1 Henric al V-lea, Hamlet, Othello, Macbeth, Poveste de iarnă, în românește de Ion Vinea, Editura Univers, București, 1971, p. 271. Toate citatele din Hamlet sunt preluate din această ediție (n.tr.).

Un băiat coboară niște trepte.

Scara este îngustă și se răsucește în spirală. Pășește încet, alunecând de-a lungul zidului, iar ghetele lui scot câte o bufnitură la fiecare pas.

Aproape de capăt, se oprește o clipă, privind înapoi de unde a venit. Apoi, brusc hotărât, sare peste ultimele trei trepte, așa cum îi este obiceiul. Se împiedică la aterizare și cade în genunchi pe podeaua din lespezi.

E o zi înăbușitoare, fără vânt, de vară târzie, iar camera de la primul cat este brăzdată de fâșii lungi de lumină. Soarele se încruntă la el de afară, ferestrele, niște felii zăbrelite de galben, fixate în tencuială.

Se ridică, frecându-și picioarele. Se uită într-o parte, în sus pe scări; se uită și în cealaltă, fără să se poată hotărî încotro s-o apuce.

Camera e goală, focul mocnește în vatră, tăciuni portocalii învăluiți de fumul molatic, spiralat. Genunchii lui juliți zvâcnesc în ritmul inimii. Stă cu o mână sprijinită pe zăvorul ușii care dă spre scări, cu vârful ros al ghetei de piele ridicat, pregătit să se miște, să fugă. Părul, de culoare deschisă, aproape auriu, i se ridică de pe frunte în smocuri.

Nu e nimeni aici.

Oftează, inspirând aerul cald, prăfuit, apoi traversează camera, deschide ușa de la intrare și iese în stradă. Zgomotul făcut de cărucioare, cai, vânzători, oameni care strigă unul la altul, un bărbat care aruncă un sac de la o fereastră de sus nu-l ajunge. El merge pe lângă fațada casei și intră pe ușa vecină.

Mirosul din casa bunicilor lui este mereu același: un amestec de foc de lemne, vacs, piele, lână. Este asemănător și totuși vag diferit de apartamentul cu două camere de alături, construit de bunicul lui într-un spațiu îngust, de lângă casa mai mare, în care locuiește cu mama și surorile lui. Uneori, nu înțelege de ce. La urma urmei, cele două locuințe sunt separate numai de un perete subțire, împletit din nuiele, însă aerul din fiecare loc este de un soi diferit, are un parfum diferit, o temperatură diferită.

Casa asta șuieră din cauza curentului și a vârtejurilor de aer, a bocăniturilor și ciocăniturilor din atelierul bunicului, a bătăilor în fereastră și a strigătelor clienților, a zgomotului și învălmășelii din curtea din spate, a gălăgiei pe care o fac unchii lui când vin și pleacă.

Dar nu și astăzi. Băiatul stă pe culoar, pândind un semn că e cineva în casă. Poate să vadă de aici că atelierul, în dreapta lui, este gol, scaunele de la mesele de lucru, neocupate, uneltele, zăcând nefolosite pe tejghele, o tavă cu o pereche de mănuși părăsite, ca niște amprente, lăsate acolo să le vadă toată lumea. Fereastra de la care se fac vânzările este închisă și ferecată bine. Nu este nimeni în încăperea în care se ia masa, în stânga lui. Un teanc de șervete se înalță pe masa lungă, o lumânare neaprinsă, un morman de pene. Nimic altceva.

Strigă, salută cu glas tare, un sunet întrebător. O dată, de două ori, face zgomotul ăsta. Apoi își înclină capul, așteptând un răspuns.

Nimic. Doar scârțâitul grinzilor care se umflă ușor la soare, oftatul aerului care trece pe sub uși, între camere, foșnetul cearșafurilor de in, trosnetul focului, zgomotul indescriptibil al unei case în repaus, goale.

Degetele i se strâng în jurul clanței de fier. Căldura zilei, chiar și la ora asta târzie, îi aduce broboane de sudoare pe pielea de deasupra sprâncenelor și de-a lungul spinării. Durerea din genunchi se ascute, zvâcnește, apoi se potolește iar.

Băiatul deschide gura. Strigă, unul câte unul, numele tuturor oamenilor care locuiesc aici, în casa aceasta. Bunica. Slujnica. Unchii. Mătușa. Ucenicul. Bunicul. Băiatul le încearcă pe toate, unul după altul. O secundă, îi trece prin minte să strige numele tatălui său, să-l cheme, dar tatăl lui este la kilometri, ore și zile distanță, în Londra, unde băiatul nu a fost niciodată.

Dar unde, ar vrea el să știe, sunt mama lui, sora mai mare, bunica, unchii? Unde este slujnica? Unde este bunicul lui, care ziua nu prea iese din casă și, de obicei, poate fi găsit în atelier, chinuindu-și ucenicul sau socotindu-și încasările într-un registru? Unde sunt toți? Cum este cu putință ca amândouă casele să fie goale?

Înaintează pe coridor. La ușa atelierului, se oprește. Aruncă o privire rapidă peste umăr, să se asigure că nu este nimeni acolo, după care intră.

Atelierul de mănuși al bunicului este un loc în care rareori are voie să intre. Nici măcar să se oprească în prag nu-i este îngăduit. Nu mai pierde vremea pe acolo, țipă bunicul lui. Nu mai poate omul să-și vadă liniștit de treabă fără să se oprească lumea să se holbeze la el? N-ai altceva mai bun de făcut decât să tândălești pe acolo, gură-cască?

