comunitate de librării și anticariate. Ferestrele și ușile baricadate odinioară s-au deschis din nou, iar în spatele lor micile afaceri înfloresc.

Toți cei care au lucrat într-o librărie au observat că interac­țiunile cu clienții reprezintă material mai mult decât suficient pentru o carte — Weird Things Customers Say in Bookshops2, de Jen Campbell, este o dovadă foarte bună în acest sens — așa că, fiind blestemat cu o memorie îngrozitoare, am început să-mi notez întâmplări din librărie pe măsură ce se produceau, pe post de aide-mémoire, în eventualitatea în care aș fi vrut să scriu ceva în viitor. Dacă data de început pare arbitrară, asta este din cauză că lucrurile chiar așa stau. Pur și simplu, mi-a trecut prin minte să încep toate astea pe 5 februarie, iar notițele mele au devenit un jurnal.

MIERCURI, 5 FEBRUARIE

Comenzi online: 5

Cărți găsite: 5

Un apel la 9:25 de la un bărbat din sudul Angliei, care se gândește să cumpere o librărie în Scoția. Voia să afle cum să evalueze inventarul unei librării cu 20 000 de cărți. Evitând răspunsul evident „EȘTI NEBUN?“, l-am întrebat ce i-a sugerat actuala proprietară. Ea îi spusese că prețul mediu al unei cărți din librăria ei era de șase lire, așa că îi sugerase să împartă totalul de 120 000 de lire la trei. Eu i-am zis că ar trebui să-l împartă cel puțin la zece, probabil la treizeci. Să vinzi cantități angro este aproape imposibil în ziua de azi, fiindcă cei dispuși să preia un număr mare de cărți sunt foarte puțini și plătesc sume absolut derizorii. Librăriile sunt acum rare, iar stocurile sunt mari. Este o piață favorabilă cumpărătorilor. Chiar și în 2001, când am cumpărat eu magazinul și lucrurile mergeau bine, fostul proprietar a evaluat stocul de 100 000 de cărți la 30 000 de lire.

Poate ar fi trebuit să-l sfătuiesc pe omul de la telefon ca, înainte să promită că o să cumpere librăria, să citească (pe lângă Amintirile unui librar, de Orwell) extraordinara The Bankrupt Bookseller Speaks Again3, de William Y. Darling. Ambele sunt lecturi recomandate pentru cei care aspiră să devină librari. În realitate, Darling nu a fost un librar falit, ci un negustor de pânzeturi din Edinburgh, care a răspândit păcăleala bine ticluită că o astfel de persoană a existat de-adevăratelea. Detaliile sunt bizar de precise. Librarul fictiv al lui Darling — „dezordonat, nesănătos, pentru oamenii de rând o ființă umană neinteresantă și totuși, dacă este provocat, poate vorbi despre cărți la fel de elocvent ca oricare altul“ — este un portret de anticar cât se poate de precis.

Astăzi a fost tura lui Nicky. Nu-mi mai permit să plătesc angajați cu normă întreagă, mai ales în iernile lungi și reci, așa că mă bazez pe Nicky, care este la fel de excentrică pe cât este de capabilă să se ocupe de librărie două zile pe săptămână, pentru ca eu să ies după achiziții sau să lucrez altceva. Nicky se apropie de cincizeci de ani și are doi fii adulți. Locuiește într-o mică fermă cu vedere spre Luce Bay, la vreo douăzeci și cinci de kilometri de Wigtown, și face parte din Martorii lui Iehova, ceea ce, alături de hobby-ul ei de a crea obiecte „artizanale“ ciudat de inutile o definește. Își face singură multe dintre haine și este la fel de modestă ca un om sărman, deși foarte generoasă cu puținul pe care îl are. În fiecare vineri îmi aduce ceva găsit cu o seară înainte în containerul din spatele supermarketului Morrisons din Stranraer, după întâlnirea de la Kingdom Hall. Ea îi zice „vinerea păpicii“. Fiii ei o numesc „un spirit liber și împrăștiat“, dar ea face parte din textura magazinului la fel de mult ca volumele de pe rafturi și, fără ea, locul ăsta și-ar pierde o mare parte din farmec. Chiar dacă azi nu e vineri, a adus ceva mâncare scârboasă pe care a luat-o ca pradă din containerul de la Morrisons: un pachet de samosa4 care se înmuiaseră atât de tare, încât abia îți mai dădeai seama ce sunt. Venind în fugă de afară, din ploaia torențială, mi l-a împins în față și a zis: „Ei, ia uite la astea! Samosa! Minunate!“ După aceea, a mușcat dintr-una, împroșcând podeaua și tejgheaua cu bucățele vâscoase.

Pe durata verii, iau studente în practică — una sau două.