Hamnet e ager la minte: nu-i e deloc greu să înțeleagă lecțiile profesorilor. Pricepe logica și sensul a ceea ce i se spune și memorează imediat. Își amintește verbele, gramatica, timpurile verbale, retorica, numerele și calculele cu așa o ușurință încât, uneori, atrage invidia altor băieți. Dar mintea îi și rătăcește ușor. O căruță care trece pe stradă în timpul orei de greacă îi distrage atenția de la tăbliță și începe să se întrebe unde ar putea să se îndrepte căruța aceea și ce ar putea transporta și-și amintește când unchiul i-a dus pe el și pe surorile lui să se plimbe cu căruța cu fân, ce minunat a fost, parfumul și înțepăturile fânului proaspăt cosit, iar roțile se învârteau în ritmul copitelor iepei obosite. În ultimele săptămâni, s-a întâmplat de mai mult de două ori să fie lovit cu nuiaua la școală pentru lipsa de atenție (bunica lui a zis că, dacă se mai întâmplă o dată, o singură dată, îi trimite vorbă tatălui său). Profesorii nu pot să înțeleagă. Hamnet învață repede, poate să recite pe de rost, dar mintea nu-i stă la ce are de făcut.

Zgomotul unei păsări pe cer poate să-l întrerupă din vorbit, în mijlocul frazei, de parcă cerul l-a lăsat mut și surd dintr-o lovitură. La vederea unui om care intră în încăpere, surprins cu coada ochiului, se poate întrerupe din orice ar face — mâncat, citit, copiat lecții — ca să se uite îndelung de parcă ar avea vreun mesaj important numai pentru el. Are tendința de a depăși granițele lumii reale, tangibile, din jurul lui, și de a intra într-un alt loc. Cu corpul poate să fie într-o cameră, dar în mintea lui este în altă parte, altcineva, într-un loc numai de el știut. Trezește-te, copile, îi strigă bunica, pocnind din degete la el. Vino înapoi, îi șuieră sora mai mare, Susanna, dându-i un bobârnac peste ureche. Fii atent, țipă profesorii. Unde ai fost? îi șoptește Judith când, în sfârșit, se întoarce în lumea asta, când își revine, când privește în jur și își dă seama că este înapoi, în casa lui, la masa lui, înconjurat de familie, cu mama care îl observă, pe jumătate zâmbind, de parcă ar ști exact unde a fost.

La fel și acum, intrând în spațiul interzis al atelierului de mănuși, Hamnet a uitat că are ceva de făcut. Pentru o clipă, s-a eliberat de ancoră, de faptul că Judith nu se simte bine și că are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea, că el trebuie să o găsească pe mama sau pe bunica sau pe oricine ar ști ce trebuie făcut.

De balustradă atârnă piei de tăbăcit. Hamnet știe îndeajuns încât să recunoască pielea pătată, ruginie a unei căprioare, pe cea delicată și suplă a unui ied, pe cele mai mici ale veverițelor și pielea aspră și țepoasă de mistreț. Pe măsură ce se apropie de ele, pieile încep să foșnească și să freamăte în agățători, de parcă ar mai fi rămas ceva viață în ele, doar puțină, atâta cât să-l audă venind. Hamnet întinde un deget și atinge pielea de capră. Este incredibil de moale, ca atingerea ierburilor din râu pe picioarele lui când înoată în zilele călduroase. Se leagănă încet încoace și încolo, cu picioarele răstignite, întinse, de parcă ar zbura, ca o pasăre sau un strigoi.

Hamnet se întoarce, se uită la cele două scaune de la masa de lucru: cel din piele, căptușit, uzat de nădragii bunicului, și cel tare, din lemn, pentru Ned, ucenicul. Vede uneltele, atârnate de cârlige pe perete, deasupra mesei de lucru. Poate să le identifice pe cele de tăiat, cele de întins, cele de fixat și de cusut. Vede că cel mai îngust dintre instrumentele de întins mănuși, folosit pentru femei, nu este la locul lui, ci a fost lăsat pe banca unde lucrează Ned cu capul plecat, umerii încovoiați și degete sprintene, neliniștite. Hamnet știe că bunicului nu-i trebuie mult să țipe la băiat, poate chiar mai rău, așa că îl ia de acolo, cântărindu-i în palmă lemnul moale, și îl pune la loc în cârlig.

Tocmai se pregătește să deschidă sertarul în care se țin firele de cusut și cutiile cu nasturi — cu grijă, cu grijă, fiindcă știe că sertarul va scârțâi — când la urechi îi ajunge un zgomot, o mișcare sau o zgârietură ușoară.

În câteva secunde, Hamnet a luat-o la fugă de-a lungul coridorului și afară, în curte. Și-a adus aminte ce treabă are. Ce face, de ce pierde vremea prin atelier? Sora lui nu se simte bine: el trebuie să caute pe cineva s-o ajute.

Deschide cu zgomot, una câte una, ușile de la bucătărie, berărie, spălătorie. Toate goale, reci și întunecate. Strigă din nou, de data asta puțin mai răgușit, simte că-l doare-n gât de la atâta strigat. Se sprijină de peretele bucătăriei și dă cu piciorul într-o coajă de nucă, dând-o de-a dura în cealaltă parte a curții. Este de-a dreptul nedumerit de faptul că se află doar el aici. Trebuie să mai fie cineva; întotdeauna e cineva aici. Unde ar putea fi ceilalți? Ce să facă el? Cum e cu putință să fie toți plecați? Cum se poate ca mama și bunica lui să nu fie acasă, ca de obicei, deschizând cu greutate ușile cuptorului, amestecând într-o oală de pe foc? Stă în curte, uitându-se în jur, la ușa care dă în coridor, la ușa bucătăriei, la ușa apartamentului lor. Unde să se ducă? Pe cine să cheme în ajutor? Și unde sunt cu toții?

Orice viață are un miez, un ax, un epicentru din care se revarsă toate, la care se întorc toate. Acest moment este al mamei absente: băiatul, casa goală, curtea părăsită, strigătul neauzit. El stând aici, în spatele casei, strigându-i pe oamenii care l-au hrănit, l-au înfășat, l-au legănat să adoarmă, l-au ținut de mână când a făcut primii pași, l-au învățat să folosească o lingură, să sufle în supă înainte s-o mănânce, să aibă grijă când traversează strada, să lase câinii adormiți în pace, să clătească o ceașcă înainte să bea, să se țină departe de apa adâncă.

Momentul acesta va rămâne adânc întipărit în inima ei, pentru tot restul vieții.

Hamnet râcâie cu ghetele în pământul din curte. Vede resturile unui joc pe care l-a jucat de curând cu Judith: conuri de pin legate cu sfoară, pe care le trăgeau și le legănau pentru puii pisicii de la bucătărie. Niște creaturi mititele, cu fețele ca panseluțele și pernuțe moi pe labe. Pisica a intrat într-un butoi din cămară să-i fete și s-a ascuns acolo săptămâni întregi. Bunica lui Hamnet a căutat pisoii peste tot, cu gând să-i înece, așa cum îi e obiceiul, dar pisica i s-a împotrivit ținându-și puii într-un loc tainic, feriți de primejdii, iar acum sunt aproape mari, doi pisoi care aleargă de colo colo, se cațără pe saci, fugăresc pene, scame și frunze căzute. Judith nu poate să stea mult timp departe de ei. De regulă, are unul în buzunarul șorțului, o umflătură greu de ascuns și o pereche de urechi ascuțite care o dau de gol, făcând-o pe bunica să strige și să amenințe că-i azvârle în hârdău. Mama lui Hamnet, însă, le șoptește că pisoii sunt prea mari pentru ca bunica să-i mai înece. „N-ar putea s-o facă acum“, le zice ea între patru ochi, ștergând lacrimile de pe fața îngrozită a lui Judith. „N-ar suporta așa ceva — vedeți voi, puii s-ar zbate, s-ar lupta.“

Hamnet rătăcește spre conurile de pin abandonate, cu sforile întinse, lăsând urme pe pământul bătătorit al curții. Pisoii nu se văd nicăieri. Împunge un con cu degetul mare de la picior, rostogolindu-l într-un arc neregulat.

Își ridică privirea spre case, spre multele ferestre ale celei mari și spre intrarea întunecată a celei în care locuiește. În mod obișnuit, el și Judith ar fi încântați să se trezească singuri acasă. Chiar în momentul acesta, Hamnet ar încerca să o convingă să se cațăre împreună pe acoperișul bucătăriei, ca să ajungă la crengile prunului de deasupra zidului vecin. Sunt pline, încărcate de fructe, ale căror pielițe roșii-aurii aproape că plesnesc de coapte ce sunt; Hamnet le-a ochit de la o fereastră mai înaltă a casei bunicilor lui. Dacă aceasta ar fi o zi obișnuită, el ar ajuta-o pe Judith să urce pe acoperiș ca să-și poată căptuși buzunarele cu fructe furate, în ciuda temerilor și protestelor ei. Nu-i place să facă nimic necinstit sau interzis, așa de inocentă este firea sa, dar, de obicei, Hamnet reușește să o convingă din câteva vorbe.

Astăzi însă, în timp ce se jucau cu pisoii care scăpaseră de la o moarte timpurie, a zis că o doare capul, că simte o durere în gât, îi este frig, apoi cald, și s-a dus în casă, să se întindă.

Hamnet intră iar în casa bunicilor și de-a lungul coridorului. Tocmai vrea să iasă în stradă, când aude un zgomot. Este un pocnet sau un fâșâit, un sunet abia perceptibil, dar cu siguranță făcut de o altă ființă umană.

— E cineva aici? întreabă Hamnet.

Așteaptă. Nimic. Liniștea îl împinge dinspre încăperea de luat masa și dinspre salonul aflat dincolo de ea.

— Cine-i acolo?

O clipă, și doar preț de o clipă, îi trece prin minte că ar putea fi tatăl lui, întors de la Londra, ca să le facă o surpriză — s-a mai întâmplat și altă dată. Tatăl lui va fi acolo, de partea cealaltă a ușii, poate ascunzându-se, ca să se joace, să-l păcălească. Dacă Hamnet intră în cameră, tatăl lui va sări din ascunzătoare; va avea daruri puse bine în traistă; va mirosi a cal, a fân, a multe zile petrecute pe drum; își va cuprinde fiul cu brațele, iar Hamnet își va lipi obrazul de cusăturile aspre, roase, ale vestei pe care o poartă.

Știe că nu va fi tatăl lui. Știe asta, e sigur. Tatăl lui ar răspunde la chemările repetate, nu s-ar ascunde niciodată într-o casă pustie. Chiar și așa, când Hamnet intră în salon, și acolo, lângă masa joasă, dă cu ochii de bunicul lui, simte o dezamăgire profundă, strivitoare.

Camera este cufundată în întuneric, aproape toate draperiile sunt trase. Bunicul lui stă cu spatele la el, cocârjat, bâjbâind după ceva: hârtii, o traistă de pânză, niște instrumente de măsurat. Pe masă sunt un urcior și o ceașcă. Bunicul își strecoară mâna printre aceste obiecte, cu capul plecat, cu răsuflarea întretăiată și șuierătoare.

Hamnet tușește politicos.

Bunicul se răsucește brusc, cu fața sălbatică, furioasă, agitându-și brațul în aer, de parcă ar vrea să alunge un atacator.

— Cine e acolo? strigă el. Cine e?

— Eu sunt.

— Cine?

— Eu.

Hamnet înaintează spre fâșia îngustă de lumină ce pătrunde prin fereastră.

— Hamnet.

Bunicul se așază cu un bufnet.

— M-ai speriat de moarte, băiete! țipă el. Ce te-a apucat să te furișezi așa?

— Îmi pare rău, spune Hamnet. Am tot strigat, dar n-a răspuns nimeni. Judith e…

— Au plecat, îi taie vorba bunicul și smucește scurt din mână. Da’ ce treabă ai cu femeile alea?

Apucă urciorul de gât și îl îndreaptă spre ceașcă. Lichidul — bere, crede Hamnet — se scurge precipitat, o parte în ceașcă, alta pe hârtiile de pe masă, ceea ce-l face pe bunic să înjure, apoi să le șteargă cu mâneca. Pentru prima dată, lui Hamnet îi trece prin minte că bunicul lui ar putea fi beat.

— Știi unde au plecat? întreabă Hamnet.

— Îm? mormăie bunicul și șterge mai departe hârtiile.

Îl scoate din minți că s-au murdărit și furia lui seamănă cu o spadă care iese din teacă și se întinde. Hamnet îi simte vârful rătăcind prin cameră, căutând un oponent, și o clipă se gândește la nuiaua de alun a mamei lui și la felul în care se întinde spre apă, numai că el nu este un izvor subteran, iar furia bunicului nu seamănă deloc cu vergeaua magică tremurătoare. Este tăioasă, ascuțită, năprasnică. Hamnet habar nu are ce se va întâmpla în continuare sau ce ar trebui să facă.

— Nu mai sta gură-cască acolo! șuieră bunicul. Ajută-mă!

Hamnet face un pas șovăitor în față, apoi încă unul. Este precaut, fiindcă în minte îi dau târcoale cuvintele tatălui său: Ține-te departe de bunicul când e într-una din toanele lui proaste. Să stai departe de el! Să nu te apropii, ai înțeles?

Tatăl lui îi spusese asta la ultima vizită, în timp ce descărcau o căruță de la tăbăcărie. John, bunicul, scăpase un mănunchi de piei în noroi și, ieșindu-și pe neașteptate din fire, aruncase cu un cuțit de jupuit în zidul curții. Tatăl lui Hamnet îl trăsese imediat pe băiat în spatele său, ca să-l apere, dar John trecuse pe lângă ei, îmbrâncindu-i, și intrase în casă fără un cuvânt. Tatăl îi cuprinsese capul cu amândouă mâinile, cu degetele împletite în jurul cefei, cu privirea hotărâtă și cercetătoare. De surorile tale nu se va atinge, dar eu pentru tine îmi fac griji, murmurase el, încruntându-se. Știi toanele de care zic, nu-i așa? Hamnet încuviințase, dar voia ca momentul să se prelungească și tatăl lui să continue să-i țină capul așa: se simțea ușor, la adăpost, simțea că părintele său îl cunoaște pe deplin și îl prețuiește. În același timp, simțea ivindu-se în el o neliniște, care se tot umfla, ca o mâncare pe care stomacul lui nu o voia. S-a gândit la schimbul tăios de replici care străpungea aerul dintre tatăl și bunicul lui, felul în care tatăl își ducea tot timpul mâna la gât ca să-și slăbească gulerul când stătea la masă cu părinții săi. Jură-mi, zisese tatăl lui, când stătuseră în curte, cu vocea răgușită. Jură! Trebuie să știu că o să fii în siguranță când nu sunt eu aici ca să am grijă de tine.

Hamnet crede că se ține de cuvânt. Păstrează o distanță mare. Stă în partea cealaltă a căminului. Bunicul n-ar putea să ajungă la el nici dacă ar încerca.

Bunicul își golește cana cu o mână, iar cu cealaltă scutură picăturile de pe o foaie de hârtie.

— Ia asta! îi poruncește el, întinzându-i foaia.

Hamnet se apleacă în față, fără să-și miște picioarele, și o ia cu vârfurile degetelor. Ochii bunicului sunt mijiți, atenți; limba îi iese dintr-un colț al gurii. Stă pe scaunul lui, cocoșat: un broscoi bătrân și trist pe o piatră.

— Și asta.

Îi întinde o altă foaie.

Hamnet se apleacă în același fel, păstrând distanța necesară. Se gândește la tatăl lui, la cât de mândru ar fi de el, cât de încântat.

Iute ca o vulpe, bunicul se năpustește spre el. Totul se petrece atât de repede încât, după aceea, Hamnet nu va fi sigur în ce ordine s-au întâmplat toate: foaia cade pe podea, între ei, legănându-se, mâna bunicului îl înșfacă de încheietură, apoi de cot, trăgându-l în față, în locul gol, în spațiul pe care tatăl lui îi spusese să-l păstreze între el și bunicul, iar cealaltă mână, care încă ține cana, se repede spre el. Hamnet devine conștient că i se tulbură vederea — roșu, portocaliu, culorile focului îi invadează ochiul dintr-un colț — înainte să simtă durerea. Este o durere ascuțită, șocantă, ca de bâtă. Marginea ceștii l-a lovit chiar sub sprânceană.

— Să te-nveți minte, zice bunicul lui pe un ton calm, să nu te mai furișezi în spatele oamenilor.

Din amândoi ochii lui Hamnet, nu doar din cel lovit, țâșnesc lacrimi.

— Plângi, ai? Ca o slujnicuță? Ești la fel de rău ca taică-tu! zice bunicul dezgustat, eliberându-l.

Hamnet sare în spate, lovindu-se cu fluierul piciorului de marginea patului.

— Tot timpul se smiorcăie, se vaită și se plânge, mormăie bunicul. E o cârpă. N-are minte. Asta a fost mereu problema lui. Nu s-a ținut de nimic.

Hamnet fuge înapoi afară, de-a lungul străzii, ștergându-și sângele de pe față cu mâneca. Intră pe ușa casei lui, urcă scările până în camera de sus, unde o siluetă zace întinsă pe pătuțul de lângă patul mare, cu baldachin, al părinților lui. Silueta este îmbrăcată — rochie maro, bonetă albă cu șireturile desfăcute și lăsate să-i atârne de-a lungul gâtului — și stă culcată pe cearșafuri. Și-a azvârlit pantofii care zac, răsturnați, ca două păstăi goale, lângă pat.

— Judith! o strigă băiatul și o atinge pe mână. Te simți mai bine?

Pleoapele fetei se ridică. Își fixează fratele cu privirea o clipă, de parcă s-ar afla la mare depărtare, apoi închide ochii la loc.

— Dorm, murmură ea.

Are aceeași față în formă de inimă ca el, aceeași frunte ascuțită, unde același păr de culoarea porumbului crește în sus. Ochii care au zăbovit atât de puțin asupra lui au aceeași culoare — caldă, chihlimbarie, cu picățele aurii — și aceeași poziție ca ai lui. Pentru asta există un motiv: s-au născut în aceeași zi, din pântecul aceleiași mame. Fata și băiatul sunt gemeni, au venit pe lume la câteva minute unul de altul. Seamănă atât de mult, de parcă ar fi fost născuți în aceeași căiță.

Degetele lui se închid în jurul degetelor ei — aceleași unghii, aceleași articulații, deși ale lui sunt mai mari, mai late, mai murdare — și Hamnet încearcă să nu se alarmeze la gândul că ale ei par umede și fierbinți.

— Cum te simți? o întreabă. Mai bine?

Ea se mișcă. Degetele i se strâng în ale lui. Bărbia i se ridică, apoi coboară. Băiatul vede o umflătură la baza gâtului ei. Și încă una la îmbinarea dintre umăr și gât. Le privește lung. Două ouă de prepeliță sub pielea lui Judith. Deschise la culoare, ovale, cuibărite acolo de parcă ar aștepta să iasă pui din ele. Unul pe gât, altul pe umăr.

Sora lui spune ceva, buzele i se despart, limba i se mișcă în gură.

— Ce ai zis? întreabă el și se dă mai aproape.

— Fața ta, spune Judith. Ce s-a întâmplat cu fața ta?

Hamnet își duce o mână la sprânceană, pipăindu-și umflătura de acolo, dâra umedă de sânge.

— Nimic, răspunde el. Nu s-a întâmplat nimic. Ascultă, spune mai apăsat, mă duc după doctor. Nu durează mult.

Judith murmură ceva.

— Mama? repetă el. Ă... vine și ea. Nu e departe.

Adevărul este că mama se află la aproape doi kilometri depărtare.

Agnes are o bucată de pământ la Hewlands, luată în arendă de la fratele ei, și care se întinde de la casa în care s-a născut până la pădure. Acolo, crește albine în stupi împletiți din cânepă, care freamătă adânciți într-o viață harnică; sunt rânduri de ierburi, flori, plante și tulpini, care se încolăcesc pe crenguțele folosite ca suport. Grădina de vrăjitoare a lui Agnes, cum îi zice mama ei vitregă, dându-și ochii peste cap.

În cele mai multe săptămâni, Agnes poate fi văzută mergând în susul și în josul rândurilor de plante, smulgând buruienile, trecându-și mâna peste împletitura stupilor, curățând câte o crenguță uscată pe ici, pe colo, strecurând anumite flori, frunze, păstăi, petale, semințe într-un săculeț din pânză ținut pe șold.

Astăzi a fost chemată acolo de fratele ei, care l-a trimis pe băiatul ciobanului să-i spună că ceva nu e în ordine cu albinele — au plecat din stup și roiesc în copaci.

Agnes dă roată stupilor, ascultând mesajul albinelor, oricare ar fi el; privește freamătul din livadă, o pată negricioasă răspândită printre crengi, vibrând și tresăltând revoltată. Ceva le-a supărat. Vremea, vreo schimbare a temperaturii, sau a deranjat careva stupul? Unul dintre copii, vreo oaie rătăcită, mama ei vitregă?

Își strecoară mâna în sus și pe dedesubt, în stup, pe lângă buza acestuia, prin învelișul de albine rămas. Nu simte căldura în rochia ei largă, sub coroanele de un verde întunecat ale copacilor, care aruncă o umbră deasă, și cu coada groasă, împletită, prinsă în creștetul capului și ascunsă sub o bonetă albă. Fața nu îi este acoperită cu plasă de protecție — nu poartă niciodată așa ceva. Dacă te-ai apropia îndeajuns, ai vedea că buzele i se mișcă, murmurând sunete și pocnete abia perceptibile spre insectele care-i roiesc în jurul capului, atingându-i mâneca, lovindu-se de fața ei.

Scoate un fagure din stup și se lasă pe vine să se uite la el cu atenție. Pe suprafața acestuia forfotește ceva ce pare o singură entitate mișcătoare: maro, vărgată cu auriu, și cu aripi în formă de inimioare. Sunt sute de albine, îngrămădite unele în altele, agățate de fagurele lor, premiul lor, munca lor.

Agnes ridică un mănunchi de rozmarin fumegând și îl leagănă ușor pe deasupra fagurelui, lăsând o dâră de fum în aerul încremenit de august. Albinele se înalță toate deodată, roind deasupra capului ei, un nor fără contur, o plasă plutitoare care se tot lărgește.

Ceara gălbuie este râcâită cu mare, mare grijă și adunată într-un coș; mierea părăsește fagurele, scurgându-se prevăzător, aproape șovăielnic. Înceată ca seva, portocaliu-aurie, răspândind mireasma puternică, înțepătoare, a cimbrului și dulceața lavandei, se prelinge în vasul pe care îl ține Agnes. Un fir de miere se întinde de la fagure la vas, lățindu-se, răsucindu-se.

Ceva se schimbă, aerul freamătă, de parcă o pasăre a trecut fără zgomot pe deasupra. Agnes, încă ghemuită, își ridică privirea. Mișcarea îi face mâna să șovăie și mierea i se scurge pe încheietură, îi lasă o dâră pe degete și cade pe marginea vasului. Agnes se încruntă, pune fagurele jos și se ridică, lingându-și vârfurile degetelor.

Privește streșinile acoperite cu paie de la Hewlands, în dreapta ei, grohotișul alb de nori de deasupra, crengile neliniștite ale pădurii, în stânga, roiul de albine din meri. În depărtare, fratele ei, penultimul născut, mână oile de-a lungul potecii pentru cai, cu o nuia în mână, iar câinele aleargă când spre turmă, când departe de ea. Toate sunt așa cum ar trebui să fie. Agnes urmărește o vreme trecerea smucită a oilor, tropotul picioarelor lor, lâna murdară de noroi întărit. O albină aterizează pe obrazul ei; o alungă cu mâna.

Mai târziu și tot restul vieții se va gândi că, dacă ar fi plecat atunci, pe loc, dacă și-ar fi adunat traistele, plantele, mierea și ar fi luat drumul spre casă, dacă ar fi ținut seama de neliniștea aceea bruscă, nenumită, poate că ar fi izbutit să schimbe ceea ce s-a întâmplat apoi. Dacă și-ar fi lăsat albinele să roiască mai departe în legea lor, văzându-și de treabă, în loc să le păcălească să se întoarcă în stupi, poate că ar fi împiedicat ceea ce a urmat.

Însă nu face asta. Își șterge sudoarea de pe frunte, de pe gât, își spune să nu se mai prostească. Pune un capac pe vasul plin, înfășoară fagurele într-o frunză, își apasă mâinile pe următorul stup, să-l citească, să-l înțeleagă. Se sprijină de el, simțindu-i interiorul huruitor, vibrant; îi simte forța, vigoarea, ca a unei furtuni pe cale să se dezlănțuie.

Băiatul, Hamnet, merge pe stradă, cotește după un colț, se ferește de un cal care stă, răbdător, între hulubele unei căruțe, ocolește un grup de bărbați adunați în fața sălii ghildelor, aplecându-se unul spre altul cu chipuri serioase. Trece pe lângă o femeie cu un bebeluș în brațe, care imploră un copil mai mare să meargă mai repede, să țină pasul cu ea, pe lângă un bărbat care lovește peste șolduri un măgar, pe lângă un câine care își ridică privirea din ce mănâncă să-l urmărească pe Hamnet alergând. Câinele latră o singură dată, o dojană ascuțită, apoi se întoarce la ros.

Hamnet ajunge la casa doctorului — a întrebat-o pe femeia cu copilul pe unde trebuie s-o ia — și bate la ușă. Își observă, pentru o clipă, forma degetelor, a unghiilor și, văzându-le, își amintește de Judith; bate mai tare. Lovește surd, bubuie, strigă.

Ușa se deschide larg și de după ea apare chipul sever, mirat, al unei femei.

— Ce tot faci? strigă ea, scuturând o cârpă spre băiat, de parcă ar vrea să-l alunge ca pe o insectă. Cu așa un tărăboi scoli și morții. Pleacă d-aci!

Dă să închidă ușa, dar Hamnet face brusc un pas în față.

— Nu! zice el. Vă rog! Scuzați-mă, doamnă. Am nevoie de doctor. Avem nevoie de el. Sora mea nu se simte bine. Poate să vină la noi? Poate să vină acum?

Femeia ține ușa ferm cu mâna înroșită, dar îl privește pe Hamnet cu grijă, cu atenție, de parcă ar citi gravitatea problemei în trăsăturile feței lui.

— Nu e aici, spune ea în cele din urmă. E la un pacient.

Hamnet înghite cu greutate.

— Când se întoarce, vă rog?

Presiunea asupra ușii scade. Hamnet pune un pas în față în casă, cât să lase pragul în urma lui.

— N-aș ști să zic.

Femeia îl măsoară din cap până-n picioare și privirea i se oprește la piciorul care i-a invadat holul.

— Ce o doare pe sora ta?

— Nu știu.

Hamnet încearcă să se gândească la Judith, la felul cum arăta întinsă pe pături, cu ochii închiși, cu fața aprinsă și totuși palidă.

— Are febră. E la pat.

Femeia se încruntă.

— Febră? Are bube?

— Bube?

— Umflături. Sub piele. Pe gât, la subsuoară.

Hamnet se uită lung la ea, la cuta dintre sprâncene, la marginea bonetei, care a ros-o în spatele urechii până i-a făcut rană, la cârlionții care i s-au desprins la ceafă. Se gândește la cuvântul „bube“, la faptul că aduce a ceva vegetal și că sunetul său bombat imită ceea ce denumește. O frică rece îi cuprinde pieptul, învelind-o pe loc într-un strat ca de gheață care trosnește.

Încruntătura femeii se adâncește. Își așază mâna în mijlocul pieptului lui Hamnet și îl împinge înapoi, afară din casa ei.

— Du-te, zice ea, trasă la față. Du-te acasă. Acum. Pleacă.

Dă să închidă ușa, dar apoi, printr-o crăpătură abia vizibilă, spune, cu un glas nu lipsit de bunătate:

— O să-l rog pe doctor să treacă pe la voi. Știu cine ești. Ești băiatul mănușarului, nu-i așa? Nepotul. De pe Henley Street. O să-i zic să treacă pe la voi pe acasă când se întoarce. Du-te acum. Nu te opri pe drum.

După ce se gândește puțin, adaugă:

— Domnul fie cu tine!

Hamnet o ia la fugă înapoi spre casă. Lumea pare mai înspăimântătoare, oamenii, mai zgomotoși, străzile, mai lungi, culoarea cerului, un albastru strălucitor, invaziv. Calul e tot acolo, legat la căruță; câinele stă acum ghemuit pe un prag. Bube, se gândește el din nou. A mai auzit cuvântul ăsta. Știe ce înseamnă, la ce se referă.

N-are cum să fie asta, își zice când intră pe strada lui. Nu se poate. Nu e cu putință. De aia — nu vrea să-i spună pe nume, nu-i dă voie cuvântului să se formeze, nici măcar în minte — nu s-a mai auzit în orașul lui de ani de zile.

Când o să ajungă la ușa de la intrare, știe asta, cineva va fi deja acasă. Când o va deschide. Când va trece pragul. Când va chema pe cineva, pe oricine. Va răspunde cineva. Va fi cineva acolo.

Fără să-și dea seama, a trecut pe lângă slujnică, pe lângă amândoi bunicii săi și sora lui mai mare în drum spre casa doctorului.

Bunica lui, Mary, fusese plecată să ducă niște marfă și se întorcea pe o alee de lângă râu, cu bastonul întins ca să alunge un cocoșel mai arțăgos, urmată de Susanna. Pe fată o luase cu ea să-i care coșul cu mănuși — din piele de căprioară, de ied, cu căptușeală din blană de veveriță, din lână, brodate.

— Zău dacă știu, tocmai zicea Mary când Hamnet a trecut nevăzut prin capătul aleii, de ce nu poți măcar să privești oamenii în ochi când te salută. E vorba de cei mai buni clienți ai bunicului tău și un dram de politețe n-ar strica. Eu chiar cred că...

Susanna rămăsese în urmă, dându-și ochii peste cap, opintindu-se cu coșul plin de mănuși. Ca niște mâini tăiate, se gândea ea, lăsând vocea bunicii să fie alungată de sunetul propriului oftat, de vederea unei fâșii de cer strecurate printre vârfurile clădirilor.

John, bunicul lui Hamnet, se aflase printre oamenii din fața sălii ghildelor. Lăsase salonul și calculele în timp ce Hamnet fusese la etaj, cu Judith, și stătuse cu spatele la Hamnet când băiatul fugise spre casa doctorului. Dacă băiatul ar fi întors capul când a trecut pe lângă el, și-ar fi văzut bunicul făcându-și loc cu coatele în grup, aplecându-se spre alți bărbați, apucându-i de brațele care se împotriveau, rugându-i, tachinându-i, îndemnându-i să meargă cu el la o tavernă.

John nu fusese invitat la întrunire, dar auzise că avea loc, așa că venise sperând să-i prindă pe oameni înainte să se risipească. Nu vrea decât să-și recapete poziția de om important, cu influență, să-și redobândească statutul de odinioară. Poate să facă asta, știe că poate. Nu are nevoie decât să fie ascultat de oamenii aceștia pe care îi știe de ani de zile, care îl cunosc, care ar putea garanta pentru hărnicia lui, pentru loialitatea față de acest târg. Or, dacă nu, măcar ca ghilda și autoritățile locale să-l ierte sau să închidă ochii. Pe vremuri, a fost vătaf și apoi prefect; stătea în strana din față în biserică și purta robă stacojie. Oamenii aceștia au uitat? Cum să nu-l invite la întrunire? Înainte, avea influență — îi conducea pe toți. Înainte, era cineva. Acum, este nevoit să se descurce cu mărunțișul pe care i-l trimite din Londra fiul cel mare (și ce tânăr nesuferit fusese, tot timpul învârtindu-se prin piață, pierzându-și vremea pe acolo; cine ar fi crezut că o să se aleagă ceva de capul lui?).

Afacerea lui John încă este înfloritoare, oarecum, pentru că oamenii au întotdeauna nevoie de mănuși, iar dacă oamenii aceștia știu despre tranzacțiile lui secrete din comerțul cu lână, despre avertismentul primit din pricină că nu merge la biserică și despre amenzile pentru că aruncă gunoiul în stradă, atunci n-au decât. John poate să treacă peste dezaprobarea, amenzile și pretențiile lor, peste bombănelile lor meschine despre cum și-a ruinat el familia, peste faptul că e exclus de la întrunirile ghildei. Casa lui este una dintre cele mai mândre din oraș: ăsta e un lucru cert. Ce nu suportă John este că niciunul nu vrea să bea ceva cu el, să se ospăteze la masa lui, să se încălzească la soba lui. În afara sălii ghildelor, bărbații îi evită privirea, își văd mai departe de conversație. Nu ascultă discursul pregătit despre trăinicia comerțului cu mănuși, despre succesele lui, triumfurile lui, invitațiile lui la tavernă sau la cină în casa lui. Dau din cap cu reținere; îi întorc spatele. Unul îl bate ușor pe braț, zice, da, John, da.

Așa că se duce singur la tavernă. Doar să stea puțin. N-are nimic dacă un om își ține singur tovărășie. O să stea acolo, în lumina slabă, precum cea a amurgului, cu un cotor de lumânare pe masa dinaintea lui, și o să privească muștele rătăcite dând târcoale focului.

Judith stă întinsă pe pat, iar pereții par să se umfle spre interior, apoi să se dea înapoi. Înăuntru, în afară, înăuntru, în afară. Stâlpii de la patul părinților ei, aflat în colț, se răsucesc și se încolăcesc ca șerpii; deasupra, tavanul clipocește, ca suprafața unui lac; mâinile i se par, în același timp, prea aproape și prea departe. Linia unde albul tencuielii se întâlnește cu lemnul întunecat al grinzilor tremură și se refractă. Fața și pieptul îi sunt fierbinți, ard, acoperite de o sudoare lucioasă, dar picioarele îi sunt reci ca gheața. Tremură o dată, de două ori, are o convulsie în toată regula, și vede pereții aplecându-se spre ea, închizând-o, apoi retrăgându-se. Ca să nu mai vadă pereții, stâlpii încolăciți ai patului, tavanul mișcător, închide ochii.

De îndată ce face asta, este în altă parte. În mai multe locuri odată. Se plimbă pe o pășune, strângând tare o mână. Mâna este a surorii ei, Susanna. Are degete lungi și o aluniță pe articulația de la rădăcina inelarului. Nu vrea să fie ținută: degetele ei nu le cuprind, la rândul lor, pe ale lui Judith, ci rămân țepene și drepte. Judith trebuie să o apuce cu toată forța ca să nu-i scape. Susanna face pași mari prin iarba înaltă a pajiștii și, la fiecare pas, mâna i se smucește în a lui Judith. Dacă îi dă drumul, Judith s-ar putea scufunda sub suprafața ierbii. S-ar putea rătăci și n-ar mai fi găsită niciodată. Este important — crucial — să o țină bine de mână. Nu trebuie să-i dea drumul vreodată. În față, știe, este fratele lor. Capul lui Hamnet se ițește din când în când din iarbă. Părul lui are culoarea grâului copt. Țopăie pe pajiște, înaintea lor, ca un iepure, ca o cometă.

Apoi, Judith se află într-o mulțime. E noapte, frig; luminile felinarelor străpung întunericul înghețat. Crede că este târgul de Crăciun. Ea se află și în mulțime, și deasupra ei, pe doi umeri puternici. Ai tatălui său. Judith îi strânge gâtul cu picioarele, el o ține de glezne; și-a îngropat mâinile în părul lui. Păr des și negru, ca al Susannei. Cu degetul mic, îi atinge cercelul de argint din urechea stângă. El râde — Judith îl simte cum se zguduie de râs, cum hohotul trece din trupul lui în al ei — și clatină din cap așa încât cercelul să scoată un clinchet în clipa în care ea îl atinge cu unghia. Acolo mai sunt și mama ei, și Hamnet, și Susanna, și bunica. Judith este cea pe care tatăl ei a ales să o poarte pe umeri: doar pe ea.

Izbucnește o vâlvătaie mare. Coșurile de jar luminează sălbatic în jurul unei scene din lemn, înălțate la nivelul ei, așa cum stă acolo, cocoțată pe umerii tatălui. Pe scenă sunt doi bărbați îmbrăcați în haine aurii și roșii, cu multe funde și pompoane; pe cap poartă coifuri înalte, iar chipurile le sunt albe precum creta, cu sprâncene înnegrite și buze înroșite. Unul dintre ei scoate un țipăt puternic, ascuțit, și aruncă o minge aurie în celălalt; acesta sare în mâini și prinde mingea cu picioarele. Tatăl ei dă drumul gleznelor lui Judith ca să aplaude, iar fata se prinde de capul lui. Este îngrozită că ar putea să cadă, să se răstoarne pe spate, să se prăbușească de pe umerii lui, în mulțimea clocotitoare și neliniștită ce miroase a coji de cartofi, câine ud, sudoare și castane. Țipătul bărbatului i-a sădit frica în suflet. Nu-i plac coșurile de jar; nu-i plac sprâncenele în zigzag ale bărbaților; nimic din toate astea nu-i place. Începe să plângă încetișor, iar lacrimile i se scurg de pe obraji, oprindu-se ca niște perle în părul tatălui său.

Susanna și bunica ei, Mary, încă nu au ajuns acasă. Mary s-a oprit să stea de vorbă cu o femeie din parohie: fac schimb de complimente și nemulțumiri, se bat ușor pe brațe, dar Susanna nu se lasă păcălită. Știe că femeia nu o place pe bunica ei; nu se poate abține să privească întruna în jur, peste umăr, întrebându-se dacă nu cumva o vede cineva discutând cu Mary, soția mănușarului căzut în dizgrație. Sunt mulți în oraș, Susanna știe, care odinioară le erau prieteni, iar acum traversează strada ca să-i evite. Așa stau lucrurile de câțiva ani, dar de când bunicul ei a fost amendat fiindcă nu merge la biserică, mulți dintre oamenii din oraș au renunțat la aparența de politețe și trec pe lângă ei fără să-i bage în seamă. Susanna vede cum bunica ei se proțăpește în calea femeii, ca să n-o lase să treacă, s-o oblige să stea de vorbă cu ele. Vede toate astea. Faptul că știe o arde înlăuntrul capului, lăsând în urmă semne negre de arsură.

Judith zace singură pe pat, deschizând și închizând ochii. Nu poate înțelege ce s-a întâmplat astăzi. Ea și Hamnet se jucau cu pisoii, trăgând fire de ață și uitându-se după bunica, fiindcă Judith fusese pusă să taie surcele și să șteargă masa, iar Hamnet, să se pregătească de școală, când, deodată, a simțit că i se înmoaie brațele, că o doare spatele și că o înțeapă în gât. Nu mă simt bine, i-a zis fratelui ei, iar el și-a ridicat privirea dinspre pisoi spre ea și ochii lui i-au cercetat chipul pe îndelete. Acum, stă întinsă în pat și habar nu are cum a ajuns aici sau unde s-a dus Hamnet sau când se întoarce mama ei și de ce nu este nimeni aici.

Slujnica nu se grăbește să-și aleagă laptele muls târziu la piață, flirtând cu lăptarul de la tarabă. Măi, măi, zice el, fără să dea drumul găleții. O, răspunde slujnica, trăgând de toartă. Nu vrei să mi-o dai? Ce să-ți dau? întreabă lăptarul ridicând din sprâncene.

Agnes a terminat de recoltat mierea, a luat un sac și rozmarinul fumegând și se îndreaptă spre roiul de albine. Le va alunga spre sac și le va duce înapoi în stup, dar ușor, foarte ușor.

Tatăl se află la două zile depărtare de casă, în Londra, iar în clipa asta merge pe jos prin Bishopsgate, spre râu, unde are de gând să cumpere o clătită, din acelea care se vând la tarabe acolo. Îi este o foame grozavă astăzi; s-a trezit cu ea, iar berea și terciul de ovăz de la micul dejun și plăcinta de la prânz nu i-au potolit-o. Este atent cu banii, îi ține la el și niciodată nu cheltuiește mai mult decât e nevoit. Asta stârnește multe tachinări din partea celor cu care lucrează. Oamenii zic despre el că are aur ascuns în săculeți sub dușumeaua din odaia lui. A zâmbit când zvonurile astea i-au ajuns la urechi. Bineînțeles, nu este adevărat: tot ce câștigă trimite acasă, la Stratford, sau ia cu el, înfășurat și ascuns în desagi, dacă pleacă la drum. Totuși nu cheltuie nici măcar un bănuț dacă nu este absolut necesar. Iar astăzi, clătita, în toiul după-amiezii, este o astfel de necesitate.

Alături de el merge un bărbat, ginerele proprietarului său. Bărbatul acesta vorbește neîncetat de când au ieșit din casă. Tatăl lui Hamnet ascultă doar din când în când ce spune bărbatul — ceva despre dușmănia pe care i-o poartă socrului său, o zestre promisă, dar neoferită, o făgăduială neținută. În schimb, se gândește la felul în care cade lumina soarelui, ca niște trepte, prin golurile înguste din clădiri, ca să lumineze strada acoperită de ploaie, la clătita ce îl așteaptă lângă râu, la foșnetul și mirosul de săpun al rufelor spălate, agățate deasupra capului său, în treacăt la soția lui, la felul în care omoplații ei gemeni se apropie și se depărtează când își ridică părul greu să și-l prindă, la cusătura de la călcâiul cizmei, care pare că s-a desfăcut, așa că acum trebuie să meargă la cârpaci, poate după ce-și mănâncă pasca, de îndată ce scapă de ginerele proprietarului și de pălăvrăgeala lui plângăreață.

Iar Hamnet? Băiatul intră din nou în casa îngustă, construită pe un loc gol, neocupat. Nu se îndoiește acum că ceilalți se vor întoarce. El și Judith nu vor mai fi singuri. Acum, aici va fi cineva care va ști ce să facă, cineva care va avea grijă de toate astea, cineva care să-i spună că totul este bine. Intră, lăsând ușa să se închidă în spatele lui. Strigă să anunțe că s-a întors, că e acasă. Se oprește, așteptând un răspuns, dar nu se aude nimic: numai liniștea.